sâmbătă, 16 martie 2024

Meda Perţi - Imposibila respirare

 «Nu poţi zbura cu o singură aripă»

 

Asta ar putea fi una dintre concluziile poeziei scrise de Meda Perţi, o poezie despre visul de neîmplinit al ascensiunii, într-o lume absurdă, pentru că „Există un sus pentru orice suflet/ suspendat între fire de cer”, dar „vorbeşti limba penelor pierdute/ într-un zbor poate prea înalt/ pentru braţele larg deschise/ ale secundei”. Sunt aici nostalgii ale clipelor faste în braţele naturii – „m-am întrebat dacă mă recunoşti aşa/ îmbrăcat
ă în frunze/ îmbrăţişată de vulnerabilităţile timpului/ pe care doar zborul le vindecă”. Albastrul [cerului] şi Verdele sunt culori-martor ale dorinţei vag erotice, în robia necomunicării, a suferinţei carnale, a rănii deschise hrănindu-se din absenţa de sens, în cea mai bună tradiţie postmodernă a existenţialismului ateu sartrian.

Aflăm că „e prea mult zgomot în tăcerea asta asurzitoare”, atunci când „Alerg zdrelindu-mi carnea/ de cuvintele nerostite ale celorlalţi/ alerg şi carnea descoperită/ zvâcneşte la fiecare atingere a zilei/ şi a nopţii/ şi a vântului”. Imposibila respirare este ratarea continuă a popasului benefic – nu sunt rădăcini, nu este nici zbor, doar o alegare imposibil de oprit, o fugă din hazard în hazard, precum o ieşire din cuşcă în altă cuşcă. Prizonieră a unui univers apăsător, Fiinţa este de regăsit, de reconstituit din fragmente alese aleatoriu, din ceea ce pare a fi: „port cu mine în fiecare zi/ o bucată de lume inertă/ nu ştiu dacă mai trăieşte/ sau dacă e doar conturul/ unui soare îngheţat/ care mi se oglindeşte în iris”. Invocaţia Sinelui ca salvare din apatia perpetuă – „reinventează-mă suflete/ îmbrăţişează-mi penele/ ce vor să zboare arzând/ spre miezul culorilor” – se arată a fi imposibilă: „e greu să-ţi înveţi aripile/ să-şi numere paşii pe pământ/ în aşteptarea luminii/ desenându-le pe cer/ confuz... îndepărtat.../ respirarea...”. Cuvântul nu este de ajuns pentru a face ascensiunea, dar poate crea iluzia ei, poate umple golul existenţial, poate stinge senzaţia lipsei de împlinire, de sens, poate oferi o cale de ieşire: „dorul de lumea mea neinventată/ mă face să-mi strâng bagajele/ în fiecare seară/ e doldora de tine în fiecare buzunar/ mai ales în cele ascunse/ de ochii lumii”.

Discret, erosul se strecoară – se insinuează! – înlăuntrul fiinţei şi ocupă şi locul thanatosului, zeităţi precum Nyx, Erebos şi fratele său geamăn Hypnos sunt absente (cuvintele somn, dorm nu apar în carte, doar „întunericul de care am fugit/ cade peste  mine/ strivindu-mi aripa”), lucru interesant şi semnificativ, o marcă sugestivă a creaţiei poetei de faţă, o trădare a tradiţiei milenare, de la preoteasa Enheduana şi de mai departe citire. Iată proba: „Mi-e din ce în ce mai uşor/ să vorbesc despre moarte,/ nici măcar când o privesc în ochi/ nu mă mai înspăimântă/ alunecarea rece, şerpuitoare/ în jurul mâinilor mele înălţate spre stele./ E doar un suspin repetat/ al aripilor reînmugurite/ care nu şi-au cunoscut rădăcinile.” Iluzia e perfectă, chiar „lumina ţesea hotare/ între bine şi rău” şi „îmi era dor să mă scufund/ în întunericul tău/ mi-am înfipt degetele în muţenia ta/ sorbind-o la nesfârşit”, când „degetele mele nu mai ating înaltul/ mă păcălesc uitându-mă în oglindă/ pentru fiecare rază a răsăritului”. Însetarea este a tăcerii elocvente, nu a cuvântului care iscă iluzia!

Meda Perţi este deţinătoarea unor secrete ale împăcării cu absurdul existenţei pe care, generoasă fiind, ni le şi împărtăşeşte: în „joaca de-a moartea/ şi de-a viaţa”, „întotdeauna am ştiut/ că demonii interiori/ citesc în scurgerea roşului din mine/ cu cât mai deschisă carnea/ cu atât mai profetice/ amintirile lor/ din viaţa de îngeri” (sensul sângelui). O carte de debut matur, consistent, artă poetică clar definită in actu, adică văzând şi făcând, ce altceva decât poezie adevărată, poezie dintotdeauna.

