luni, 15 aprilie 2019

Dumitru Manolache - Nunţi înecate

Arheologia suferinţei


La răscrucea vremurilor, care încearcă omul şi-l doboară, se desfăşoară acţiunea romanului „Nunţi înecate (Fals tratat de supravieţuire)” semnat de Dumitru Manolache, cu o generoasă prefaţă a regretatului Ciprian Chirvasiu. Încheiată chiar în anul în care comunismul părea că se sfârşeşte, în sânge, pe meleagul românesc, cartea dă seamă de tragedia ţăranilor de la câmpie atunci când a venit valul distrugător al colectivizării, al desfiinţării proprietăţii, apoi al industrializării forţate, al construcţiilor megalomanice şi toate celelalte „idei în marş” care promiteau să creeze „omul nou” şi „lumea nouă”. Subiectul nu este, aşadar, original în proza românească din ultima jumătate de veac, însă diferenţa esenţială constă în calitatea naraţiunii, în construcţia convingătoare a personajelor, în forţa evocativă a prozei realizate de un autor cu subtilă aplecare spre gândirea alienării („de sine şi de Dumezeu”) din perspectivă existenţialistă, cu incursiuni în absurdul literar cel mai profund, dar şi înspre oniricul de bună calitate („forţa magică de a transforma realitatea chiar şi în agresivitatea unui vis”). Folosindu-şi cu pricepere toată ştiinţa construcţiei narative, a unei arhitecturi ce sugerează formele calde, calme, înălţătoare şi totuşi neliniştitoare ale catalanului Antoni Gaudí, maestru şi inovator al Art Nouveau, prozatorul Dumitru Manolache subjugă cititorul şi-l obligă să se implice sufleteşte, să iubească, să sufere şi să plângă, să se încrânceneze şi să abandoneze, când nimic nu se mai poate face, împreună cu personajele. Toată atmosfera este a unei capcane umede, întunecate; pare că plouă continuu sau stă să-nceapă un potop, oamenii au pierdut reperele, siguranţa de sine, se rup de o veche şi solidă tradiţie, însă nu găsesc sprijin în nimic, totul este străin, nu durează.
La Gurbăneşti se construieşte un baraj. Oamenii trebuie să plece, pentru că valea în care au casele, gospodăriile, acareturile (ce a mai rămas din ele) va fi acoperită de ape. Sunt despăgubiţi de formă, se mută care unde poate, la rude, cumpără ruine în alte sate. Deja sunt dezrădăcinaţi, pentru că au pierdut pământurile, animalele, rostul. Decadenţa vieţii rurale a devenit ireversibilă. Cei care ajung la oraş, în fabrici şi uzine, navetişti sau cu vize de flotanţi, îşi pierd iremediabil identitatea, nu mai sunt ţărani, nici orăşeni nu pot deveni („Stau acolo la oraş, că n-am ce face, da io tot din sat sunt.”). Un exemplu oarecare, din nefericire, dintre multele care se pot da din România ultimei jumătăţi a secolului al douăzecilea. Dar de aici, urmează povestea destinelor, asemănătoare şi diferite, personale şi colective, pe care ni le descrie cu multă pricepere scriitorul Dumitru Manolache.
Prefaţatorul cărţii subliniază, într-un fel, existenţa unui personaj colectiv, dar este evidentă centrarea naraţiunii mai cu seamă pe Radu Călin, cu incursiuni de genul „povestire în ramă” mai mult sau mai puţin dezvoltate şi dispuse sub forma unui puzzle de-a lungul romanului. Acţiunea este prezentată sub forma unor secvenţe flash semnificative ele însele, povestea avansând din mai multe direcţii, precum numeroşii afluenţi care alimentează un râu tot mai bogat şi învolburat pe măsură de lectura avansează. Tehnica aleasă de autorul nostru este dintre cele mai dificile, dar deosebit de folositoare unei astfel de alcătuiri arborescente, bogate în multiple semnificaţii şi încărcate de emoţie. Momente de mare tensiune dramatică sunt pregătite cu grijă, pas cu pas, în dialoguri ce dau măsura unei scriituri bine strunite, convingătoare.
O călătorie cu trenul, sufocantă („Înghesuiala şi căldura ne transformă în câteva minute într-un fel de melci băloşi, fără cochilii, care trăiesc prin canale.”), spre o nuntă a unei rude („nunta asta a fost doar decorul în care noi, ca nişte animale de circ, ne-am făcut numărul”) este cadrul principal pentru rememorarea unor întâmplări ce-au declanşat schimbările ireversibile din viaţa eroilor romanului. Momentul în care primarul vine la poarta lui Radu Călin şi-i spune „trebuie să plecaţi” (pentru că: „Aici va fi apă. Foarte multă apă. Adică lac.”), însoţit de şeful postului de miliţie şi Iordan, un „străin”, e prilej de amintire („Gândurile lui, păsări călătoare, se întorceau cu ani în urmă.”) a momentului în care a semnat pentru pământul dat la colectiv („Miliţianul de atunci stătea în pragul uşii cu mâna pe puşcă.”), a momentului în care „Cel mai tare l-a durut când şi-a dus calul la colectiv. Pe Bălan.” „După treaba cu pământul şi cu calul au urmat altele: via […]. Petecul de gârlă […]. Şi câte şi mai câte.” Vieţi distruse, ale lor, ale urmaşilor. „Radu nu zicea nimic. Simţea cum se micşorează. Aproape atingea cu fruntea pământul. […] Sentimentul că a mai murit puţin îl năpădi din nou.”
Un alt destin individual ratat care serveşte excelent demonstraţia apariţiei teribile a tragicului în viaţa acelor oameni este aceea a lui Ion Chimigeru, zis Fitoi, tractorist care-şi bate sistematic nevasta; acesta se duce tam-nisam la Fănică Ivan, fost primar, acum şef la zootehnie, şi îl loveşte cu toporul în cap dintr-un motiv obscur, toată întâmplarea cu urmările ei amintind transparent de semnificaţiile şi psihologia cazului Meursault din „Străinul” lui Albert Camus. Este exemplul cel mai vizibil în susţinerea orientării spre absurdul existenţialist ce caracterizează, în fond, întreaga naraţiune a lui Dumitru Manolache, dimensiune care se va regăsi şi mai accentuat în scrierile sale următoare. Sunt şi alte destine exemplare pentru imaginea unei perioade dramatice din istoria lumii rurale româneşti, toate alcătuind un tablou final semnificativ, foarte convingător din punct de vedere emoţional.
Dar cel mai demn de remarcat cu privire la scriitura autorului de faţă îmi pare a fi apartenenţa sa la categoria restrânsă a scriitorilor artişti, atenţi la expresivitatea poetică a limbajului, în vecinătatea unui contemporan precum Ştefan Mitroi, răsărit ca şi el de sub mantaua lui Gogol şi Cehov, amândoi (post)moderni de stirpe flaubetiană, crescuţi/hrăniţi cu literatura gen Zaharia Stancu şi Marin Preda. Bogăţia descrierilor de stări şi de caractere este remarcabilă, o nostalgie profundă străbătând rândurile acestei cărţi. O mărturisire clarifică demersul: „Ceea ce este foarte clar e faptul că eu am pierdut o lume. Ceea ce fac eu este o încercare de a o recompune. Lucrare de arheolog.” La care se adaugă numeroasele reflecţii asupra existenţei: „Ce este viaţa noastră altceva decât un permanent sfârşit?”
O carte a cărei primă elegantă ediţie din 2013 (Editura „Cununi de stele”, Bucureşti) ar trebui readusă în atenţia publicului, într-un fel sau altul, cu beneficii pentru literatura contemporană.




