vineri, 13 septembrie 2019

Viorica Răduţă – Arsura umblă pe trup





Arta poetică a Vioricăi Răduţă este foarte apropiată de perceptele existenţialismului, sentimentul tragic al fiinţei constituindu-se ca sursă a creaţiei sale indiferent de formula literară pe care o adoptă.  Într-un fel sau altul, cam toate temele principale ale acestei orientări (v. Emmanuel Mounier, Gallimard, 1962), pot fi lesne descoperite în toată creaţia scriitoarei. Dacă nu e mereu la îndemână abordarea de către creator a evenimentelor încărcate de energii negative, nici pentru cititor lectura nu este dintre cele reconfortante… Emoţia estetică, însă, sublimarea dramei umane prin lectură asimilatoare înseamnă încărcarea, îmbogăţirea trăirilor personale, aşadar din asemenea pricini m-am şi apropiat de Arsura umblă peste trup, dincolo de încrederea neostoită în scrisul ei. Este şi îndemnul / mărturisire / profesiune de credinţă din Argumentul cărţii care are ca punct de pornire tragedia incendiului din noaptea de vineri, 30 octombrie 2015, pornit şi sfârşit la clubul Colectiv, din Bucureşti: „Pentru mine literatura nu trăieşte într-un ÎNTRE, […] ci în arealul esteticului. […] Cred că orice act ficţional, fie el referenţial, dacă se poziţionează în matrice estetică, nu e lovit de vulgarizare şi are dreptul la o existenţă / receptare adecvată. […] Volumul […] se doreşte un gest cathartic, comemorativ.”
Semnul tutelar este oximoronul. Îngheţarea şi arderea sunt concomitenţă, moartea lentă şi sfâşietoare este gheaţă din foc, curgere de lavă biologică, flacără în care clipa s-a împietrit, transparentă, evanescentă, o uluire bruscă în faţa unei incertitudini ca o visare coborând în veşnicie.
Prima parte, fiecare sac este frigul topit, conţine tablouri ale traumei văzute de „pe margine”, de un spectator care caută o coerenţă a imaginii, a întâmplării. El îi vede „aşezaţi unul lângă altul pe trotuar / fără piele // de fapt om lângă om / somn lângă somn // […] // cei care ies din întuneric / ies cu ochelarii înfipţi înăuntru şi văd clipa / o smoală curgându-le din gât în măruntaie / încet / să nu se scurgă tot omul deodată / încet […]” (sacii). Şi văzând acestea, se simte în proximitatea infernului, în cercul al şaptelea cu cele trei brâuri ale sale ce pare a înconjura scena dantescă: „lumânări care se topesc în corpul celor călcaţi / de alţi morţi / din hrubă să iasă ei cu două decese deodată / doar haina să rămână intactă pentru că ţine o stafie dinăuntru […]” (sacii). Materia vie se amestecă cu materia nevie şi amândouă devin materie moartă! Corpurile se contopesc, „dansul băiatului / lipit de dansul prietenei lui” (aşa cum e jarul), totul se lichefiază, „cuvintele rămase în metalul topit / se scurg ca şi carnea unele în altele / lent / mai lent cu cât se-ngroaşă lumea / spre singura ieşire / un stat de om peste alt stat de om peste altul / […]”, astfel că, „doar haina îmbracă singură moartea / când nici moartea nu vrea să fie înăuntru // moartea e şi e a om” (arşii sunt acum murmure). Metafora relevantă îşi desfăşoară nestingherită efectul epustuflant: „băiatul scoate în stradă doar gândul / ca o limbă de clopot / şi el atârnat de mijlocul nopţii de vineri” (păturile sunt oameni); ea devine mai mult evidenţă a realului, decât ficţiune poetică, „Alex poartă fotografia direct în carne // […] // filmase clipa / nu cele 10 secunde / doar clipa care s-a blocat / cu aparatul intrat în inimă / cu fâşiile de stofă de gând / sau chiar trupul era gând nu ştia / cum moare pe dinăuntru mai mult decât împrejur // a ieşit din lumina care se întuneca / […]” (cum moare gândul). Dacă lumina devine întuneric, timpul devine lichid, „arsura s-a întins în fâşii de carne / ca nişte secunde // […] // secunda curge direct pe oase // zeamă de oase într-un cuib împietrit / […]” (doar 10 secunde).
Entropia este maximă, elementele toate ale Universului par a fi ardere în esenţa lor, ardere de tot, „pielea e ca o vedere // lipită de zi lipită de noapte / din ea fâşiile se rup / ochii abia o ating prin geam / de parcă ea însăşi s-ar vedea prin crăpături // fâşii de fum cu care te poţi fotografia / cu care ai înfăşura ziua / fugind din focul care curge / cu vii şi cu morţi într-o singură rană / în care se mişcă doar osul” […]. Muzica trupei „Goodbye to Gravity” a tăcut deodată şi „seara ploua cu foc // a spus chitaristul // […] // pe chitarist l-a tras o mână afară / cealaltă mână murise // afară chitaristul şi-a lipit fruntea de vânt să poată vărsa / bucăţile de carne / în el // dar altă carne curgea pe sub geaca albastră / singura neatinsă / aşa vărsa noaptea”. Astfel că „pe ciment se adunau sacii / strânşi cu arsurile scoase deasupra // […] // şi toată mişcarea era nemişcare / timpul a fost un geamăt / aşa a văzut chitaristul noaptea // apoi noaptea l-a văzut şi sa tras în el / […] // poate dă Dumnezeu şi pune umbra în ochii topiţi / să ajungă din somn înapoi în părinţi / […]”. Iată cum „cuvintele s-au oprit / nu mai sunt // […] // gemetele stau fără corp / stivuite // […]” şi aflăm imaginea ce a condus la titlul volumului: „deja arsura se dăduse jos de pe scenă / luând forma trupurilor / pe rând / s-a izbit de haine apoi s-a dus direct pe trahee /// […]”, „numai moartea nu s-a pierdut cu firea / a văzut mâinile care pipăiau cearcănele / odată cu vederea / fiindcă se topeau împreună / […]”.
Imaginilor terifiante le ia locul, în partea a doua, Catapeteasmă, numărătoare inversă, un lung lamento, un acatist, o pomenire a celor buni, tineri şi frumoşi şi a vieţilor lor curmate, acum când „nici Dumnezeu nu mai avea cuvinte”. Cele 64 de existenţe au parte de scurta poveste a sfârşitului, fiecare cu o imagine anume, spre neuitare. Pentru unul dintre ei, „în Chemsford arsurile au sosit după el  / cu viermii în ele”, iar „de fotografiile lui Liviu s-a lipit sera de vineri / fiindcă nu aplecat dintre tuburi decât carnea / cumpărase un aparat nou şi din el / scena l-a tras înăuntru în poză / şi nu a mai fost data viitoare ultimul concert / a fost doar fotografia asta” – un alt Dorian Gray, ratat de Marele Distribuitor de existenţe. Şi aşa mai departe, rând pe rând, „arsura trece prin sânge / sângele e rece / în prima jumătate merge prin portrete / cu focurile de artificii şi un decor / fosta fabrică Pionierul are o scenă lumini / şi moartea”, în ordine descrescătoare, de la 64 la 1 şi la zero – Neantul: „vineri 30 octombrie s-a făcut miercurea cenuşii s-a făcut”.
Cartea Vioricăi Răduţă este un omagiu empatic adus victimelor unei sorţi potrivnice, ale unei întâmplări neverosimile care capătă sens numai dacă acesta ar fi al Lumii şi ar răspunde acelor întrebări dintotdeauna retorice: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne-ndreptăm? De ce? Viorica Răduţă, fără să ne aducă liniştea dorită, ba întărindu-ne neliniştea şi revolta, ne spune doar atât: suntem fii lui Dumnezeu. Ar fi de-ajuns?