duminică, 25 februarie 2024

Costel Stancu - Noaptea creioanelor lungi


Poezia ca artă combinatorie

 Costel Stancu îşi asumă condiţia esenţială a poeziei încă din primul text al volumului „Noaptea creioanelor lungi”: „Te iubeşti cu fantoma din mintea ta,/ […]/ – neobosit croitor al nimicului”. Mai încolo, îşi întreabă iubita: „Eşti tot frumoasă ca nimicul?” Ori crede: „Cândva, voi fi fericit să pot spune că am fost acolo/ când nimicul a dat peste buza paharului.”  „Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie”, zice Friedrich Nietzsche (Also sprach Zarathustra). De aici, poate porni neîndoielnic o direcţie interesantă de interpretare a demersului poetic al reşiţeanului nostru. Pentru că el vine cu siguranţă dinspre filosofia germanului, cartea de faţă stă mărturie, fiind chiar construită precum cele ale filosofului din secolul al nouăsprezecelea, un fel de colecţie de aforisme, scurte eseuri şi discursuri pe teme diverse; morală: „Te-ai născut prezumtiv vinovată: o piatră azvârlită la/ întâmplare, lovind obrazul celui ce va greşi abia mâine./ […]/ Femeie/ a tuturor bărbaţilor, ţie îţi scriu acum!” („Dar păstorul ei, preotul ascet, îl spune: «Ai dreptate, oaia mea! cineva trebuie să poarte vina, dar tu însăţi eşti acel cineva, numai tu însăţi eşti vi­novată — numai tu însăţi eşti vinovată faţă de tine...»” – Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei); religie: „Trăim în lumi paralele. Doar liniile păcatului/ ni se ating, uneori. Fiecare poartă cu sine/ scheletul păsării tăiate în copilărie, îmi spui./[…] Un spectacol  de instincte mutilate e omul. / O încercare nereuşită  a lui Dumnezeu/ de a se autoexila; „Dumnezeu pierde/ pentru o clipă cheile de la poarta Raiului/ se bucură ca un evadat/ de această provizorie libertate”. („Adevărul a fost considerat drept esenţă, drept Dumnezeu, drept instanţă supremă, pentru că adevărul nici nu era voie să fie privit ca o problemă” – Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei); psihanaliză freudiană à rebours : „sunt singur pe cer acelaşi soare/ la sfîrşitul zilei va fugi iar din sclavie/ va fi prins şi adus înapoi dimineaţa/ nenorocirea lui noi o numim răsărit”; „zadarnic te chinuieşti ieşirea din tine însuşi e o alergare pe/  circumferinţa cercului”; etc.

Evident, asta a făcut poetul nostru dintotdeauna, dar poate era nevoie să o reafirme, eventual şi ca esenţă a existenţei umane. Cum zicea despre el, cândva, Vasile Dan: „Nu viaţa trăită a poetului e substanţa lirică, ci însuşi actul scrierii unui text... […] Viaţa fiecăruia e, pe cale de consecinţă, un text („trăieşti ce ţi-e scris”, se şi spune) scris de însuşi Dumnezeu.” (arca, 7-8-9 / 2016). Aşadar, creioanele care apar în titlul cărţii lui din 2009 (Înghiţitorul de creioane) şi în al acesteia din 2022, au un rol simbolic evident deasupra existenţei lor fizice, creioanele sunt creatoare de „text”, deci iniţiatoare, creatoare de real, de viaţă. Un poem ce poate fi o posibilă ars poetica susţine pe deplin dependenţa de scris: „Poezia e felul meu de a mă preface fericit/ cînd găsesc în palmă o pungă cu arginţi/ – dovada că am fost vîndut mie însumi/ […]/ Poezia e/ mai nevinovată decît piatra de la gîtul înecatului./ M-am întrebat mereu dacă atunci cînd scriu/ trăiesc iluzia Celuilalt”. Amprenta freudiană este similară cu aceea din mărturisirea lui Franz Kafka: „Viaţa mea constă şi a constat întotdeauna în principiu din încercări de a scrie […]. Dar să nu scriu era deja a fi întins pe podea, apt să fiu măturat. […] Pentru că existenţa scriitorului este într-adevăr dependentă de biroul său de scris. Dacă intenţionează să scape de nebunie, într-adevăr nu trebuie să-şi părăsească biroul de scris; trebuie să se ţină de el cu dinţii.” Ce să vrei mai mult decât sursele intime posibile ale dependenţei de Creion ale lui Costel Stancu? Atmosfera nietzscheano-freudiano-kafkiană domină poezia acestui volum, cititorul nu are cum ieşi din capcana în care se află din momentul în care a început lectura: „un trapezist căruia încă nu i se dă/ voie să facă saltul mortal rabdă şi taci îi strigă proprietarul marelui circ” – e o imagine ce pare a veni din parabola nietzscheană a funambulului   „doamne cît îmi place să mă las înşelat de/ nevinovatele jocuri ale realităţii de aerul lor solemn”. Iar dacă simţim pe alocuri discrete şi plăcute ecouri blagiene, să ne bucurăm şi să ne amintim că poetul-filosof a fost un excelent cititor şi iubitor de Nietzsche, mărturie stă, cel puţin, eseul din Fenomenul originar.