miercuri, 20 martie 2019

Constantin Marafet - Febra pietrelor cărunte




Paradox şi nostalgie

O anume solemnitate intrinsecă are poezia domnului Constantin Marafet, dintotdeauna. El nu scrie/spune cuvinte, ci le celebrează, oficiază precum din spatele unui amvon, uneori chiar în faţa pustiului, pe deasupra nisipului „umblător / ca un şarpe albastru”, „pustiul ca o ironie”, pustiul şi depărtarea fricii”.
El ne spune: „respir lumină”, „un fulger se plimbă prin mine”, dar, avem, în acelaşi timp, „căutările din sfântul amurg” sau „de pleoape am prinsă Luna / cu o funie de fum împletită  / şi mă îndrept cu ea spre noapte”.
Poeme de dragoste sunt, indiferent de temă, cele din această carte, de dragoste vie, angajantă, o invitaţie de participare deschisă a cititorului, de lăsare (şi chiar delăsare) în voia imaginaţiei, a fantasmelor strălucitoare: „în sărutul tău stă patria mea şi frigul / şi înălţimea şi fulgerul din furtunile Căii Lactee / ca o biserică în care eu păşesc sfios desculţ / ascultându-ţi inima cum întoarce / pe toate feţele lumina”.
Sărutul este marca relaţiei de iubire, atingerea buzelor devine comunicare şi comuniune, „darul ceresc – sărutul”. El este acela care „împachetează veninul în cuiburi de cuci, / alungă întunericul / peste bordul unei iluzii interzise”. Regăsim lesne «violenţa şi dulceaţa» de care aminteşte Umberto Eco atunci când comentează (în Opera deschisă) un vers de Petrarca, precum în această declaraţie de dependenţă: „dacă tu ai fi fost cerul / aş fi îngenunchiat / dacă ai fi fost pământul / te-aş fi însămânţat continuu / dacă tu ai fi fost apele lumii / nu mi-ar fi fost sete niciodată”, dar şi atunci când mărturiseşte: „sunt ca o biserică rătăcită / fără sărutul tău”.
Metafora este regina reginelor, la Constantin Marafet, poet ce nu are deloc porniri spre redundanţe înşelătoare: „la uşa unei flăcări cu petale adormite”; „taci în gura foamei / ca omida în vulcanul neputinţei”; „umbra unei răni mă doboară / şi focul arde această foame / sub coapsele tale letale; „peste înec trec basme în cămăşi ude”.
O temă cu care reflecţia poetului se simte familiară este aceea a timpului. „împreunarea eternităţii / cu braţele noastre”, „o clipă este eternitatea, / iar noi reparăm / clipă după clipă cu şoldurile goale”, „te aşezi în clipa ta căruntă / numărând darurile risipite  / în cripta eternităţii.” Este clipa egală cu eternitatea prin excelenţa şi profunzimea trăirii amoroase, un prezent permanent al iubirii, „tu eşti doar sufletul meu ce poartă pe umeri / dragostea într-o clipă plină de eternităţi”.
Există permanent o altă dimensiune, paralelă cu aceea în care pare că suntem, o altă faţă, misterioasă, a realului: „vişinul înflorit în oglindă”, „nu întrerupe zborul şi nici nu lasă flămând / sufletul tău rostuit în oglinda lacului iluzoriu”, cu un summum în autobiografie: „Eternitatea o folosesc doar ca monedă de schimb la încrucişarea apelor în oglindă.”
Oximoronul face casă bună cu acea complexitate a sentimentului ce iscă emoţia iubirii: „un zbor urmăreşte / căderea în adâncuri cereşti”.
Sunt numeroase alcătuiri antologice prin frumuseţea lor, aleg aici „dacă plânsul meu ar avea picioarele lungi / ar ajunge la tine într-o clipă şi te-ar ierta” şi „cea mai frumoasă muzică e frunza / ce-mi dezgoleşte cu sfială / coapsele tale”, care îmi aminteşte de spusa lui T.S. Eliot: „muzica poeziei nu e ceva care există separat de înţelesul ei”.
Constantin Marafet este, şi de astă dată, poetul vivace în limbaj şi profund în reflecţie, deschis mărturisirii de sine fără rest, cu adaos de frumuseţe delicată şi joc al nuanţelor.