miercuri, 29 mai 2019

carmen secere - mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est /



Carmen Secere a constituit, încă de la început, o surpriză datorită particularităţii construcţiei poetice originale, singulare, puternic personalizate, cuvintele conducând totdeauna spre emoţia profundă, incomodă, provocatoare, şi mai cu seamă sapienţială. Iată că şi acum, prin mon amour ma tristesse ne conduce cu aceeaşi mână sigură prin labirintul singurătăţii, al iubirii şi al deznădejdii, cu referinţe livreşti discrete şi evocatoare. Cititorul este invitat să reconstituie întregul din fragmente, el se poate aşeza lesne pe sine în generoasele spaţii libere lăsate de autoare, cu obişnuinţele lui, cu pierderile şi câştigurile lui. Carmen Secere trece astfel de la un categoric „nu mai e nimic de trăit”, care semnifica atunci recunoaşterea deschisă a vulnerabilităţi traumatice a fiinţei, la „prin fereastra acestui tren de noapte / nu se mai vede nimic”, adică la o neliniştitoare călătorie de iniţiere în bezna adâncă a absenţei, a lipsei de perspectivă imaginabilă. Ceea ce nu scade cu nimic accentul primordial, ba dimpotrivă, îl întăreşte şi augmentează: „umblu cu inima la vedere / sunt vulnerabilă şi caut o culoare / căreia să-i aparţin”, întrucât, aşa cum pare firesc şi ne vor spune şi psihologii, „vulnerabilitatea înseamnă curaj / un războinic îşi ascute frica / în formă de sabie”. Poate părea paradoxal, cum paradoxală este, deliberat, toată poezia ei, pentru că discursul aparent colocvial virează neobservat în straniu, în alienare, în absurd, împingând la urgentă şi scormonitoare introspecţie. Din „trenul de noapte” suntem aruncaţi într-un culoar alb: „la terapie intensivă / întunericul intră prin gaura cheii // ce frumos tace lumina / în ultima fotografie // culoarul alb se îngustează // prin mine gonesc ambulanţe // mi-e teamă să nu fiu părăsită / în somn”. Acel întuneric – subitis exitus! – ce-şi găseşte mereu cale este reluat/definit ca tăcere a luminii, pentru ca, în altă parte, cele două să se întâlnească terapeutic într-un îndemn-chemare: „construieşte-mi o casă / fără oglinzi şi fără ferestre / să odihnesc în ea / lumina în care mi-ai spus / că sunt frumoasă // încuie uşa / dezbracă-mă / de întuneric” (întuneric). Spaţiul fără deschideri, adevărate sau false, este el însuşi deschidere spre interiorul fiinţei, spre trăirea deplină a sinelui. Dialogul cu lumea cheamă la incursiuni mitologice, sensuri aparent temeinice sunt puse la îndoială, devin interogaţii despre esenţa fiirii: „n-ar fi trebuit să desparţi apele / nu se pleacă atât de uşor / din cele neîntâmplate // materia se-aşază ciudat // orice atingere a fost îngropată / sub un munte de sare // cobori în noapte / ca-ntr-o osândă” (ciudat). Un „celălalt” este continuu ţintă a reproşului, a îndoielii, coerenţa este amendată deschis pentru lipsa de substanţă: „prin mijlocul singurătăţii mele / treceai târând după tine / ca pe nişte cutii goale de conserve / toate nopţile în care ne-am iubit” (zgomot). Excelenţa imaginii consumării totale, fără rest, este greu de trecut în surdină.
Salvarea prin iubire este doar o iluzie, una acceptată, chemată, vag mângâietoare, pentru că „iubirea creşte din cicatrici” şi „iubirea mea transpiră / în cămaşă de forţă”. Fără să fiu adeptul statisticilor, semnificativ pentru complexitatea în simplitate a vocabularului poetic caracteristic poetei poate fi faptul că „iubirea” (cuvântul) apare doar de cele două ori citate deja, în volum! Iar cuvântul „dragoste” de patru ori şi doar în construcţii negative: „un cântec de dragoste lipsit de dragoste”, între dragoste şi ură”, „o dragoste austeră”. Asta într-o carte care se numeşte mon amour ma tristesse! Nu-i bai că nici cu „trist/esse” nu stăm mai grozav: doar trei prezenţe în interiorul poemelor… Dar declaraţiile îndrăgostite capătă o formă aluzivă, metaforică, delicată: „cel mai greu a fost / să-mi dezvăţ trupul / de tine // niciodată nu am ştiut / unde începi tu şi / unde sfârşesc eu” (tu). Contopirea cu Celălalt este o prezenţă discretă de-a lungul volumului, concomitenţa de trăire este un deziderat de atins, eul poetic este al aceleia dornice de comunicare, de atingere, de iubire, fie şi închipuite, inventate, precum într-o lume ideală, deasupra deşertăciunii cotidiene.
Derutanta luciditate care se impune cu fiecare imagine sugerată de poemele volumului lasă la vedere, totuşi, structurile ascunsului, necuprinsului, pe care Carmen Secere le dezvăluie cu parcimonie iniţiaţilor. Enunţuri de felul „formula fericirii / e simplă // două periuţe de dinţi / într-un pahar de plastic” ori strofele poemului am învins sau melancolia ucigătoare din carne şi frig: „să intri-n mine ca-ntr-o pâine fierbinte / să mă rupi în bucăţi să mă-nghiţi pe nemestecate / să-ţi spun că-s ostenită şi să nu m-asculţi / să o iei de la capăt iar şi iar / vreau să nu mai vreau / dincolo de fier şi de carne / să mă-mbăt cu aerul ăsta rece / dintre noi” sunt puternice argumente pentru recitirea şi reluarea lecturii poemelor. Pentru că la Carmen Secere prima lectură este de plăcere. A doua este de încântare. Iar a treia lectură a unui poem este de reflecţie.