Toată poezia lui Costel Stancu este susţinută, însă, de forţa imaginii, de bogăţia uimitoare a metaforelor, care curg dintr-una într-alta, ca într-un puzzle aparent aleatoriu, dar creator de interpretări ale unei realităţi greu de stabilit dacă este (trăire) interioară ori descriere exterioară, arta combinatorie a poetului fiind fără cusur. Totul este judecată a realului imaginat, aparent, posibil sau, mai ales, vizibil cotidian. Nu există decât vinovăţie, „chiar dacă mori/ eşti fericit seara după ce îţi dă să bei/ otrava dulce a îndoielii”, însă excepţie face, oarecum, nostalgia vremii copilăriei (vezi „Un copil fericit ce paşte o turmă de capre.”), dar şi aici, cam ca peste tot, parabola etică ocupă rol dominant. Frumuseţea versului are totdeauna drept corolar o pildă, totul este „joc secund”, nu neapărat mai pur…, aparenţa epică este, la început, derutantă, pentru ca repede să devină lirism angajat în demonstrarea unei stări reflexive acaparante: „niciodată nu rămîi cu adevărat singur te însoţeşte/ memoria acest animal de companie care ţi-a fost/ dăruit încă înainte de a te naşte”.

Am putea adăuga volumului, ca subtitlu, „poeme de înrobit cititorul”, pentru că dimensiunea existenţialistă este prezentă, fără să facă altceva decât să convingă la implicare în existenţa intimă, profundă, a poetului – am numit deja pe Kafka, am putea adăuga Camus din Mitul lui Sisif („A vrea înseamnă a isca paradoxuri.”) ori Sartre din Fiinţa şi neantul („Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui.”) Poetul este dependent de text nu doar pentru îl produce fără a se putea opri, ci şi pentru că se hrăneşte cu text. Realul ajunge la el nu numai ca imagine văzută şi trăită, ci mai cu seamă ca text asimilat, înţeles, judecat, din surse externe şi din surse interne, şi devine tot text, încărcat de sensuri noi, de emoţii noi. Cercul se închide, dar este mereu mai plin de culoare şi emoţie.

Costel Stancu nu scrie poezie de duminică, cartea lui trebuie păstrată, poate, în buzunarul salopetei, te munceşte, te pune la treabă şi, ceea ce este cel mai important şi deloc periculos, creează dependenţă. Odată intrat în lumile lui, odată trăit complexul de sentimente, emoţii, idei, vrei să citeşti din nou şi din nou. Dacă „sfîrşitul lumii o să vină când înţeleptul nu se va/ mai îndoi de nimic iar nebunul îşi va pierde/ cercul imaginar pe care îl rostogoleşte prin oraş”, poezia lui Costel Stancu ai vrea să nu se sfîrşească niciodată. Şi aşa va fi!