luni, 18 martie 2019

Radu Vida – Iubirile vikingilor






Cu un titlu derutant, a apărut anul trecut la Editura „Napoca Star” un roman semnat de Radu Vida, tentativă nedeclarată, dar în mare măsură reuşită, de frescă a unei perioade istorice, prin destinul lui Simeon, un băiat bun la desen, care învaţă meşteşugul prelucrării argintului de la Shloim, un mare meşter în domeniu, şi devine treptat oarecum celebrul „Ava argintarul”. Romanul acoperă decenii precomuniste, comuniste şi postcomuniste din viaţa românilor, relatând caleidoscopic şi arborescent, cu numeroase şi semnificative povestiri în ramă, ale căror personaje definesc, prin atitudine, acţiune, renunţare, suferinţă, caracteristici definitorii ale unor vremuri de pierdere a identităţii sociale, de domnie a bunului plac, sub masca luptei de clasă, a dreptăţii în numele clasei muncitoare. Este un roman, în mare măsură, al „obsedantelor decenii”, ca să folosesc şi extind titlul articolului lui Marin Preda din Luceafărul, nr. 23/1970. E poate şi un bildungsroman. Dar mai mult decât atât, autorul se arată a fi bun cunoscător al tehnicilor narative clasice, moderne şi postmoderne, pe care le combină cu abilitate spre a pune în valoare aspecte cu mare impact emoţional tocmai din pricini estetice. De numeroase ori, părţi referenţiale ale textului devin, aproape fără să ne dăm seama, părţi sugestive, generalizante, cu o deschidere şi un dinamism baroc, şi par a deplasa permanent atenţia între esenţă şi aparenţă, prin descompuneri şi recompuneri pluridimensionale ale realităţii, ale mediilor în care personajele, în special Ava (Simeon), apoi şi ginerele său, jurnalistul Ucu (Dorel-Dorucu Bunduchi), vor ajunge să trăiască şi să caute să supravieţuiască unui sistem mai mult sau mai puţin concentraţionar. Balansul continuu între fapte, întâmplări, situaţii şi semnificaţia lor, trimiterile livreşti, inserţiile de fragmente confesive, de reportaje, de scrisori şi versuri, de pagini (ca de) manual ori enciclopedie referitor la arta prelucrării argintului, fac din lectura romanului o continuă aventură provocatoare. Se adaugă pendularea între timpi diferiţi, trecuturi şi prezenturi pe care cititorul trebuie să le identifice, pentru că ele explică sau complică trama, deschide porţi dincolo de care se află subiecte de reflecţie asupra umanului în criză. O criză sacrificială, pe care René Girard o definea succint: „Dacă sistemul nostru ni se pare raţional este, în realitate, pentru că e mai strict conform principiului răzbunării. Insistenţa asupra pedepsirii vinovatului nu are alt sens.”* Sacrificiul devine mediere între sacrificator şi superiorul său (divinitate, în societăţile primitive). Societatea atee a bunăstării comuniste în care se mişcă personajele lui Radu Vida urmează strict un astfel de model al relaţiilor ierarhice. Totdeauna este căutat un „miel” de adus şi sacrificat pe altarul care asigură perpetuarea în funcţie sau chiar supravieţuirea. Dar niciodată nu există siguranţa că sacrificiul este şi primit. O află pe pielea proprie subofiţerul de securitate Dorneanu, care-l bate preventiv pe Ucu, sperând să placă şefului Pădureanu, dar se alege cu aplicarea unei figuri de arte marţiale care-l leşină şi cu detaşarea la Valea Ierii, pe post de căţelar. Miel va fi Ava argintarul, de mai multe ori, miel de serviciu, s-ar zice, miel va risca să fie şi Ucu.
Excelent portretist, Radu Vida creează şi personaje secundare memorabile, fauna activiştilor de partid, a gardienilor şi a şefilor lor fiind prezentată cu toată turpitudinea-i caracteristică, a josniciei slab alfabetizaţilor ridicaţi în ranguri de oroarea aplicării teoriilor comunismului marxist-leninist. Col. Colţea, comandantul puşcăriei din Deltă unde e transferat Ava argintarul de la Gherla, devine astfel eroul unei satire remarcabile, pe cât de esenţialmente tragică, pe atât de comică, a unui sistem de o ipocrizie criminală, în care viaţa condamnatului are valoare negativă. Scena vizitei celebrului Ion Dincă, zis Te-leagă, la temniţă are valoare de model antologic pentru un comportament absurd impus de relaţiile de subordonare conforme vieţii în societăţile sclavagiste. Satira este groasă: de exemplu, parola de trecere dincolo de poarta temniţei, care trebuie spusă santinelei, este „Împuţitu”. Spaţiul concentraţionar este realizat aproape cinematografic, cu ritm al scenelor potrivit unui decupaj profesionist, iar relaţia ambiguă cu Securitatea a personajelor reiese cu precădere din dialoguri de cele mai multe ori eliptice, în care tăcerile (punctele de suspensie) spun mai mult şi chiar altceva decât vorbele. Nivelurile de competenţă nu au legătură cu nivelurile ierarhice, ba dimpotrivă. Activistul Clonţ, de la Comitetul Judeţean al PCR, care „înjură într-un mod atât de pitoresc, cu atâtea combinaţii şi permutări de cuvinte porcoase”, pare desprins din commedia dell’arte, dar cinismul care se ghiceşte dincolo de gesturi şi cuvinte induce senzaţia de groază şi revoltă.
Prezenţa vikingilor este justificată prin legendele privind legăturile dacilor cu popoarele nordice, simbolistica oarecum asemănătoare de pe obiectele decorative, atât de studiate şi iubite de Ava argintarul. Şarpele este cel mai prezent, toate lucrările importante, de la un moment dat realizate ilegal, au ca element definitoriu toarta de argint ca împletitură de şerpi ce muşcă din gura vasului. Semnificaţiile sunt multiple, dar autorul romanului nu oferă nici o cale de descifrare, lăsând cititorului alegerea, în funcţie de receptarea eticii naraţiunii. Naraţiune, de altfel, deloc ofertantă pentru asemenea demers, dată fiindu-i complexitatea planurilor şi a caracterelor. Poate tocmai ambiguitatea misterului care domneşte nestingherit asupra felului în care apare traiectoria sinuoasă urmată de personaje, alegerile pe care le fac spre a se împlini dincolo de viaţa cotidiană, creează aura de absurd al existenţei, trimiţând lesne fondul naraţiunii spre interpretări din zona prozei existenţialiste. De altfel, citind cartea, te simţi familiar cu Kafka (din Procesul, dar şi din America) sau Camus (din Le Malentendu), dar mai ales cu Sartre, ceea ce aduce un plus de profunzime şi de valoare estetică scriiturii lui Radu Vida. O atmosferă care aminteşte, de multe ori, de Huis clos (Uşi închise) şi de replica lui Garcin dinspre finalul piesei: „Pas besoin de gril: l'enfer, c'est les Autres.” („Nu e nevoie de gratii: infernul sunt Ceilalţi.”) face foarte bine lecturii deloc comode, dar atât de incitante a unui roman care completează peisajul literaturii ce mai recuperează pagini din raportul asupra unei jumătăţi secol tragic şi dement.
_______
*(René Girard, Violenţa şi sacrul, Nemira, 1995, p. 28)