Inteligenţa scriiturii ca închidere (în vers) care deschide (în meditaţie), ca experienţă spirituală a unui final care nu este sfârşit, ci e o (eternă) reîntoarcere, o re-trăire, ilustrează ciclicitatea subjugantă a clipei. Eul poetic se destăinuie şi se defineşte: „sunt o rană deschisă / ca uşa unei colivii” – model de construcţie oximoronică solidă caracteristic poetei.
În marginea interogaţiei despre iubire şi moarte stă prezenţa acesteia din urmă necurmată: „ploaia asta bătrână sapă ca o daltă // [...] // se-ntunecă devreme”; „negura se-ntinde ca o boală de piele / peste zilele noastre din ce în ce / mai puţine”. Atmosfera generală aceasta este, întunecată, sumbră, cu toată prezenţa sensibilă a luminii, sub diverse forme, uneori nevăzute („un orb pipăie / lumina dintr-o vioară”), mai cu seamă cu rost de subliniere a prevalenţei întunericului, a beznei, a umbrei: „îmi lipsea curajul / de a mă apropia de lumină / şi mă durea singurătatea / umbrei mele”; „lumina durează atât cât se deschid braţele / şi locuim în ea o singură zi / ca efemeridele”. Interesant de observat că, în viziune poetei, spaţiul urban în care se desfăşoară unele scene este nu doar mohorât, ci şi lipsit de vieţuire reală: „oraşul trece pe lângă mine / acoperindu-şi urechile // niciodată liniştea n-a fost deplină // undeva o femeie plânge în gând // [...] // în azilul ăsta de noapte / nu s-a mai zugrăvit / demult” (tablou clasic); „lampagiul doarme / la marginea oraşului înghiţit / de întuneric”. De fapt, el nu conţine/provoacă emoţie, dar oferă prilejul unor remarci cu schepsis ironic: „despre luminile oraşului / poate povesti oricine / dar despre cum se dezbracă o rochie / numai o femeie" (rochie). Ludicul este în firea poetei, este dificil de exemplificat, atâta vreme cât nimic nu este „la locul lui” în poezia ei. Realul (nu realitatea, pentru că este total dezinteresată de aspectele acesteia) constituie sursa construcţiilor ce amintesc destul de străveziu de arhitecturile imposibile şi mai ales de „metamorfozele” lui M. C. Escher, prin subtilitatea cu care alătură elemente de puzzle aparent străine spre a alcătui imagini verbale semnificative, empatice, complexe chiar în claritatea lor cristalină.
Câteva poeme par să ne vorbească despre fericire, căci „se spune că pentru fericire / e nevoie de antrenament”, poemul care deschide volumul chiar poartă acest titlu şi sunt de remarcat chiar cugetări prilejuite de temă: „facem alegeri mici fără să ştim / că sunt marile decizii”; „n-am fost niciodată fericită cu aripile strânse” şi tragica, în fond, constatare, parcă desprinsă dintr-o antică scriere sapienţială: „uităm de fericirea peştilor / pe care copca nu-i mai sperie”. Dar gimnastica aceasta cu fericirea nu prea ne iese, conchidem, nici nouă, nici ei, chiar dacă poemele sunt de o nesmintită frumuseţe, pe măsura talentului şi priceperii poetei.
A fi în preajmă, a adulmeca, pare esenţa periplului creator al lui Carmen Secere, e o stare de fapt poetic, de întâmplare a fiinţei, cum spunea Nichita, în care o urmăm credincioşi, curioşi, încântaţi, dependenţi, până la urmă, de expresivitatea ei înrobitoare, rupându-ne de noi ca să mergem mai departe, flămânzi de visarea spre care ne-mbie ca spre un dulce eşafod.
Paşi pe nisipuri mişcătoare este această călătorie cu poezia lui Carmen Secere, ea ne-a spus altădată: „sunt acuzată că sufăr de imaginaţie”, „sunt încă vie pe câmpul de luptă / înaintez cu inima la vedere”, iar acum aflăm că „nu există eroi / doar mersul pe coate al unora / cu toţi morţii târâş după ei / în timp ce alţii atacă fără milă / rezerva de zile // un paznic vopseşte cu negru / tăcerea”. Dincolo de această tăcere este zgomotul fals al lumii, altfel spus gălăgia, este deşertăciunea, este absenţa sensului într-o lume dominată de absurd, aşadar: „îmi aşez somnul / în cutia de carton / lângă o călătorie veche / şi-un bilet de plecare / fără dată” (fracturi). Iată că pot pleca oricând, deci ce rost are s-o mai fac? Situaţie ce ţine de temele existenţialiste, de acea „la nausée” sartriană, în care fuga, magia şi spaima sunt doar trăiri psih(ot)ice şi nu implică acţiune; aşteptări ale nimicului.
Volumul mon amour ma tristesse, cu subtitlul înşelător / întâmplări de viaţă în est /, nu este atât despre viaţa vieţuită, cât este despre poezia tragică a existenţei, despre iubire şi mai ales despre moarte, despre lumină şi mai ales despre beznă, despre a fi fără a trăi, despre absenţa care umple golul prezenţei cu visări inocente, despre tăceri care ţin locul cuvintelor şi acestea din urmă se străduiesc să le descrie cu amănunţire. Poate că un moto al cărţii mon amour ma tristesse ar fi putut fi: „oriunde ajunge lumina, întunericul e deja acolo.” Este demonstraţia pe care ne-o face Carmen Secere cu asupra de măsură.
________ 
carmen secere, mon amour ma tristesse întâmplări de viaţă în est /, Editura Vinea, Bucureşti, 2019 