miercuri, 21 februarie 2024

Ramona Müller – Cealaltă fiinţă a mea


 O poezie sprintenă, dominată de reflexivitate ne oferă Ramona Müller cu această nouă carte a sa, apărută la editura Tracus Arte (2023). Construită aparent rece, lucid, cu o arhitectură a scriiturii complexă, adesea surprinzătoare în unghiuri mai degrabă ascuţite, cu atitudine fără echivocuri (no mercy, cum ar zice americanul), dar şi cu ambiguitatea bine mascată, care face cluul căii secrete către emoţie, împreună, desigur, cu dimensiunea ludică ce e caracteristică întregii creaţii a autoarei. Dacă ar fi numai atât, ar fi simplu de găsit calea unei lesne-receptări, este vizibilă, însă, o puternică amprentă suprarealistă (postmodernă?), cu evidente inserţii ale unui baroc târziu, caracterizat prin rafinament şi extravaganţă retorică. Iată ce ni se spune în interviu (pag. 19): „azi dimineaţă/ i-am ordonat vieţii/ pe loc repaus!/ pe când afară se petrece/ la vie en rose/ în livingul meu/ se afundă mult mai roşu/ în fotoliul comod/ refrenul unui om/ ce mai faci?” şi se continuă astfel, într-un dezmăţ de imagini provocatoare: „ce-am fost ieri/ azi numai sunt”; „uite, acum îmi doresc/ să adorm cu zâmbetul de botez/ şi aşternută/ să-mi fie primul rând de frunze/ cealaltă fiinţă a mea”, spre a se sfârşi cu: „de mâine viaţa/ o ia din loc/ asta da/ cutezanţă!” Am citat dintr-unul din cele mai frumoase poeme ale volumului, dar asemenea bucurii ale lecturii sunt din belşug. Găsim „catedralele satului părăsit/ se înalţă doar în căpiţele de fân” şi „oameni sunt ca oglinzile/ […]/ te simţi întreg// un simplu muritor/ din mulţimea vidă”. Aflăm că „fiecare este rege în lumea lui de nebuni/ fiecare este poet în preaplinul cuvintelor sale/ în rest cerul nu pare decât/ o imensă pată de cerneală”. Foarte prezentă este, fireşte, autorefenţialitatea; poeta se scrie pe sine: „oare sunt suma sau produsul destinului/ ascult şi mărturisesc/ tăcerea ultimei fobii// sunt de-o seamă cu cei care/ mi-au întârziat copilăria”(pag. 25). Interogaţia asupra artei poetice, a travaliului creator, îşi face loc adesea, iar metafora, uneori cu trimiteri la metafizic, îl implică fără îndoială pe lector: „eu sunt fluturele/ care se luptă cu o armată de vrăbii/ nici nu mai ştiu/ pe unde mi-am lăsat aseară/ aripile/ […]/ când nu voi mai fi fluture/ voi fi preot/ şi voi ridica/ fără grabă/ slavă lui Dumnezeu/ din puterea nectarului” (pag. 28), ceea ce ni-l aminteşte – desigur, à rebours – pe oniricul Leonid Dimov, cel cu ale sale „insecte xilofage”. Şi nu doar aici o amprentă onirică se insinuează, este prezentă subtil de-a lungul volumului, în combinaţii dintre cele mai surprinzătoare, dar se cuvine să revin altădată. Altfel, este evidentă o pendulare continuă între raţiune şi sentiment, care augmentează intensitatea dramatică, după modelul străvechi al barocului! A se vedea, mai cu seamă, poemele hainele ne poartă destinul (pag. 75) şi fata îmbrăcată în negru (pag. 79): „în oraşul care face pauză între generaţii/ noaptea trecută/ s-au stins fără somaţie toate jocurile// […]// când circulă bolizii/ fata îmbrăcată în negru/ apare la culoarea roşie a semaforului/ ca să îmbrăţişeze parbrizul prăfuit/ cu fruntea alungită ca o gutuie/ şi cu unghiile tăiate din carne/ […]// fata îmi întinde mâna ei de gheaţă/ în dreptul fiecărui deget creşte/ câte o tristeţe”. Asemenea, femeia cu pantofii roşii (pag. 82) – într-adevăr, „femeia desculţă este mult mai frumoasă”... Materia este Cuvânt, altfel nimic nu ar avea sens, chiar „viaţa începe cu literă mică/ am vrut să mă fac mare/ şi am ieşti din ea” (pag. 36). Textele consistente ale cărţii, Mama Geea şi Omul (pag. 37) şi epoleţii azurului (pag. 57), aparent mai teziste, tocmai asta îmi pare că demonstrează: preeminenţa Spiritului asupra Mundanului. Au o epică poetică muzicală, o vibraţie interioară de tipul lentorii lichide, care, prin coerenţa particulară, le apropie de cantos-urile poundiene, amintesc de acele „iron filings on a mirror”, undeva între unitatea mitică a poemului The Waste Land al lui T. S. Eliot şi fluxul de conştiinţă al lui James Joyce ori Virginia Woolf. Cu vorbele expatului american, „some poems may have form as a tree has form, some as water poured into a vase.” (1918). Aşadar, „suflet ce-ai băut cupa amară/ din ochiul morţii/ cum te zbuciumi cu atâta dârzenie/ când viaţa nu mai are timp/ să se întâmple/ şi trece toată prin simţiri/ cad îngeri din cerul schilodit/ tălpile trufaşe/ strivesc iluziile şi câmpurile de maci” şi toate celelalte versuri sunt semne ale unei atitudini în arta poetică dificil de ataşat unei direcţie anume, redundanţa întemeietoare a substanţei emoţionale oferind Ramonei Müller libertatea de a ne spune adevărul care convinge şi subjugă. Ceea ce şi face în această carte remarcabilă.

Ştefan Caraman - Rudi şi alte cioburi de singurătate*

 


Ne place să ne mândrim cu tradiţia (de fapt, nostalgia…) lecturilor noastre răbdătoare din proze întinse ca dimensiuni, împănate cu analize minuţioase (şi abisale psihologice) ale unei realităţi pe care am dori să ne-o mai apropriem. În fapt, nu mai avem decât arareori răbdarea aplecării asupra unor cărţi „dificile”, lungi monoloage / discursuri ţinute de personaje „puternice şi contradictorii”. Ne fascinează mai degrabă simplitatea şi limpezimea unor întâmplări desprinse / decupate din absurdul firescului cotidian, dintr-o lume a ratărilor repetate şi inexplicabile, a lipsei de comunicare, a dez-empatizării şi a rutinei relaţiilor sociale. În toate, o poeticitate înţeleaptă şi o asumare a destinului care ne aduc aminte de fraza camusiană: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit” ori aceea a personajului sartrian: „Infernul sunt ceilalţi”. Ori o combinaţie a amândurora.