marți, 26 februarie 2019

Liliana Rus – Lina



Fără îndoială, ceea ce scriam altădată despre poezia Lilianei Rus (din Pasărea în lesă) este în continuare valabil, consecvenţa domniei sale în abordarea poeziei din direcţia melancoliei, a biografismului sublimat în emoţie calmă, subtil dramatică este cu deosebire benefică. Tabloul aparent obişnuit al peisajului proxim, descris adesea cu minuţie („Gesturile simple şi felul în care mătur frunzele”), devine totdeauna gazdă primitoare pentru simţiri profunde şi delicate („Un fel de lavandă îmi umple nările,/ îmi pătrunde în piept”), pentru stări reflexive cărora lumea largă („Doar o şopârlă aurie pe care noroiul nu o înghite/ îşi caută drumul, în timp ce într-o cutie/ fluturii au renunţat demult la lumină”), cu întâmplările ei, nu le poate oferi soluţii de continuitate. Am citat pasaje din poemul Şopârla aurie, reprezentativ, cred, pentru modul în care poeta construieşte, pas cu pas, rând cu rând, o parabolă a deşertăciunii, de fapt, a oboselii călătoriei prin viaţă, dar şi al speranţei că există ceva care va rămâne şi va renaşte, pentru a relua  ciclul. Mesager la destinului, Şopârla, agilă şi conservatoare, îţi reaminteşte, visată, faptul că ai suficientă putere să duci la îndeplinire ceea ce ţi-ai propus. Bunica Lina şi broderiile ei, cărora le sunt dedicate poemele din cele trei secţiuni ale cărţii („Cântec vechi pentru Lina”, „De lemn, de cenuşă, de salcie” şi „Lamento”), sunt motive ale arhitecturii unui singur şi monolitic edificiu închinat neuitării. Decoraţiunile bogate sunt cuvintele care semnifică obiecte şi stări, zgomote şi cântece, încercări şi trăiri, speranţe şi melancolii, „miresme şi sunete vechi”, reflecţii discrete asupra sensurilor existenţei şi asupra inevitabilei clipe a sfârşitului, toate într-o atmosferă în care miraculosul este la el acasă. „[…] Glasuri de taină mă strigă pe nume/ când întunecimea verde umple odaia…/ Vocea ta părea că se naşte acolo,/ între mobile şi sertare,/ aburul ei îmi înfăşura trupul/ de parcă nu mai puteam îndura atâta rătăcire […].” („Lumină verde”) Un şir de diorame expuse aparent aleatoriu ori după o chemare interioară secretă sunt poemele acestui volum, cu titluri mai mereu semnificative, ele însele, uneori, mici poeme într-un vers. Câteva referinţe livreşti – povestea Genovevei de Brabant, Cosette din „Mizerabilii”, „Marele Gatsby” – potenţează idilismul care ar fi putut ameninţa curgerea descrierilor patriarhale (matriarhale?) şi oferă accentul de care imaginea bunicii care brodează avea nevoie pentru semnifica profund.
Remarcabilă este excelenţa imaginilor, de cele mai multe ori complexe, alcătuite cu migală, arborescent, alteori ca sclipiri ale clipei de inspiraţie: „Ziua cu uşile ei batante este limita călătoriilor mele”, „Umbra se întinde cafenie/ ca pielea viţelului închipuit de un ochi vătămat/ într-o zi care şi-a pierdut urma”, „şerpii albi ai nesomnului”, „viaţa mea în flacoane de sticlă/ puse la răcoare, unde lumina se năruie”, „Lina zugrăvea pereţii cu umbra mâinilor sale” şi, summa summarum, „o pană măruntă acoperită de somn şi ninsoare/ desprinsă de chemarea unui clopot de lână” (subl. mea). Sintagma subliniată ar putea rezuma conclusiv esenţa cărţii: o rugă în surdină pentru neuitarea acelora care ne-au făcut ceea ce suntem. Iar cauza existenţei cărţii ar fi de găsit câteva pagini mai departe: „Lina căuta bănuţul pentru drum/ în albii adânci de cerneală/ […]/ micşorându-se, dispărând…”.
Melancolia de care aparţine abordarea poetică a Lilianei Rus îmi pare cel mai bine ilustrată de poemul oarecum infrarealist „Câini ce n-au fost niciodată ai noştri”: „Câini ce n-au fost niciodată ai noştri ne apără casa.// bătătoresc cu palmele rana adâncă,/ potrivesc lângă ziduri flamurile tinereţii mele/ ocrotite până-n străfunduri; ochiuri de năvod încă mai sunt braţele părinţilor mei./  Şi eu, scăpată printre ele, rătăcesc atât de fluidă –/ o paloare înaintea oglinzii, în casa noastră păzită de câini/ ce n-au fost niciodată ai noştri.”
Ca preferinţă personală, poemul final mi-aş fi dorit să fie „Nici un semn de afară”, un fel de copertă care se închide cu o deschidere: „[…] Nici un sen de afară, nicio maşină/ doar o bătrână ce-şi face loc la fereastră./ Şi eu, pe dinafară,/ încurcată în fâşiile nădejdilor mele, / ca în vârtejul unui dans neîncetat, fără armonie,/ în căutarea poveştii”. Liliana Rus a ales „Remuşcare” pentru a încheia: „S-au stins toate luminile./ În tainiţele minţii, remuşcarea cu picioare de plumb –/ puntea vie între mormintele voastre/ şi strania pasivitate a noilor stăpâni.” Ceea ce nu schimbă cu nimic realitatea frumuseţii elegiace a textelor pe care le oferă cu generozitate cititorilor de poezie.


joi, 23 august 2018

Magda Mirea – Refugii pentru lupi

vezi şi cronica la «ceva ce nu e»