duminică, 12 mai 2019

George G. Asztalos – Liber poezionist



Atunci când dau peste un poet care experimentează liber şi nu se mulţumeşte cu oglindirea naturii, fie ea exterioară & interioară, doar natura naturata, ci şi a sentimentelor, comportamentelor, eticii, recunosc faptul că mă las în voia bucuriei de a descoperi ce căi ni se propun, ce obstacole, încotro ni se deschid porţi şi ferestre. Mi s-a întâmplat când am dat peste cărţile lui George G: Asztalos, „!frarouge” (2014) & „mi se ulise” (2016), mi se-ntâmplă cu „Liber poezionist” (2018). L-am (re)descoperit pe poetul convins că el aparţine de natura naturans, acesta este rostul lui pe lume.
Pentru George G. Asztalos lumea este o rană, ale cărei consecinţe le resimte permanent, căci este parte activă, iniţiator şi beneficiar al suferinţei. Fiinţă ludică prin definiţie, poetul nostru ia limbajul în stăpânire şi-l contorsionează după voie, îl împinge pe lector la limita imaginării posibilului şi imposibilului, îmbiindu-l cu subtilă viclenie la conversaţie, aşa, convivial: „păi uite cum stă treaba noi eram cu toţii un cuib de cruci / date dracului de obişnuite cu foame şi teroare / până şi statul la cozi ajunsese o plăcere / […] / căciula ocrotitoare a dictatorului / zbura impasibilă deasupra noastră” (zbor deasupra unui cuib de cruci). Jocul este dezlănţuit, etica angajată se desfăşoară nesmintit, crud şi ironic, spectaculară în derizoriu, astfel că vom avea „faptele de larme ale revoluţiei”, o Jeanne d’Arc a Combinatului, Cleopatra, amanta oraşului,  „cu salopeta ruptă cu sânii fluturând în vânt”, „o adevărată amazoană călare pe un rahat în spume”, „în faţa Marii Împuşcări Naţionale”, „o iubită nebună / susţinea că e gravidă cu un înger căzut”, „un pachet de flori şi un buchet de dulciuri”, „frumoasa prăpastie cu fabrici şi uzine” – o expresivitate maximă, dezlănţuită, ca un strigăt de deznădejde, de fapt, „de vai steaua noastră”. Aşa se deschide cartea cu poeme, după o prefaţă excelentă a Mioarei Bahna. Şi aşa va continua, într-un infrarealism asumat deschis, conceptualizat cândva chiar într-un manifest. Vom (re)descoperi cu uimire şi plăcere o urmuziadă fascinantă, scrisă cu îndemânare şi talent muzical, o simfonie barocă ce-ar fi exultantă şi exaltantă, de nu ar fi sfâşietoare: „şi ce să vezi / profesorii ne-au vândut de vii dragii mei / ştim ca pe apă scârbele alea de cărţi şi ne jucăm în voie / ce nu ştim e că / realitatea e o armată de culcaţi – salturi înainte / pur şi simplu te predai pui capul la cutie / şi urmezi mulţimea în travaliul ei idiot de trist / pe drumuri pe câmpuri pe şantiere rupt în gură de muncă / […] / vecinul şi-a tras maşină la scară / numai noi / citim facturi şi ne îmbolnăvim / […] / prinţi de supermarket şi cerşetori la patron” (arbeit macht frei). O urmuziadă kafkaeskă, după cu se vede, după cum era şi în celelalte cărţi semnate de Gerorge G. Asztalos.
Revolta, răzvrătirea, sfidarea sunt mărci ale celui ne-ngenuncheat, ale celui care nu iartă şi nu uită şi plăteşte prin poezie, prin atitudinea socială, unul dintre puţinii poeţi de acest fel, astăzi, pe meleagul acesta al deşertăciunii. El ne descoperă cu tristeţe „locul unde se duc cuvintele frânte”: „da dragii moşului va veni un fel de târziu / pe care tu şi ceilalţi o să-l numiţi seară / şi-n care toate vor fi agonii / ale unui cântec bocit de un mut // în care ultima mea şansă va fi să tac / să închid să sting nu mai aud nimic / şi la urmă dau drumul la câini / să scheaune lângă sicriu”, locul de unde, iată nu mai există întoarcere, doar călătoria în Lapsusia şi exilul în Amnezia.

Trebuie să luăm totul cum grano salis, pentru că „nu vedem lucrurile cum sunt / Pentru că pur şi simplu le vedem cum suntem” – spune într-o carte anterioară, „!nfrarouge”, şi reia acum –, poetul este un sceptic nemântuit şi, poate, nemântuibil, atâta vreme cât privirea sa asupra lumii descoperă totdeauna imaginea unui spaţiu închis, constrângător, ca să nu spun concentraţionar, în care trăiesc „şi poeţii / aceşti lacrima lui Ovidiu expulzată în bălării la capătul lumii”, şi nu alungaţi din Cetate, cum cerea Platon, spre a locui în preajma zeilor. Decădere, pentru că acolo ar fi locul celor care nu fac saltul de la mimesis la katharsis, cum spune undeva Noica, comentând Republica, „Artistul imită şi redă realul simplu numai atunci când nu ştie să se ridice la esenţă. Cum să dea afară din cetate Platon pe poetul care ştie, sau care măcar aspiră la o cunoaştere mai adâncă decât a realului imediat, prin creaţia sa?” Răzvrătirea lui George G. Asztalos din asemenea situaţie se hrăneşte, simţindu-se alungat dintr-o lume globalizată, în care individul nu are mai multă valoare decât aceea de component al turmei încolonate spre abator. Şi atunci el însuşi găseşte cu cale să se separe de Cetatea strivitoare: „nu dragii mei a fi singur nu e nici pe departe o tragedie / a fi singur e o binecuvântare un privilegiu / a fi singur e a realiza că ai scăpat întreg în sfârşit / e singurul mediu în care povestea merge mai departe”. (elegie de transport în comun)
S-ar putea spune că infrarealismul lui Asztalos este o reducere la absurd a realităţii, dar pare mai degrabă o împingere în absurd a acesteia, în absurdul existenţialist, cunoscut şi recunoscut, adică o punere la locul ei, pe patul dedicat disecţiei unei distopii trăite pe viu, care se dovedeşte a fi civilizaţia actuală, o scoatere la vedere şi punere în vedere. Disecţia aduce în prim plan eroarea ficţionarului: „evident că frumuseţea nu va salva lumea / nici Dostoievski nu a salvat-o / doar a decretat o enormitate ieftină / lucrurile stau altfel poate că lumea va salva frumuseţea / dar lumea oricât ar fi de ca lumea / n-are nici pomeneală de salvare!” Amplu poem infrarealist, marea mântuire de corali se încheie într-o notă fals optimistă, de fapt, un fel de «minte-mă, dar minte-mă frumos»: „nu dragii mei frumuseţea nu va salva nimic / nu putem face multe dar ce facem e destul de fain / dăm volumul tristeţii la minim şi ne trezim / că ne dansează ploaia / pe-o muzică zurlie care nu mai poate / de bucurie!” La fel se petrec lucrurile şi cu fericirea: „dar io vă spun că fericirea e chimie pură / şi e all inclusive / drogurile ei sunt deja în voi / nu trebuie să le cerşeşti şi mai ales / să le iei // […] // io de vă caut nu vin / să vă citesc lumina / şi să vă iau banii / io plec să şterg întunericul”, iar poemul se numeşte insulele Serotonine, fiind încă o dovadă a felului în care George G. Asztalos reuşeşte să salte banalul, cotidianul anost în semnificaţie înalt existenţială.
Cum subtilul volumului este Poeme de dincolo. De dragoste, observăm că autorul se lasă traversat şi de adierea sentimentelor amoroase, dar nu îşi trădează nicicum atitudinea de frondă, oximoronul fundamental, chiar dacă ridică imnuri femeii: „nu vă îndrăgostiţi de poeţi spun femeile / ei doar pretind că oau te iubesc / dar ceea ce iubesc e de fapt să scrie / despre minunea că sunt îndrăgostiţi // […] // da’ nimeni n-a văzut o creatură mai singură ca femeia / când singurul ei adevăr pe cale de dispariţie / e propria ei frumuseţe / şi faţă de care adevăr mai bine alegi moartea // […] // dar tu Con Tempo Rana mea care urăşti poeţii / aşa din senin / şi-o spun smerit / tu // eşti doar o notă de subsol sinucigaşă / a unui suflet rătăcit / minunea mea de dulce de venin” (minunea mea de dulce de venin).
Liber poezionistul confirmă cu asupra de măsură parcursul de până acum al lui George G. Asztalos, întăreşte particularitatea sa, individualitatea strălucitoare într-un concert poetic general adesea tulbure, originalitatea viziunii cu accent mai pregnant pe orfic şi pe colocvialitatea limbajului. O carte care rezervă cititorului numeroase şi binecuvântate surprize.