Ştefan Caraman adaugă la toate acestea un accent de ironie caldă în privirea asupra lumii, care face derizoriul interior acceptabil ca simbol semnificativ. Chiar jocul de-a „textul utilitar” şi refuzul fabulei (eventual moralizatoare) face din proza lui o oglindă în care ne putem vedea dezbrăcaţi de convenţii şi de iluzii. Ne aflăm căutând să ne pansăm rănile cu durerile celorlalţi. Putem plasa, astfel, autorul în descendenţă cehoviană. Fiinţele care populează cele opt texte sunt măşti ale aceluiaşi personaj – să-i zicem Rudi. Cuplurile care-şi caută împlinirea într-o dragoste (numai) visată sunt formate nu din indivizi care se completează, ci care se aseamănă. Patimile, tumultul se sublimează prin actul fizic în golire sufletească. Când ajunge la (un) capăt, fiecare descoperă abia începutul aşteptării, al umilei speranţe. Sau văd, pur şi simplu, neantul – precum Katalin din „Poveste dintr-o gară”, care dispare în gol „de parcă n-ar fi exista niciodată”.

Personajele lui Ştefan Caraman, vorbesc mult, par a se destăinui timid, nesigur, se agită, o fac parcă pentru a-şi demonstra că există cu adevărat, că nu sunt doar fantasme ale unui demiurg indiferent şi nebun. Li se refuză orice dimensiune tragică. Vor să aibă sentimente, trăiri, dar acestea se dovedesc a fi măşti oţioase. Contururile lor, puternice, individualizate, par deodată desenate pe apă: cea mai mică adiere le schimbă. Uneori îşi joacă alte identităţi (precum în „Călătorie dintr-un război în altul”) pentru a forţa în celălalt o deschidere spre comunicare. Dar totdeauna se dovedeşte că avem de-a face cu acea construcţie a unui tunel de la ambele capete în care se ratează întâlnirea de la mijlocul muntelui. Marele Arhitect a greşit proiectul. Şi-a abandonat creaţia într-o roză a vânturilor.

Cu acest „Rudi…” Ştefan Caraman îşi confirmă harul şi-şi consolidează locul în galeria maeştrilor prozei scurte, ridicând încă o dată vălul de pe o imagine a lumii lipsită de iluzii şi coerenţă, imposibil de (re)cunoscut, cu atât mai puţin de luat în stăpânire.

* Ed. Compania, 2005

joi, 25 ianuarie 2024

Aura Creiţaru - Calliope şi coloniile de fluturi

 Aură de Calliope cu trăsături de Euterpe

 

Calliope este fiica lui Zeus şi a Mnemosynei. E considerată şi cea mai înţeleaptă dintre muze. Întrucât apare în picturi cu un instrument de scris sau cu o liră în mână, e considerată muza poeziei epice. Conform unei tradiţii a pitago-reicilor, Calliope e, să reţinem, şi muză a filosofiei. Din această perspectivă aedică pare că ne invită Aura Creiţaru să citim opera sa din acest volum. Şi ca să nu existe nici un dubiu în abordare, pentru ideea de zbor nu există ataşat niciun aedes aegypti, ci sunt nişte colonii de fluturi („Poate sunt ultimul fluture alb cu nervuri negre fine”), ceea ce ne sugerează să nu trecem cu vederea adierile nu neapărat pasagere iscate de fluierul lui Euterpe, muză a poeziei lirice.

Mărturiile din acest volum ţin de zona sensibilă a atmosferei interioare, a permanenţei trăirilor profunde, reflexivitatea este o componentă asumată, autoarea scrie cu scop, desfide actul gratuit ori dicteul automat, verbozitatea deşănţată, are mereu ceva de spus şi o face hotărât, cu mijloacele cele mai potrivite spre a convinge şi a isca emoţie. Acumulări descriptive decorează peisaje deloc nevinovate, luxurianţa ascunde ori dezvăluie sentimente („Iubesc tabloul cu ramă neagră”), întâmplări („cineva mă pictează sau mă visează”), atitudini („Din când în când cineva în halat alb îmi face recomandări”), sensuri. Natura naturata pare a fi regina poeziei pentru autoare, nu există poem în care să nu dea tonul ori să decoreze iluzia realului sau să inducă interogarea asupra existenţei umane; substanţa se combină viguros cu Timpul în diverse versiuni şi forme – tren, barcă, amintire, trecut, trecut al trecutului, „viitorul omniprezent înverzind orizontul”, eternitate, dar mai cu seamă Prezent, cu suferinţele, tragediile, durerile, neîmplinirile cotidiene. Este demnă de remarcat dimensiunea socială a discursului, mai mult ori mai puţin discretă în substanţa cărţii, nu există loc pentru indiferenţă, pentru nepăsare, pentru evitarea realului celui mai crud. Subiectul războiului este, de exemplu, scos în faţă, vocativul îl face şi mai accentuat („Vedeţi cum se umplu gropile comune/ cu morţi? / […]/ Opriţi războiul! E târziu, opriţi-l acum!”), ceea ce o situează în marja unei retorici a postmodernităţii sociale şi activismului cetăţenesc.