Îngerul demon


Pentru o seamă de poeţi, Poezia e un ceremonial de reflecţie asupra lumii. Pentru poeţii de seamă… Realul este sublimat într-o sumă de elemente cu valoare sapienţială. Desigur, parabola, metafora, ambiguitatea, multiplicarea de sensuri, de căi de descifrare a lecturii după voia şi putinţa cititorului sunt aspecte inerente, mijloace nu mereu la îndemâna descifrării printr-o lectură leneşă. Aparenţa de curgere firească, narativă ori descriptivă, a textului e derutantă, te poate pierde pe drum, la capăt, risipindu-se ceţurile, poţi să constaţi că nimicul se-ntinde din zare în zare, abstractul devine ermetic, nu mai e susţinut de vreun suport inteligibil şi se destramă ca un fum sub adieri. Lumina, dacă vine, atunci, vine de la o a doua lectură, aceea care urmează unei degustări iniţiale şi desferecă lacăte grele. Când e vorba de o carte de poeme, treaba pare mai simplă: pe măsură ce înaintezi, pagină cu pagină, lumea autorului îşi dezvăluie liniile de forţă, resorturile, legăturile, fugile şi refugiile, ascunsele şi tăcutele.
Concreteţea imaginilor poate fi înşelătoare” – scriam, cu ani în urmă, referitor la volumul „ceva nu e” (2014) al Magdei Mirea. Se păstrează impresia şi la această nouă propunere, apărută tot la Editura BrumaR, „Refugii pentru lupi” (2018). Poemele acestea noi sunt la fel de încifrate, ermetice, în fond, pe cât de clare, în formă. Imaginile sunt evident construite în perspectivă suprarealistă, cu economie de vorbe, în culori puternice şi neconflictuale – predomină, de departe, verdele! –, obiectele au proprietăţi ascunse sau necunoscute, comunică între ele la lumina zilei, direct, dar informaţia nu devine lesne (re)cognoscibilă. Emoţia se insinuează spontan, neaşteptat, din necunoscut, din elipse şi din tăceri, din intuiţia înţelesului, dar mai cu seamă din delicateţea expresiei. Femeia şi copilul – despre femeia-copil şi neliniştile ei scriam cândva – sunt prezenţe constante, dar acţiunile lor ţin de o logică aparent secretă, relaţia cu spaţiul înconjurător, cu timpul, cu fenomenele naturale este pe cât de firească, pe atât de misterioasă.
O metafizică particulară constituie, pas cu pas, Magda Mirea, în aceste „Refugii pentru lupi”, „o ofrandă lirică”, o construcţie a cărei valoare e „fructul expiativ al acestei ofrande” (cu vorbele lui Nae Ionescu) şi în care rolul prim îl are copilul; copilul-observator, copilul-martor, copilul-sursă, copilul-scop, copilul-vis, copilul-visat, copilul-pierdut. El este „gândirea vie”, iar femeia este destinaţie a trăirii iubirii, departe de sensul simbolic al dorinţei sexuale implicat de femela-lup, e receptor de emoţii diverse, de bucurii, tristeţi, pierderi, ratări, ea este lup-refugiat-în-sine, lumina orbită de altă lumină: „[…] urletul unui lup rătăcit/ în lumină” (***, p. 39).
Cartea se deschide sub un semn, totuşi, lipsit de sentiment al tragicului: ziua care nu va veni: „o femeie sapă în marginea ta/ un copil rănit posteşte alături/ prin dreptul ferestrei trec avioane/ foarte sus/ nişte fâşii albe leagă zilele unele de altele”. Scenă de refugiu de sub spaima războiului, fotografie decolorată dintr-un album pierdut. Lipsit de sentimentul tragicului este întreg volumul, cu toate că arareori lumina se insinuează în altă parte decât lăuntric. Ca şi întunericul, de altfel, sursă sieşi şi locuire. Odată, „toată frumuseţea lumii/ s-a adunat într-un zâmbet uriaş// călcăm aerul spânzurat/ de parcă am călca sângele” (stranie pasăre dragostea asta) – şi imaginea zâmbetului pisicii din Cheshire proiectată pe cerul albastru ni se insinuează discret ca dintr-o altă ţară a minunilor. Altădată, „o femeie s-a refugiat în mine/ fandează cu incertitudini/ […]// o femeie s-a refugiat în mine/ ca într-un relief de bărbat” (clorofilice mirări). Dualitatea fiinţei feminine este confirmată direct: „mâna stângă/ e demon dormind// mâna dreaptă/ îngerul// cineva să ne hrănească/ iarna cu poveşti” (***, p. 10) şi se va implica în mai toate poemele ce vor urma, deodată cu incapacitatea reală de a iubi, de nu mima trăirea sentimentului: „numai tu dragoste/ eşti o femeie atât de frumoasă/ încât nimeni nu te poate vedea” – ascunsul, discretul, neliniştea, spaima de pierdere în „doliul câmpiei” („numai în umbra lui/ o pasăre poate să-şi lase testamentul”, p. 13) şi „pădurea îndoliată” („cu pleoapele decorative ale groparului erudite/ şi dacă ar tăcea muzicanţii în jilţuri…/ şi femeile ar mângâia lupii”, p. 16).
Cu tot decorul natural – pădure, câmpie, iederă, ape –, aventura poetică a Magdei Mirea este urbană. Aflăm că „stau cu îngerul la cafenea/ vieţi nenumărate traversează fereastra/ chicotim îndrăgostiţi/ o linie albă, o linie neagră pe masă/ ne schimbă liniştea” (***, p. 18) şi „poate aerul fals al oraşului/ ne-a legat de vreo absenţă cândva/ […]/ să mă aşez lângă liniştea ta/ două margini înnodate/ săvârşind o întâmplare” (titlul l-am amestecat în ceai, p. 21), cu palide şi nostalgice trimiteri livreşti („se înserează în mansarde/ umbre-nţepenite dau în muguri/ […]// se înserează în mansarde/ ce cuiburi…/ ce fructe rănite” –  va trebui să învelim luna), cu „bulevarde pline de anotimpuri” (p. 54), cu „un instrument de imaginat tandreţea/ şi ploaia care mă întreabă/ cu vocea unui copil/ de ce inima pare/ un oraş dezbrăcat” (haina asta nu o cunosc). Tot de zona urbană ni se arată a ţine un poem cu încărcătură pasională, o trans-figurare care trimite înspre pierderea de sine: „să dansezi tango/ cu un necunoscut/ în mijlocul unui oraş/ prefăcut în absenţe/ nici dragostea nu mai contează/nici măcar” (***, p. 28). Atmosfera este aceeaşi, a neîmplinirii, a nerealizării intime, nu bărbatul este posibilă pereche – de altfel, nu apare ca atare de-a lungul volumului! –, ci un înger, ca în o flaşnetă a adormit: „dragoste moale/ doar o părere de rău/ de ajuns să facă o rădăcină să răsară/ glisări în mov// o vară răvăşită în părul unei femei/ şi o insomnie de catifea// cred că îngerul e îndrăgostit”. Un înger, adică partea de înger care maschează demonul.
Dragostea este cuvântul căruia femeia îi tot caută înţelesuri. Ba este „o rochie verde alergând mereu prin oraş/ ca urletul unui lup rătăcit în lumină” (p. 39), ba „pentru o dragoste/ e nevoie de scări înalte” (p. 45), ori „cu pantofi de lac/ dragostea a trecut azi/ pe strada mea” (p. 12) şi, cu asupra de măsură, declaraţia din tristeţi repetabile: „capătul lumii nu există/ dragostea mea/ capătul lumii e în inima ta/ sau în pumnul unui copil”. Comportamentul femeii este această continuă căutare a înţelesurilor sentimentului, a pătrunderii în lăuntrul iubirii, a-şi apropria pântecele roditor al acesteia. Răspunsul este într-o imagine sugestivă, sâmbure al oricărei căi de descifrare a cauzei ultime: „aerul ca un iepure turbat/ slăveşte întunericul care ne-a unit/ nu mai e rost de trecut” (***, p. 33). Înger şi demon, siamezi, mereu nedespărţiţi pentru că inseparabili sunt, ca în poemul toate mâinile, o excelentă realizare, tocmai în sensul acelei metafizici amintite mai sus: „femeia care îţi înconjoară inima/ ca un disc aurit cu noapte pe dinăuntru/ şi zi pe dinafară/ pielea ta siameză/ peştele alb neterminat din visul tău/ care moare şi se naşte în tristeţea ta/ femeia aceasta care pierde trenuri/ şi apoi râde cum n-a râs nimeni niciodată/ femeia aceasta/ s-a trezit într-o dimineaţă/ alcătuindu-te”. Summum al „Refugiilor pentru lupi”, poemul se alătură acelora în care apare personajul numit Stephanie, alter ego cu nume ce poate da seama de nobleţe, de încununare, dar aici şi ea e menită să rateze, chiar dacă „trăieşte vieţile tuturor într-o clipă / […] / o infidelă a poeţilor” (p. 26), „se aşază doar lângă oamenii singuri/ cu mâinile oarbe/ […]/ doar ea vede lucruri” (p. 31) şi „coboară uneori/ într-un duh tânăr/ ca o piatră scăpată uşor/ în mijlocul apei” (p. 34). Tot ea trebuie să fie şi aceea care spune: „nu poţi sădi flori într-o rană/ ea rămâne o decoraţie/ dintr-un război pierdut” (p. 62).
Da, Magda Mirea demonstrează şi mai convingător, cu această „ofrandă”, cea de-a patra carte de poeme delicate şi profunde, pe alocuri ermetice, că „poeţii stau cu genunchii lipiţi de copilărie” (p. 43) şi „uneori/ cerul devine copil/ altfel n-ar exista/ memoria noastră/ pierdută prin oraşe” (p. 64), risipa de talent şi aderenţa neostoită la simţirea interioară cea mai profundă, tumultul şi neliniştea continuă fiind cu aleasă pricepere puse în valoare, acolo unde „un înger ară cu plug de aur”, şi lăsate să întemeieze bucuria de a trăi în lumină.