sâmbătă, 11 mai 2019

Cornel Paiu - Biblioteca din turn





Urma păsării în aer şi urma peştelui în apă nimeni nu le cunoaşte, sună o veche zicere. La o atentă şi nu neapărat ludică privire, am amenda cumva constatarea şi am afirma că numai poetul le poate cunoaşte, căci el are acces la cele văzute şi la cele nevăzute, la jocurile, aparenţele şi profunzimile lumii.
Un argument ne aduce cartea lui Cornel Paiu, Biblioteca din turn (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2018), cu cele trei „Straje” ale sale, secţiuni ce pot ele însele avea existenţă independentă, dar astfel alăturate se constituie în largi încăperi ori etaje ale unei ample construcţii fascinante prin amplitudinea şi bogăţia semnificaţiilor. Intitulate „salt în gol”, „raze de lumină”, „case de apă”, cele trei părţi sunt trei direcţii de abordare a reflecţiei despre lume, a căutării înţelesurilor şi a constatării, în final, a deşertăciunii: „cum pot ori destrămarea? / destrămarea / destrăma / destră / destră / des / de / s…” (III.***) Dar calea până la concluzia aceasta este lungă, este cât o viaţă, poate chiar cât mai multe vieţi.
Se porneşte astfel: „întâi să desenez Turnul / fiecare cărămidă / fiecare piatră // fiecare perete / fiecare cariatidă // fiecare picătură de sânge // fiecare carte”, adică sânge, pagini, praful („bibliotecari de jad”), coperte, cuvinte („tristeţe”), „Turn – carte” cu o mulţime de comori adunate înlăuntru, până la „CONCERT”-ul final „carne oase sânge / lut pietre cărţi // salt în gol” (I.0.1). Este evident că, prin descrierea amănunţită a construcţiei „turnului”, poetul ne pune în temă cu miracolul venirii pe lume / aruncării în lume, când descopăr că „sunt un fir de praf pierdut în labirintul înţelesurilor / sunt un fir de nisip pe ţărmul mării inocenţei / […] / sunt numai o picătură de sânge prelinsă pe o piatră / sunt numai o picătură de apă suspendată între lumi” (I.1.1). Viziunea de sorginte expresionistă îi permite o largă varietate de imagini care pun în evidenţă avatarele întâlnirii cu viaţa, cu oamenii, cu valorile morale şi pervertirea lor, inclusiv revolta (de tip romantic!): „nu-mi vând nici umbra / nu-mi vând nici sufletul / nu-mi vând amarul / […] / nu-mi vând nici capra / nu-mi vând măgarul / nu-mi vând peretele / stâlpul de foc / TURNUL CU-ARIPI DE CĂRŢI / (cărţii vii cărţi albe cărţi aprinse) / nu-mi vând TURNUL DE CRETĂ / pe o egretă”.
Prefaţatorul Lucian Strochi subliniază, pe bună dreptate, că „volumul […] ar fi fost cel mai amar din literatura română”, dacă nu ar fi conţinut şi „Straja a II-a: raze de lumină”, pentru că „nu-i niciun paradox / starea de poezie / presupune limpezire / alb desăvârşit / starea de încredere / presupune transparenţă / sentimente cinstire / starea de frumuseţe / presupune atenţie / sensul şi înţelesul luminii” (II.2.1.2), chiar dacă îndoiala persistă: „ce-a mai rămas? / numai scrumul / aducerea aminte a incendiului / construcţia barocă a fiinţei destrămată / pândită încă  / şi-n taina aceasta de camuflate tunuri / veche artilerie grea pregătiră / pentru un nesfârşit război” (II.2.1.3), ca să ne ţină treji, vii, dincolo de „tristeţea aceasta care sparge timpane”.
Golul de descoperit, lumina în care „ne învelim” (cum spune, în postfaţa sa comprehensivă Emilian Marcu) sunt urmate şi completate de locuinţa originară, placentară, cea protectoare: „Straja a III-a: case de apă”. Întâmplarea că Poetul Cornel Paiu este şi Preot constituie una dintre coincidenţele fericite pentru orice cititor al cărţii acesteia, pentru că dedesubtul îndoielilor, interogaţiilor, răzvrătirilor stă o întemeiere pe imperisabilele căi de descifrare creştine ale tainelor. Astfel că salvarea prin credinţă este firească, creaţia poetului venind în continuarea Creaţiei lui Dumnezeu, cum frumos spune, în De Caelo, Constantin Noica „Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte.” Rugăciunea este o formă potrivită: „[…] şi eu vin Doamne / chemarea Ta răsună în inima mea / ca un cântec de dragoste” (III.3.1), dar şi cântecul de slavă sau evocarea nostalgică a copilăriei (adesea poeme delicate sunt inspirate de vârsta inocenţei!): „poate că raiul este undeva / în aerul de deasupra / casei părinteşti // un etaj invizibil! / cu multe camere-muzeu / porţelanuri electronice vechi / costume de altădată / tradiţionale / puse pe manechine / precum cele expuse / la  muzeul etnografic / de la Mănăstirea Nămăieşti / tot felul de oale pictate / ceasuri vechi oprite le diferite ore / […] / poate că raiul este deasupra porţii de acasă / tăinuit în nevăzute camere amirosind / a tămâie şi liliac înflorit / ca un cimitir de sat / în sâmbăta lui Lazăr / în Sâmbăta cea mare / în sâmbăta moşilor de vară” (III.3.1.10).
Cu toată tristeţea şi nostalgia ce răzbat dincolo de rândurile ei, cartea lui Cornel Paiu, Biblioteca din turn, dă seama de un poet bine înzestrat şi care chiar are ce spune despre oameni şi vieţile lor, dezvăluie trăiri interioare profunde şi pune întrebări importante, la care, uneori, cititorul nu s-a gândit. Încă. După lectura acestei construcţii arhitecturale înalte şi complexe, o va face cu siguranţă.