Dar cel mai importat aspect al poeticii Aurei Creiţaru este recursul la dimensiunea transcendentă a fiinţei umane, interogarea din perspectiva credinţei („La ce este bună lumina?!/ De ce căutând-o nu obosim,/ De ce detestăm întunericul,/ Orbi, de ce nu-i uşor să trăim?”), dar şi din perspectivă psihologică, analiza relaţiei Eului cu Sinele fiind adesea startul unui periplu poetic acaparant („Prietene,/ eşti adâncimea ochiului limpezit/ în taina sufletului iubit/ Eu sunt tu când te simţi privit...”). Discrete, aceste dimensiuni ale mesajului liric se insinuează în fundal, în desfăşurarea cotidianului supus translaţiei în metaforă. Discret este şi erosul, prezenţă mai cu seamă subtilă, prin toate vârstele şi formele sale omeneşti – „iubirea e moneda de schimb/ a cuvintelor suferind o selecţie naturală –/ o sublimare, până la rarefiere,/ până la uitare de sine” ori „Doamne, trage-mă afară din hău şi uitare,/ căci sper să ating deodată pământul şi zarea,/ să conving copilul dinlăuntrul sufletului/ că poate să-şi învingă greşeala, scăparea,/ chemând tot mai aproape curajului, iertarea...”

Nostalgia este o mare sursă de lirism, aici muza Euterpe se desfăşoară deplin (v. Testament de insomniac ş.a.). Pe alocuri, Samsara – ciclul naştere, moarte, renaştere – vine ca un răspuns la întrebările privind sensul vieţii – „Căci tălpile minţii ne sunt înrădăcinate/ în vecii vecilor,/ în acelaşi spaţiu de zbatere liberă a gândurilor”, iar Al treilea ochi – „ochiul pineal” – îşi face jocul aşteptat ştergând graniţele timpului, aducând în teren familia, rudele, prietenii, copiii – mai ales copiii! – într-o permanenţă de înţelesuri noi, sensuri uitate, revizuiri necesare. Leagănul amintirii îşi urmează traiectoria fără grabă, în fraze ample, metafore semnificative, delicate, bogăţia limbajului completând frumuseţea expresiei.

O carte cu poezii de recitit şi din pricina muzicalităţii intrinseci a versului, cu ornamente sonore atent prelucrate până la amănunt de către o autoare pricepută şi talentată, care mărturiseşte: „Cred că m-am născut dintr-un vis”…

 

 

Mioara Bahna - Noi ipostaze ale scrisului românesc actual

 

Miile de pagini despre literatură publicate de Mioara Bahna în anii din urmă ne îndreptăţesc să socotim că maturitatea judecăţii sale critice este dincolo de orice îndoială. Seriozitatea şi acurateţea cu care îşi construieşte discursul relevant despre opera literară ne permit să îl situăm fără tăgadă la cotele cele mai înalte, lângă vechi maeştri care spuneau: „Critica nu e un periplu în jurul operelor de artă; oglindim frumuseţile drumului, mărindu-le prin activarea colaboraţiei noastre.” (Eugen Lovinescu) ori „Ce este critica în definitiv? O încercare de a determina dacă o operă ivită în timp este în stare să ţină mult.” (George Călinescu). Perspectiva Mioarei Bahna asupra oricărui text literar nu este sec ştiinţifică, ci eminamente artistică, nu are ca suport nicidecum obiectivitatea rece, ci calda subiectivitate, altfel nici nu poate fi judecată estetic Emoţia, sursă şi obiect al oricărei opere de artă, fie că e muzică, artă vizuală, coregrafică ori literară. „Obiectivitatea deplină este o utopie”, spune  undeva N. Manolescu, cel care declara deschis: „eu rămân cu nostalgia esteticului”.

Între aceste repere se cuvine să citim critica Mioarei Bahna, fie că este despre scriitori aflaţi la debut, fie că este despre autori premianţi Nobel. Asumarea lucidităţii estetice înseamnă, evident, responsabilitate şi vocaţie, coerenţa discursului se sprijină pe acumulări ale dezvăluirii aspectelor relevante din oricare text literar aflat în analiză. Ni se prezintă nu numai ceea ce se spune, cu sensurile aferente despre lume şi viaţă, ci mai cu seamă cum se spune, care sunt mijloacele folosite spre a convinge şi, adesea, a subjuga cititorul. Arta, spune undeva, în carte, „este, cu adevărat, una dintre formele de accedere la salvare pe care ni le permite divinitatea”, şi este o convingere a criticului care dă măsura sincerităţii angajamentului în slujba esteticului.