miercuri, 22 august 2018

Savatie Bastovoi - Nebunul

Ad usum Delphini




Postmodernismul de limbă românească, atâta cât a fost definit şi redefinit, negat şi confirmat, are unele caracteristici tehnice particulare, între care (inter)textualismul, pastişa parodică, înscenarea ludică şi revizitarea, recondiţionarea, reintegrarea modelelor şi miturilor. De la Levantul lui Cărtărescu, la acel ready-made bacovian a lui Stratan, experienţele se întind în diverse direcţii, pe căi ce-au dus adesea spre nicăieri, dar şi care au deschis porţi spre luminişuri necunoscute. Nu am a căuta aici descifrarea hăţişurilor teoretice ale unei realităţi literare acceptate şi adoptate, relevante mai degrabă pentru niveluri pre-academice ale studiului. Ceea ce mi se pare relevant este că practicarea scriiturii postmoderniste conduce şi la opere realmente acaparante pentru cititorul dedicat, abordările tehnice fiind de real succes, conforme cu orizontul de aşteptare al lectorului contemporan.
Am urmărit, deunăzi, à la légère, volutele unuia dintre postmodernii interesanţi iviţi cândva la Chişinău, optzecistul Ştefan Baştovoi, devenit Ieromonahul Savatie, la Mănăstirea „Noul Neamţ”, (ţinând de Patriarhia Rusă) din satul Chiţcani, situat între Tiraspol şi Tighina, în Transnistria, după studii întrerupte de filozofie la Timişoara. Prilejul a fost o carte a cărei copertă mi-a atras întâi atenţia, Nebunul, premiată de Consiliul Europei în 2008, la Salonul de carte de la Chişinău. Nu citisem proza lui Baştovoi, îmi aminteam cu plăcere poemele din „Elefantul promis”: „Dumnezeu şi-a făcut bagajele/ şi a ieşit cu ele pe pod./ A făcut câţiva paşi/ a privit în dreapta în stânga/ a ascultat vântul: de mine depinde/ dacă sunt aşteptat sau nu sunt/ eu hotărăsc – să vreau sau să nu,/ sunt Dumnezeu şopti el/ sunt Dumnezeu…/ şi a privit încurcat spre cer.” Ce se va fi întâmplat cu poetul ce scria sprinten, senin şi ludic, de va spune, în 2007, că acele versuri sunt „o reducere la absurd a utopiei nietzscheene despre supraom […], documentul absenţei lui Dumnezeu şi al unei cumplite însingurări”? Desigur, aş putea crede când mărturiseşte: „Eu am părăsit acea dimensiune a poeziei mele din care lipsea binele”. Dar ce este binele? Micul roman intitulat Nebunul speram că mă va lumina. Şi, într-un fel, a făcut-o.
 Savatie Baştovoi pare că a găsit calea de a dărui, prin literatură, îndemn la cunoaştere de sine, la descoperire a secretului rosturilor vieţii - dragostea: „Oamenii sunt făcuţi să trăiască în dragoste, şi acolo unde este dragoste, acolo trage omul.” Romanul este repovestirea unor momente din viaţa Sfântului Simeon cel Nebun pentru Hristos din Emesa (în calendar, pe 21 iulie; considerat în general ca fiind primul Nebun pentru Hristos). Autorul este de părere (într-un Epilog) că există o nevoie „de a rescrie vieţile sfinţilor pe înţelesul şi gustul contemporanilor”, „într-un mod care să-i acapareze pe contemporanii noştri”. Iar dacă o face cu mijloacele literaturii, cu atât mai mult folos aduce Tradiţiilor Bisericii. De amintit, în context, că Nebunia întru Hristos a fost un adevărat fenomen în Rusia începând cu secolul al XVI-lea. Adevăraţii iurodivii nu erau însă nicidecum nişte indivizi labili psihic, „săraci cu duhul” ori nătângi, ci erau creştini care lepădau toate ale lumii spre a-L mărturisi pe Hristos (adesea sub forme puternic ironice) într-o societate care se instala într-un fals confort spiritual.
Îl aflăm pe Simeon venind de la Ierusalim la Emesa (azi Homs, în Siria) după trei decenii de schivnicie (alături de prietenul său, cel care va deveni Sf. Ioan Pustnicul) şi de numeroase osteneli ale sufletului şi ale trupului. Apare locuitorilor trăgând după sine un câine mort şi îi cheamă pe aceştia să-l slăvească pe împăratul legat. Circarii, petrecăreţii fac mare haz şi-l batjocoresc. „- Împăratul meu l-a legat pe împăratul vostru, dar voi continuaţi să vă închinaţi lui./ - Oare împăratul nostru este un câine, Nebunule?”/ - Mai rău.” „Da, ochii acestui om parcă nu te priveau, ci te oglindeau, adică ochii lui erau atât de transparenţi, încât păreau doar două găuri prin care tu însuţi te priveai pe tine. […] Era şi tânăr şi bătrân, în acelaşi timp, răspândea un fel de teamă neclară şi totodată te atrăgea fără motiv.” E socotit vrăjitor – ubicuu, zburător, psihokinezist –, se creează legende, căci se petrec diferite fapte de neînţeles, cum ar fi aceea în care în biserică se vindecă o bolnavă/ posedată, în prezenţa lui şi strigându-i numele, iar meritele le primeşte diaconul „cu faţa rotundă”. „Chipul lui tot timpul vesel şi glumele deşucheate pe care le făcea îi atrăgeau simpatia tuturor.” Simeon iese în evidenţă prin tot felul de gesturi aparent fără sens: răspunde la palmele pe care i le dau cerşetorii aruncând în ei cu mâncarea şi cu banii primiţi drept pomană; glumeşte, imită pe alţii şi cei care-l privesc şi aplaudă se simt deodată bine dispuşi („după ce glumeşti cu Nebunul îţi trece orice supărare”); „umblă la case de desfrânare şi îşi cheltuieşte acolo banii pe care creştinii cu frică de Dumnezeu îi  dau din munca lor cinstită” (după spusa diaconului cu faţa rotundă). Ordinea obişnuită din Emesa este tulburată de Călugărul Nebun, care strică rânduielile din oraş, cu deosebire pe acelea din lumea clericală, drept care, ca să fie alungat diavolul care-l locuieşte, încasează bătăi zdravene de la citeţi şi cântăreţi, care-s gata să-l trimită la Domnul. Îl salvează Ioan, diaconul episcopului, care-l grijeşte şi-l pune pe picioare. Cu el are dialogurile pline de miez. „Hainele nu schimbă pe om. Oare crezi că Simeon în pat sau în drum nu este acelaşi?/ Dar ce-l schimbă pe om, Părinte?/ Dragostea.”
Vindecat, Simeon se întoarce în oraş, umileşte pe Zinon, filosoful „elen de neam”, cu o ghicitoare la care acesta nu ştie răspunde: „Fericit este împăratul care domneşte peste supuşii săi! Ziceţi, aşadar, cine este împăratul şi cine sunt supuşii?”. Dezlegarea este expusă tot de Nebun: „Împăratul este mintea, iar supuşii sunt simţurile omului. Fericit este omul a cărui minte stăpâneşte peste simţurile sale şi le face să lucreze numai ce este bine şi folositor. Cu adevărat un astfel de om este mai fericit decât un împărat care domneşte peste lumea întreagă, dar peste simţurile sale nu est stăpân.” Apoi se duce la grajduri şi grijeşte de Caliopi, o dansatoare înjunghiată de Calu, tovarăşul său circar, şi abandonată acolo, la voia cerşetorilor. O altă faţă, a bunătăţii fără limite, sobră şi evident responsabilă a călugărului, ne prezintă autorul cu această relaţie, care are şi ea învăţămintele sale: „Nu trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi ca oameni”. Astfel pe lume se înmulţeşte dragostea. Dar şi „cât de deşartă este această viaţă şi zbuciumul omului pe pământ.”
Pildele continuă şi nu am a le reproduce aici. Scriitura domoală şi aproape psalmică aleasă de postmodernul Baştovoi pentru micul roman este plăcută, are ritm şi oarecare suspans, e potrivită subiectului, creează şi impresia de scriere veche, cu o sfătoşenie fără grăbire, dar aminteşte mai degrabă de verbul dostoievskian decât de textele bisericeşti. Îmi pare a fi destinată mai degrabă celor tineri, dar nici acelora care, înaintaţi în vârstă fiind, au sufletul tânăr nu le va fiind fără de folos. Morala fiecărei întâmplări vine firesc, fără a părea ruptă de context. Caliopi, dansatoarea, chiar crede că Nebunul l-a văzut pe Dumnezeu, pentru că „Tu vorbeşti despre Dumnezeu de parcă ar fi viu, încât pare că El e aici, de faţă, că parcă ar fi în vorbele tale.” Dialogul cu diaconul vizitator Paladie (probabil viitorul Sf. Paladie de Saintes, sau Pallais de Saintes, episcop de Saintes în Galia în secolul al VI-lea) şi însoţitorii săi este încă o dovadă a înţelepciunii care vine numai deodată cu dragostea neţărmurită pentru oameni. Smerenia pe care diaconul Anastasie, cel „cu faţa rotundă”, o câştigă, în cele din urmă, pocăindu-se, e altă dovadă. Autorul conduce cu mână sigură povestea vieţii sfântului, ferindu-se de hagiografie, alege dintre toate întâmplările relatate de scrierile despre vieţile sfinţilor pe acelea care sunt cu folosinţă etică şi în care nu miraculosul are primplanul. Ea poate fi lesne transferată spre scenariu de film, bogăţia de elemente socio-culturale care sugerează lumea bizantină a veacului al şaselea din mileniul trecut fiind convingătoare.
Sfatul semnificativ, nu neapărat singurul, ales pentru a încheia aceste note sună astfel: „Aşa să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta”.