marți, 30 aprilie 2019

Nicoleta Crăete – femeia cu trupul de ceară


De la Ubu, spre un alt Godot şi-napoi


Debuturile în poezie aduc azi multe surprize, paşi siguri spre trecerea în surdină a casandrelor ce-i prorocesc dispariţia – uitând ori ignorând că poezia s-a născut deodată cu Lumea şi va dispărea deodată cu Ea. Mais, passons
Debutul Nicoletei Crăete la Editura Grinta din Cluj-Napoca, urmare a premiului obţinut la secţiunea „Manuscris” a Festivalului Internaţional de poezie de la Sighetul Marmaţiei, ediţia 2018, este un bun exemplu că realitatea inspiratoare, trăirea directă a existenţei nu are a-şi epuiza vreodată valenţele şi misterul. De asemenea, este şi un argument că actul scrierii artistice nu se poate produce fără o pregătire interioară laborioasă, fără o stăpânire solidă a expresiei, fără o asumare critică a experienţei antecesorilor, a viziunii lor asupra universurilor interioare şi exterioare.
În cartea intitulată femeia cu trupul de ceară găsim poezie proaspătă, dezinhibată, neconformistă, neintimistă, senină mai cu seamă prin oximoron, ludică, reflexivă, în marginea suprarealismului de cea mai bună calitate, cu incursiuni în zona fertilă a absurdului existenţialist, fie şi avant la lettre. Dacă în multe locuri Nicoleta Crăete pare a descinde din Ubu-ul lui Alfred Jarry, este pentru că jocul ei o cere, cu abordarea din perspectiva abadonării deliberate a sensului prim în favoarea sensului secund. Tablourile sunt un fel de peisaje animate de obiecte aparent aleatorii, ca în picturile lui Yves Tanguy, suprarealul impunându-se fără oprelişte, însă, paradoxal, spre dezvăluirea unui straniu subreal. Evident, o afirmaţie de genul „poeţii sunt nişte animale sălbatice” (poemul roşu, pag. 31) este în ton cu toată întâmplarea fiinţei din acest volum, mai cu seamă că luciditatea este o omniprezenţă, întrucât „poezia nu se scrie sub anestezie” (dacă e să scrii poezie, pag. 83). Arta poetică a Nicoletei Crăete fiind astfel dezvăluită, să vedem de care „gen proxim” ar putea aparţine creaţia ei. La fel de evident, ea vine dinspre goticul cel mai aplicat, întunericul/ umbra/ noaptea fiind mereu în contrapondere cu lumina/ albul/ ziua. Iată o schiţă extrasă de la pag. 20: „ai bătut uşor cu degetul/ în apa neagră/ o pasăre albă/ dormea// a deschis o zi rece/ într-o rochie rece/ cu faţa pătată/ de sens” (tuşe). Atmosfera sumbră, grotescă, concomitent ubuescă şi kafkaescă poate fi descoperită de-a lungul întregului volum, lumea e o farsă în care rolurile sunt deja stabilite, nu avem altceva de făcut decât să le descoperim şi să le jucăm: „o crinolină albă într-o oglindă spartă/ ca spaima călăului// nişte nervuri obosite ale mâinii pocnesc/ prin aparatul foto sânii visează// fără îndoială din spaţiu oamenii/ au devenit un om care se joacă// un vis locuia pe partea cealaltă a pielii/ îşi spune dumnezeu// copii furiei hrăniţi în corzile vocale/ cu spaimă// erosul spânzurat de o rază de soare// o groapă s-a surpat atunci la mijloc/ o maşinărie ne-a luat locul” (câteva fotografii cu tentă gotică din ziua x, pag. 21). Absurdul e la el acasă, distopia stăpâneşte totul, iubirea se stinge aprinzându-se de la „o rază de soare”, ba chiar „iubirea e un eşafod pe care dormim/ iar somnul nostru are ferestre cu vedere spre păsări” (vis răsturnat, pag. 18). Inversarea polilor sensului practicată consecvent de Nicoleta Crăete înseamnă că nu întunericul este absenţa luminii, cum credem de obicei, ci lumina este absenţa întunericului, ea este dependentă de el, el o însoţeşte neabătut, ea este doar o mască pe care el o poartă adesea, de aceea vom avea „lumina carbonizată a somnului”, „muzica neagră foşnind pe podea/ într-o rochie albă”, „şarpele negru ce poartă cu sine/ o pasăre albă pe care o înghite frecvent”, „somnul cel negru în cearcăne albe”.
Grotescul, goticul, aluzia la spaţiul concentraţionar chiar cu semnificaţii de ordin psihanalitic nu lipsesc în construcţiile suprarealiste ale poetei. Un tablou (pag. 7) pardă desprins din Sabatul (Aquelarre) lui Francisco Goya sună ca aşa: „se mănâncă după program/ în mod organizat civilizat neconversat/ primul îi mănâncă celui de-al doilea/ ochiul stâng/ cel de-al doilea îi mănâncă celui de-al treilea/ ochiul drept/ cel de-al treilea următorului/ faţa/ următorul următorului/ îi mănâncă răbdarea/ şi tot şa/ în caz că nu i s-a mâncat ceva relevant/ ultimul îi mănâncă primului ceva irelevant”. Imaginile simbolice, aparent paradoxale, trec de la un poem la altul, după „fericit cel ce râde când plânge/ căci a lui va fi tihna/ din urme” (pag. 8), citim, câteva pagini mai departe, „am lăsat un cimitir de poeme în urmele trupului tău/ […]/ dar tu să nu plângi îmi spuseseră/ ce rost ar mai avea acum când toate s-au schimbat între ele/ iar ţipătul s-a despărţit de trupul/ care a scris cel mai frumos poem” (pe plajă, pag. 11).
Transcendentul este dezbrăcat de mister şi coborât în lumea cotidiană, amintindu-mi distihul lui Schiller, din Dorinţa „Crede doar ce inima ta îţi doreşte/ Căci nimic cerul nu-ţi mai făgăduieşte”, citat de Dostoievski în Marele inchizitor. Dumnezeu (pag. 30) „a adormit în patul nostru/ cât era de lung/ şi imediat/ vreo câteva cutremure s-au îmbrăcat în ploi/ dintr-o dantelă neagră/ deşi niţel jenaţi/ i-am sugerat să se dea mai încolo/ însă doar a zâmbit”, ori „[…] un dumnezeu trist şi mânjit/ de frică bate scurt/ îl port de mână/ ca pe un copil […]” (ştiu că exist, pag. 40); iată, aşadar, un Anti-Godot, revers al celui din textul beckettian, care se multiplică la limita dintre întuneric şi lumină: „ei locuiesc pe partea stângă a inimii mele/ partea imobilă/ în imaginaţie sunt mereu trei/ umbre/ ce poartă pe umeri o cruce/ pe care o rotesc/ un fel de cercul situaţiei/ şi fiecare umbră pare a fi umbra celei de dinaintea sa/ un mecanism închis/ cât să taie lumina din jur/ în bucăţi egale/pe care să le împartă apoi la copii/ singurii care mai pot vedea/ cum se naşte distanţa/ şi cu ce este populată distanţa/ dintre corpul şi mintea mea” (pentru ce rămân nemişcată mereu şi cum se naşte distanţa, pag. 70).
Poemele Nicoletei Crăete debutează firesc, arareori cu vreo metaforă, pentru ca, deodată, să se producă virajul în straniu, în alienare, în rescrierea unor situaţii (arareori, stări) diferite de ceea ce se poate observa cu ochiul liber, privind doar (de) afară, iară nu (din) lăuntrul fiinţei. Moartea însăşi „face nudism pe o plajă sălbatică”, e „mireasă virgină de fiecare dată”, „corpul s-a deprins să facă dragoste/ cu lipsa corpului”, „dimineaţa [e] o cârpă umedă rece uitată / în sertarul de sus”, însă poeta, prin eul ei, prin forţa ei, declară ritos: „sunt victima perfectă devorez călăi”! Iată o lectură incitantă, incomodă tocmai pentru că obligă la introspecţie şi bucură estetic prin siguranţa scriiturii. Bine ai venit, Nicoleta Crăete!