Pentru Mioara Bahna, nimic nu este neimportat într-un text literar, totul are un rost, are un scop, semnifică, este simbol, face trimitere la ceva mai înalt şi mai complex, este nu numai imagine a lumii, „întruchipare a vieţii”, ci şi comentariu asupra existenţei, asupra condiţiei umane, judecată despre societatea în care autorul trăieşte sau pe care o inventează – utopie, distopie –  tocmai spre a dezvălui posibile pericole ori căi de salvare. Când orice este posibil, totul e posibil, deci, nu poate fi ignorat contextul istoric şi estetic, şi, evident, ni se prezintă apartenenţa operei la un curent literar, la o direcţie, asocierea cu un moment ori eveniment existenţial, elemente care permit o bună orientare a lecturii, o îmbogăţesc. Clasicele „genul proxim” şi „diferenţa specifică” sunt întrebuinţate cu îndemânarea profesionistului. Evaluarea se bazează pe un cumul de aspecte dezvăluite treptat, argumentate prin recurgerea la citate relevante. Se poate ghici existenţa unui anumit algoritm al construcţiei discursului critic, necesar pentru a da originalitate, dar şi spre a face cât mai convingătoare judecata axiologică. Prezentarea este acribioasă, precisă, mecanismele uneori ascunse ale creatorului sunt aduse la vedere, referinţele livreşti sunt dezvăluite, ecourile culturale devin argumente ale importanţei imaginarului în contextul mai larg al literaturii, al apartenenţei la un domeniu bine definit.  Vocile autorilor se aud continuu în spatele textului critic, e un murmur continuu, întreţinut cu talent şi îndemânare de Mioara Bahna, nimic nu contează mai mult ca arta poetică inerentă oricărei creaţii literare şi asta ni se demonstrează cu fiecare paragraf. Iată un exemplu de construcţie semantică relevantă cu privire la un text liric: „o analiză temeinică a condiţiei umane începe în carte cu observarea sinelui, a meandrelor funcţionării lui, a dihotomiei fiinţei, din care derivă tot ceea ce este definitoriu pentru om”.  Interesant de precizat este că observaţiile sunt nu numai din perspective strict literare, ci şi din perspective psihologice şi filosofice, autoarea neîntârziind să evidenţieze şi să interpreteze aspecte specifice ale comportamentelor personajelor ori alter-ego-urilor naratorilor din texte lirice ori de proză.

Ceea ce practică, în fond, criticul literar Mioara Bahna este, cu minunata sintagmă barthesiană, un „discurs îndrăgostit”, având ca premisă a lecturii un act de subiectivitate – orice lectură are, de altfel, ca origine un subiect anume, iar subiectul este unul extins, dezorientat, al necunoaşterii. Subiectivitatea nu mai este una lirică, expresionistă sau impresionistă, ci ea este în mod esenţial intersubiectivitate. După Barthes, o teorie a lecturii nu mai este posibilă în afara unei teorii a intersubiectivităţii limbajelor. Scopul cercetării textuale este pentru Barthes noul, definit ca noul existenţial sau erotic opus noului istoric sau sociologic. Mioara Bahna ştie bine acest lucru și pe aceste fundamente construieşte discursul critic. Ceea ce îl face cu atât mai frumos şi convingător .

sâmbătă, 14 octombrie 2023

Mihaela Chiţac – Cabinetul de curiozităţi

 