joi, 9 august 2018

Vivanteriile Ceciliei




Beneficiară a Premiului Naţional pentru Debut în Poezie „Traian T. Coşovei”, 2017, Cecilia Costache ne propune, „texte adăugate”, un volum cu titlu puţin ofertant în concertul de apariţii intitulate care mai de care mai incitant ori mai fistichiu. Dacă afară vopseaua nu te cheamă cu grăbire la lectură, leopardul dinăuntru este un adevărat animal nobil, sălbatic, neliniştit, plin de imaginaţie creativă şi cu o neaşteptată dimensiune etică. Poeta ficţionalizează orice realitate, cu mijloace poetice suprarealiste, apocalipsiste, paradoxiste, neomoderniste, infrarealiste – şi fiecare poate alege ce direcţie vrea, în timpul lecturii sau după aceea. Pentru că autoarea nu modelor şi modelelor se lasă în voie, ci propriilor experienţe, directe ori indirecte, pe care le transferă în cuvânt, în vers, tăind cu precizie de chirurg feliile de real semnificative ori dându-le ea însăşi o semnificaţie surprinzătoare. Un poem care ar putea fi ars poetica, „poezia este ca o vrabie”, spune: „când eram copil/ prindeam fluturi porumbei/ n-am prins niciodată o vrabie”. Neliniştita, cenuşia vrabie nu se lasă lesne prinsă şi e adesea enervant de gureşă. Fără a fi bavardă, ci mai degrabă minimalistă, poezia Ceciliei Costache nu este deloc asemenea fluturelui ori porumbelului. Nu se lasă prinsă cu una cu două. Chiar şi incursiunile infrarealiste în copilărie, care virează derutant în nostalgie, ascund, dincolo de cuvinte, drama pierderii sensului, deşertăciunea care minează orice propunere de viitor: „stau de vorbă cu tata/ îmi povesteşte/ cum era ucenic la unşpe ani/ duminica –/ o pâine rotundă şi caldă/ adusă în braţe de la prăvălia din mechea/ cum fraţii abureau geamurile cu nasurile lor turtite/ cum nu mai apuca nicio firimitură/ dar nici nu-i trebuie/ atât de mare şi sătulă/ era duminica în anul acela” (pag. 15) sau „sunt obosită uite o să mă/ opresc puţin pe banca aceasta/ la poarta bunicilor/ o să aştept să vină bivoliţele de la păscut/ unchiul o să le deschidă poarta/ se va însera ne vor ciupi ţânţarii/ vom bea lapte nefiert / bivoliţele negre/ ne vor aduce somnul.” (pag. 31) Uneori, minimalismul epic lasă loc larg de interpretare şi implicare personală lectorului, chiar de retrăire aproape cinematografică: „cu pensia de veteran/ o dată pe lună/ bunicul trecea pe lângă cişmea/ la prăvălie să cumpere gaz/ chibrituri şi un ziar” (shopping, pag. 47). Alteori, expresivitatea capătă accente ale metaforei aforistice: „Nu te îngriji că luna stă strâmb/ pe lângă trupul biserici cu două turle. Noi aşa/ vom muri,/ strângând în braţe arcuri de cerc.// Niciodată luna singură/ n-a avut lumină destulă/ să se despartă de noapte” (pag. 20). Absenţa punctuaţiei lasă să se presupună voinţa de a da senzaţia de dicteu [automat?], relatare în priză directă a realului metaforizat, transgresat ca să capete coerenţă şi semnificaţie existenţială. Rezolvările sunt, de mai multe ori, aruncate voit în obscuritate, lăsate în voia surprinzătorului, dacă nu a absurdului: „nu-i nimic dacă pădurea/ a golit toate păsările/ când a plecat/ în ţările calde// nu-i nimic/ vin îngerii” („nu-i nimic”, pag. 48) sau „cu pleoapele căzute/ strecoară-ţi pumnii strânşi sub val/ să prinzi amintirea unui singur somn de prunc/ în braţele mamei/ se vor desface/ cu cenuşă udă sub unghii” (pag. 49). Este evidentă, de altfel, de-a lungul volumului, influenţa ideilor existenţialismului, ca precept de trăire şi înţelegere a vieţii, suntem mereu în prezenţa contingenţei fiinţei umane fragile, ba chiar ne-am aştepta să apară şi acel „Sisif fericit” al lui Camus, cu nesfârşitul său exerciţiu de inutilitate, care să ne spună: „voi schimba timpul verbelor şi apa la flori” (pag. 52).
Tablourile vivante ale Ceciliei Costache nu sunt niciodată neutre, ele au tensiune, provoacă, incită, cer un lector activ, implicat. Paradoxal sau nu, avem tablouri vivante despre moarte, mai deloc sau vag erotice, relaţia cu celălalt fiind mai degrabă a neînţelesului, a incomunicării: „[…]// inima mea n-ar simţi nimic dacă te-ar pierde/ căci în inima ta n-ar fi nimic dacă n-aş simţi”, iar elementele naturale înconjurătoare, obiectele sunt semne robite tot de deşertăciune, în voia valului vremurilor, nu au independenţă, sunt decor inert, „de ce ne prindem atunci/ de câte un colţ de aer umed/ cum se ţine verdele de pădure/ ca o rădaşcă încleştată pe o frunză/ când vezi/ suntem nişte clopoţei/ la intrarea într-un magazin/ cu suveniruri pentru morţi şi da/ e vremea să vorbim/ cu bucurie şi dragoste despre moarte/ ca despre o noapte albă/ începută de suflete neadormite/ pe un câmp nesfârşit” (pag. 54). Depresia personajului din poezia Ceciliei Costache este benignă, reflexivă, inevitabila extincţie a fiinţei este pusă pe seama ciclurilor naturale, nu este o tragedie, este o transgresare firească: „toamna face dreptate/ frunzelor/ cum ne confirmă pe noi/ moartea” (pag. 56). O judecată dreaptă, moartea e o confirmare a vieţii, numai cel ce trăieşte are dreptul să moară. Poeta merge mai departe, însă, viaţa este mai degrabă o închinare în faţa morţii, pentru că „rugăciunea se face cu fruntea/ pe adâncul pământului” (pag. 19), privirea spre cer fiind astfel imposibilă! Oarecum retoric, personajul afirmă: „nu înţeleg această încrâncenare/ în iubire ca formă de levitaţie/ când de fapt/ îţi mesteci pământul de deasupra/ să poţi respira// mă dau în vânt după morţii/ scoşi din tranşee” (pag. 59). Iubirea este trecută în categoria fantasmelor, a trăirilor neautentice, singura trăire adevărată fiind aceea a morţii. Poemul de la pag. 24 este un excelent exemplu pentru această convingere bine sedimentată: „când oamenii nu sunt lăsaţi să iubească/ vine o fată/ cu părul albastru/ ca metafora/ care ascundea uneori lumina/ în mijlocul pădurii// tăcerea ei s-a făcut femeie/ are pielea sărată/ şi mâni de sticlă/ se vede prin ele distanţa/ până la strigătul înfundat/ de sub coaste// nu vă vreau/ a spus ea în cele din urmă/ şi toate frunzele s-au transformat/ în pământ de flori”. Apariţie fantomatică, iubirea găseşte calea salvării în renaşterea prin ceilalţi, care presupune moartea fără de care nu există înviere. Imaginea erosului este reală numai „acolo unde cuvintele sunt auzite de surzi/ […]/ iar dragostea e o lampă/ lăsată aprinsă toată noaptea” (pag. 25). Ne aflăm, şi aici, în preajma unei convingeri neostoite care luminează „contrastul dintre strigătul fiinţei şi tăcerea ilogică a lumii” (Camus), singura raţiune a prezenţei omului în existenţă.
Lumea din poezia Ceciliei Costache e tăcută, nu reacţionează, aşteaptă decizia actanţilor, iar actanţii se mişcă fără sens şi fără atitudine. Adeseori, poeta recurge la imagini de tip oniric, deosebit de expresive şi coerente: „cred că mergeam undeva/ iar aerul se umplea/ o mână un toc de pantof/ un lucru care nu s-a mai întâmplat/ o şuviţă cu soarele strălucind în ea/ toate se mestecau cu sângele meu/ care striga/ dansul rămânea în urmă/ ca nişte baloane de săpun/ continuam să sar într-un picior/ în jumătate de picior/ intr-un sunet slab/ ecoul trupului meu dansând” (pag. 27). Aici ne aflăm în prezenţa unei acţiuni într-un spaţiu-timp care se degradează continuu, îşi pierde materialitatea, energia şi spiritul, păstrează umbre, baloane de săpun, ecouri. Nimic nu oferă o soluţie, alta decât aşteptarea sfârşitului, cu „senzaţia aceea/ că încalţi un picior amputat” (pag. 33).
Tot de existenţialism ţine atitudinea etică amintită mai sus. Poemul „cum latră omenii-câini” (pag. 61), aparent o parabolă, este, de fapt o descriere crudă, cinică, a „omului nou”, a „omului unidimensional” marcusian, adaptat societăţii de consum. Pentru omenii câini, „frica e forma lor de iubire”, „nu au mamă nu au tată/ nu împodobesc bradul nu primesc în culcuşul lor/ câini colindători cu fundiţe la gât”. Personajul Ceciliei Costache nu trece indiferent prin lume, imortalizează critic şi desenează cu expresivitate vivanterii care nu te pot lăsa indiferent. Nu este o poezie socială, este un lirism lucid şi analitic, punerile în scenă au frumuseţea delicată a acuarelei sau a laviului: „clopote/ bat înlăuntrul omului/ sufocat în om// răsar/ umbrele trecuţilor printre clopote/ ca nişte morţi/ printre morţi” (copil nejucându-se, pag. 63). Imaginea „omului sufocat în om” aminteşte, în esenţă, de Meursault din „Străinul” lui Camus, dar şi de Garcin, din „Cu uşile închise” a lui Sartre. Chiar dacă demonstraţia acestuia din urmă merge spre ideea că „infernul sunt ceilalţi”, Garcin este, asemenea ucigaşului Meursault, „om sufocat în om”, „mort printre morţi”. „Om sufocat în om” este şi poetul pe care Cecilia Costache, pe urmele înaintaşilor (v. măcar nichitiana „poetul ca şi soldatul”), îl defineşte astfel: „piratul/ ca şi poetul/ îşi acoperă ochiul/ ca să nu fie văzut/ când s-ar vedea” (pag. 66). El e „suspendat între a fi şi a iubi/ […]/ femeile îi cer excitate să le umple paharul/ poetul izbucneşte într-un hohot de râs/ cel mai serios hohot de râs/ scris pe o foiţă de ţigară” (pag. 18).
Absenţa unei dimensiuni ce-ar ţine de transcendent este tot un aspect din zona existenţialismului. „Dumnezeu alegând/ cu o coastă smulsă” (pag. 63) este acela care „a venit şi mi-a spus/ bravo/ ai trăit perfect/ n-ai ratat nimic/ vei da socoteală doar/ de zilele care vor urma” (pag. 16). Neamestecul divinităţii în realul cotidian ar defini inutilitatea prezenţei sale altfel decât ca personaj secundar, lipsit de replică, ori ca „un actor/ care juca mereu/ acelaşi rol/ în care nu iubea/ nu suferea/ nu-i era dor/ şi n-avea amintiri/ semnificative/ […]/ pe o scenă minusculă – el/ ca un fir de praf/ în lumina rampei/ înlocuind în acelaşi punct/ întunericul” (pag. 32).
Debutul Ceciliei Costache este de bun augur prin originalitatea demersului liric şi, în acelaşi timp, tragic [în sensul vechi al termenului], prin siguranţa cu care construieşte tablouri vii, convingătoare ale realului reimaginat ca să semnifice. Ea se descurcă la fel de bine, adică excelent, în poeme lungi („terapie 9”, „nu suntem ce nu suntem încă”, „cum latră oamenii-câini”, „*** [Hei, oameni, vă spun în faţă, nu pot]”), ca şi în poemele foarte scurte, aproape fulguraţii, dar pline de miez.
____
Cecilia Costache, texte adăugate, Editura Tracus Arte, Colecţia Traian T. Coşovei, 2018