luni, 15 aprilie 2019

Dumitru Manolache - Nunţi înecate

Arheologia suferinţei


La răscrucea vremurilor, care încearcă omul şi-l doboară, se desfăşoară acţiunea romanului „Nunţi înecate (Fals tratat de supravieţuire)” semnat de Dumitru Manolache, cu o generoasă prefaţă a regretatului Ciprian Chirvasiu. Încheiată chiar în anul în care comunismul părea că se sfârşeşte, în sânge, pe meleagul românesc, cartea dă seamă de tragedia ţăranilor de la câmpie atunci când a venit valul distrugător al colectivizării, al desfiinţării proprietăţii, apoi al industrializării forţate, al construcţiilor megalomanice şi toate celelalte „idei în marş” care promiteau să creeze „omul nou” şi „lumea nouă”. Subiectul nu este, aşadar, original în proza românească din ultima jumătate de veac, însă diferenţa esenţială constă în calitatea naraţiunii, în construcţia convingătoare a personajelor, în forţa evocativă a prozei realizate de un autor cu subtilă aplecare spre gândirea alienării („de sine şi de Dumezeu”) din perspectivă existenţialistă, cu incursiuni în absurdul literar cel mai profund, dar şi înspre oniricul de bună calitate („forţa magică de a transforma realitatea chiar şi în agresivitatea unui vis”). Folosindu-şi cu pricepere toată ştiinţa construcţiei narative, a unei arhitecturi ce sugerează formele calde, calme, înălţătoare şi totuşi neliniştitoare ale catalanului Antoni Gaudí, maestru şi inovator al Art Nouveau, prozatorul Dumitru Manolache subjugă cititorul şi-l obligă să se implice sufleteşte, să iubească, să sufere şi să plângă, să se încrânceneze şi să abandoneze, când nimic nu se mai poate face, împreună cu personajele. Toată atmosfera este a unei capcane umede, întunecate; pare că plouă continuu sau stă să-nceapă un potop, oamenii au pierdut reperele, siguranţa de sine, se rup de o veche şi solidă tradiţie, însă nu găsesc sprijin în nimic, totul este străin, nu durează.
La Gurbăneşti se construieşte un baraj. Oamenii trebuie să plece, pentru că valea în care au casele, gospodăriile, acareturile (ce a mai rămas din ele) va fi acoperită de ape. Sunt despăgubiţi de formă, se mută care unde poate, la rude, cumpără ruine în alte sate. Deja sunt dezrădăcinaţi, pentru că au pierdut pământurile, animalele, rostul. Decadenţa vieţii rurale a devenit ireversibilă. Cei care ajung la oraş, în fabrici şi uzine, navetişti sau cu vize de flotanţi, îşi pierd iremediabil identitatea, nu mai sunt ţărani, nici orăşeni nu pot deveni („Stau acolo la oraş, că n-am ce face, da io tot din sat sunt.”). Un exemplu oarecare, din nefericire, dintre multele care se pot da din România ultimei jumătăţi a secolului al douăzecilea. Dar de aici, urmează povestea destinelor, asemănătoare şi diferite, personale şi colective, pe care ni le descrie cu multă pricepere scriitorul Dumitru Manolache.
Prefaţatorul cărţii subliniază, într-un fel, existenţa unui personaj colectiv, dar este evidentă centrarea naraţiunii mai cu seamă pe Radu Călin, cu incursiuni de genul „povestire în ramă” mai mult sau mai puţin dezvoltate şi dispuse sub forma unui puzzle de-a lungul romanului. Acţiunea este prezentată sub forma unor secvenţe flash semnificative ele însele, povestea avansând din mai multe direcţii, precum numeroşii afluenţi care alimentează un râu tot mai bogat şi învolburat pe măsură de lectura avansează. Tehnica aleasă de autorul nostru este dintre cele mai dificile, dar deosebit de folositoare unei astfel de alcătuiri arborescente, bogate în multiple semnificaţii şi încărcate de emoţie. Momente de mare tensiune dramatică sunt pregătite cu grijă, pas cu pas, în dialoguri ce dau măsura unei scriituri bine strunite, convingătoare.
O călătorie cu trenul, sufocantă („Înghesuiala şi căldura ne transformă în câteva minute într-un fel de melci băloşi, fără cochilii, care trăiesc prin canale.”), spre o nuntă a unei rude („nunta asta a fost doar decorul în care noi, ca nişte animale de circ, ne-am făcut numărul”) este cadrul principal pentru rememorarea unor întâmplări ce-au declanşat schimbările ireversibile din viaţa eroilor romanului. Momentul în care primarul vine la poarta lui Radu Călin şi-i spune „trebuie să plecaţi” (pentru că: „Aici va fi apă. Foarte multă apă. Adică lac.”), însoţit de şeful postului de miliţie şi Iordan, un „străin”, e prilej de amintire („Gândurile lui, păsări călătoare, se întorceau cu ani în urmă.”) a momentului în care a semnat pentru pământul dat la colectiv („Miliţianul de atunci stătea în pragul uşii cu mâna pe puşcă.”), a momentului în care „Cel mai tare l-a durut când şi-a dus calul la colectiv. Pe Bălan.” „După treaba cu pământul şi cu calul au urmat altele: via […]. Petecul de gârlă […]. Şi câte şi mai câte.” Vieţi distruse, ale lor, ale urmaşilor. „Radu nu zicea nimic. Simţea cum se micşorează. Aproape atingea cu fruntea pământul. […] Sentimentul că a mai murit puţin îl năpădi din nou.”
Un alt destin individual ratat care serveşte excelent demonstraţia apariţiei teribile a tragicului în viaţa acelor oameni este aceea a lui Ion Chimigeru, zis Fitoi, tractorist care-şi bate sistematic nevasta; acesta se duce tam-nisam la Fănică Ivan, fost primar, acum şef la zootehnie, şi îl loveşte cu toporul în cap dintr-un motiv obscur, toată întâmplarea cu urmările ei amintind transparent de semnificaţiile şi psihologia cazului Meursault din „Străinul” lui Albert Camus. Este exemplul cel mai vizibil în susţinerea orientării spre absurdul existenţialist ce caracterizează, în fond, întreaga naraţiune a lui Dumitru Manolache, dimensiune care se va regăsi şi mai accentuat în scrierile sale următoare. Sunt şi alte destine exemplare pentru imaginea unei perioade dramatice din istoria lumii rurale româneşti, toate alcătuind un tablou final semnificativ, foarte convingător din punct de vedere emoţional.
Dar cel mai demn de remarcat cu privire la scriitura autorului de faţă îmi pare a fi apartenenţa sa la categoria restrânsă a scriitorilor artişti, atenţi la expresivitatea poetică a limbajului, în vecinătatea unui contemporan precum Ştefan Mitroi, răsărit ca şi el de sub mantaua lui Gogol şi Cehov, amândoi (post)moderni de stirpe flaubetiană, crescuţi/hrăniţi cu literatura gen Zaharia Stancu şi Marin Preda. Bogăţia descrierilor de stări şi de caractere este remarcabilă, o nostalgie profundă străbătând rândurile acestei cărţi. O mărturisire clarifică demersul: „Ceea ce este foarte clar e faptul că eu am pierdut o lume. Ceea ce fac eu este o încercare de a o recompune. Lucrare de arheolog.” La care se adaugă numeroasele reflecţii asupra existenţei: „Ce este viaţa noastră altceva decât un permanent sfârşit?”
O carte a cărei primă elegantă ediţie din 2013 (Editura „Cununi de stele”, Bucureşti) ar trebui readusă în atenţia publicului, într-un fel sau altul, cu beneficii pentru literatura contemporană.