 
Editura Neuma, din Apahida, ne-a obişnuit cu surprize plăcute şi în materie de poezie, aducându-ne adesea spre lectură autori cu personalitate puternică, distinctă, cu talent şi ingeniozitate, cu îndrăzneală şi cu mari nelinişti creatoare. Mihaela Chiţac pleacă spre poezie dinspre artele vizuale, cu aplecare evidentă către culoare şi abstract. „Subiectele pe care mi le aleg vin de la sine în momentul în care mă opresc asupra unui amănunt care răscoleşte în mine o anumită stare.” – declară undeva. Este o autentică mărturie de ars poetica, valabilă atât pentru pictura sa, cât şi pentru poezie. Numai abordarea le cam desparte, cum observă şi dl. Horia Gârbea, pe coperta a patra a cărţii – „Versurile au o concreteţe tăioasă” –, abstractul manifest din abordarea grafică, inclusiv în desenele dinlăuntrul cărţii, contrastează în mod fericit cu versul-obiect, mai ales atunci când trimite la o realitate fantezistă, miraculoasă, stranie: „ţipătul sare în ochi/ ustură, tunde din mine/ sfărâmă chipul oglinzii în fărâme/ în fundal un labirint de străzi/ cu sensuri unice şi fundături/ […]” (trosnet). Avem, însă, numeroase evadări metamorfice, semnificative pentru încercarea reuşită de a experimenta cu arome kafkiene (Gregor Samsa) ori cărtăresciene (păianjenul şi fluturele; la el, teluric [păianjenul] versus celest [fluturele], pământ versus cer, inferior [înspăimântător şi fascinant] versus superior, teroare versus extaz): „înainte de a fi fluture/ mă mişcam frenetic/ mă roteam prin oraşul copiilor feeric/ eram un turbion de energie juvenilă/ din care mă desprinsesem dureros/ aşa, cât o unghie fină, uşoară, infimă…/ […]/ am aterizat din senin/ rotocol alburiu/ dintr-un nor anonim/ în sufletul unui copil/ devenind un experiment/ molecular lipicios/ fluture de mătase fragil” (fluture). Tragedia insectei „încurcat(e)/ într-un caier se bumbac/ sau de vată de zahăr” devine salvare prin evadare a spiritului în refugiul infantil. Poezia Mihaelei Chiţac este pozitivă, luminoasă, iar propensiunea spre ritm şi muzicalitate, prin aliteraţii şi rime ce se aşază firesc, accentuează plăcerea lecturii dincolo de şi în beneficiul sensurilor reflecţiei subiacente: „celule prevăzute cu o armă/ îi apără pe cei ce vro să doarmă/ pe muzica lăsată în surdină/ tresar la acea mai mică larmă/ îndeplinesc o funcţie de rutină/ poziţionate-n stare de alarmă/ veghind la armonia lor deplină/ îşi protejează miezul moale/ cu o carcasă anodină/ pe care-o cară peste casă/ o conformaţie de ţestoasă/ crescută dintr-un soi de teamă/ castel cu turn de apărare/ creneluri îngropate-n ceaţă/ se întrevăd în depărtare/ goarna de-alarmă-şi drege grasul/ liniştea ţipă, sparge ceasul/ sună strident a deşteptare” (alarmă). Aglutinarea torenţială de imagini conduce pas cu pas, aparent haotic, spre compoziţia picturală, de acuarelă, a unui moment din viaţa cotidiană la care nu ne gândim neapărat dintr-o asemenea perspectivă. Paradoxal, tot spectacolul zgomotos matinal este rezolvat simplu: „liniştea ţipă, sparge ceasul”. Imaginea întreagă nu este/ nu poate fi descrisă grafic de penelul artistului; dar poate fi sugerată de cuvânt. Ceea ce şi face poeta, aici şi mai peste tot. Este posibil ca fuga ei spre artele cuvântului tocmai în asta să îşi aibă o motivaţie – imposibilitatea de expune esenţa imaginii unei trăiri („care răscoleşte în mine o anumită stare”) numai în contururi şi culoare. Sugestia vizualului – cum şi a audibilului – poate fi incompletă, ţine prea mult de vibraţia universală accesibilă limitat simţurilor fiinţei umane, aşadar artistul are nevoie – conştient ori dintr-un instinct benefic – de cuvinte, de nesfârşirea alăturărilor dezvăluitoare de sens. Astfel, dacă vorbim de realism magic în poemele Mihaelei Chiţac nu avem a greşi. Dar este şi un angajament etic în aceste versuri. Aparenţa descrierii de fapte banale virează repede spre analize de atitudine, ascunse sub metafore metamorfice: „miting neaşteptat la etajele superioare/ chiriaşii blocului de carne sparg uşi/ pe palier urcă intruşi/ furnicături în mâini şi în picioare/ deschid o fereastră la mansardă/ ies pe terasă la răcoare/ adio linişte pe coridoare/ încerc să-mi curăţ vasele comunicante/ din învechitele uitate interioare/ mă complac în fascinaţie/ deschid sertare preţioase/ înghit gogoşi din partea casei/ aştept de mult o explicaţie/ curentul de opinie îmi dă frisoane/ provoacă agitaţie la balcoane/ în exterior intensă animaţie/ agitatori pe stradă în pas de defilare/ poartă pe sus pancarte/ se apără de rele cu steaguri şi icoane” (miting). Evenimentul este trăit visceral, implicarea este, de fapt, sindrom de apărare, adaptarea este falsă, e înşelătoare, personajul caută refugiu dincolo de deşertăciunea realului, în vis, mister şi magic. Metafora este, de fapt, regina poeziei acestei autoare: „toţi bărbaţii din lume/ au plecat în galop călare/ coborând în ropot/ de pe muntele Venus/ pe câmpia lui Marte…/ o clipă de graţie/ în goana nebună/ domolind caii sălbatici/ cu-nspumate coame/ volbură în vânt/ săgeţi şuierând/ fluturânde cozi/ cu şfichiul de păr/ dându-şi singuri bice/ gonind peste câmpuri/ frenetic… ferice…” (Marte şi Venus)  Metafora cu ţintă precisă, adesea având sens reflexiv, dă valoare esenţială liricii acesteia. Anatomie, Instanţă, Prizonieră sunt poeme care dau seamă de varietatea temelor şi unitatea algoritmelor care induc emoţia: „îngân un cuvânt, nu-mi încap în gând/ în capacul ghindei din copac/ gândurile-ncep să-şi facă de cap…”; „o instanţă superioară/ a decis că n-avem dreptul/ la patru anotimpuri/ cu circuit închis/ ci la un remix climatic/ cu două sezoane bis; „ciorile […]/ descoperă ecografia igrasiei/ pe pereţii scorojiţi ai casei/ în desenele copilăriei”.

Desigur, creaţia ei a fost comentată ca apropriată suprarealismului, s-au subliniat rafinamentul şi inventivitatea, dar cei care au pus în frunte ludicul şi magicul, condimentat pe alocuri cu eticul, îmi pare a găsi cea mai corectă viziune. Nu avem o poezie a refugiului din real, ci a impunerii unui anumit real, bogat, extins în spaţiu şi timp cu inerentele şi de prea multe ori evitatele elemente ce ţin de psihologia receptării, de trăirea interioară ca filtru pentru emoţie. Delicatul poem de final defineşte relaţia poetei cu sine, folosind încântătoare metafore spre a oferi o reflecţie serioasă asupra existenţei. Avem un cabinet de curiozităţi cât un muzeu de alese bijuterii.