miercuri, 20 martie 2019

Constantin Marafet - Febra pietrelor cărunte




Paradox şi nostalgie

O anume solemnitate intrinsecă are poezia domnului Constantin Marafet, dintotdeauna. El nu scrie/spune cuvinte, ci le celebrează, oficiază precum din spatele unui amvon, uneori chiar în faţa pustiului, pe deasupra nisipului „umblător / ca un şarpe albastru”, „pustiul ca o ironie”, pustiul şi depărtarea fricii”.
El ne spune: „respir lumină”, „un fulger se plimbă prin mine”, dar, avem, în acelaşi timp, „căutările din sfântul amurg” sau „de pleoape am prinsă Luna / cu o funie de fum împletită  / şi mă îndrept cu ea spre noapte”.
Poeme de dragoste sunt, indiferent de temă, cele din această carte, de dragoste vie, angajantă, o invitaţie de participare deschisă a cititorului, de lăsare (şi chiar delăsare) în voia imaginaţiei, a fantasmelor strălucitoare: „în sărutul tău stă patria mea şi frigul / şi înălţimea şi fulgerul din furtunile Căii Lactee / ca o biserică în care eu păşesc sfios desculţ / ascultându-ţi inima cum întoarce / pe toate feţele lumina”.
Sărutul este marca relaţiei de iubire, atingerea buzelor devine comunicare şi comuniune, „darul ceresc – sărutul”. El este acela care „împachetează veninul în cuiburi de cuci, / alungă întunericul / peste bordul unei iluzii interzise”. Regăsim lesne «violenţa şi dulceaţa» de care aminteşte Umberto Eco atunci când comentează (în Opera deschisă) un vers de Petrarca, precum în această declaraţie de dependenţă: „dacă tu ai fi fost cerul / aş fi îngenunchiat / dacă ai fi fost pământul / te-aş fi însămânţat continuu / dacă tu ai fi fost apele lumii / nu mi-ar fi fost sete niciodată”, dar şi atunci când mărturiseşte: „sunt ca o biserică rătăcită / fără sărutul tău”.
Metafora este regina reginelor, la Constantin Marafet, poet ce nu are deloc porniri spre redundanţe înşelătoare: „la uşa unei flăcări cu petale adormite”; „taci în gura foamei / ca omida în vulcanul neputinţei”; „umbra unei răni mă doboară / şi focul arde această foame / sub coapsele tale letale; „peste înec trec basme în cămăşi ude”.
O temă cu care reflecţia poetului se simte familiară este aceea a timpului. „împreunarea eternităţii / cu braţele noastre”, „o clipă este eternitatea, / iar noi reparăm / clipă după clipă cu şoldurile goale”, „te aşezi în clipa ta căruntă / numărând darurile risipite  / în cripta eternităţii.” Este clipa egală cu eternitatea prin excelenţa şi profunzimea trăirii amoroase, un prezent permanent al iubirii, „tu eşti doar sufletul meu ce poartă pe umeri / dragostea într-o clipă plină de eternităţi”.
Există permanent o altă dimensiune, paralelă cu aceea în care pare că suntem, o altă faţă, misterioasă, a realului: „vişinul înflorit în oglindă”, „nu întrerupe zborul şi nici nu lasă flămând / sufletul tău rostuit în oglinda lacului iluzoriu”, cu un summum în autobiografie: „Eternitatea o folosesc doar ca monedă de schimb la încrucişarea apelor în oglindă.”
Oximoronul face casă bună cu acea complexitate a sentimentului ce iscă emoţia iubirii: „un zbor urmăreşte / căderea în adâncuri cereşti”.
Sunt numeroase alcătuiri antologice prin frumuseţea lor, aleg aici „dacă plânsul meu ar avea picioarele lungi / ar ajunge la tine într-o clipă şi te-ar ierta” şi „cea mai frumoasă muzică e frunza / ce-mi dezgoleşte cu sfială / coapsele tale”, care îmi aminteşte de spusa lui T.S. Eliot: „muzica poeziei nu e ceva care există separat de înţelesul ei”.
Constantin Marafet este, şi de astă dată, poetul vivace în limbaj şi profund în reflecţie, deschis mărturisirii de sine fără rest, cu adaos de frumuseţe delicată şi joc al nuanţelor.