luni, 13 februarie 2017

Vina tragică şi refugiul în inocenţă


Apărut în anul Centenarului Dada, volumul de poeme al Laurei Cătălina Dragomir, Caracterul triumfal al înmormântărilor cântate (Eurostampa, Timişoara, 2016), ar putea fi considerat şi un fel de omagiu avangardei din secolul al douăzecilea şi dintotdeauna. Autoarea pare a fi în acord cu spusele lui Tristan Tzara, din 1918: „Nu există un Adevăr definitiv. Dialectica este o maşină amuzantă care ne-a purtat într-un mod foarte banal la opiniile pe care noi le-am fi avut oricum.” Mai mult, şi cu elocinţa pare a avea ceva de împărţit („Prends l'éloquence et tords-lui son cou!” zice Verlaine, în Arta poetică), pentru că alege să folosească o arhitectură personală a textului, cu multă eliptică, izbucniri metaforice surprinzătoare şi ambiguizări derutante. Nu este o poezie comodă, e o lectură provocatoare, în care anatomiile îţi pot juca feste, iar inocenţele salvează şi luminează, pe alocuri, tristeţile existenţiale. Este un continuum subteran de depresie, de nemulţumire, de neîmplinire, de neprihănire senină în toată poezia acestui volum edificat pe îndoială, pe căutarea de sens al lumii şi al vieţii, de Adevăr care poate fi lesne descompus şi dificil recompus, plus, peste toate, reflecţia asupra actului de a scrie ca ieşire posibilă din haos.

Este de subliniat puternica dimensiune etică a poeziei acesteia, reflecţia asupra relaţiei cu celălalt, asupra relaţiei cu sine, asupra încrederii. „În ura drumului vina ca un şarpe / se însoţeşte cu oamenii”, scrie poeta, şi „bunătatea ca o femeie de care nu eşti sigur” – iată, nesiguranţa în faţa deşertăciunii lumii domneşte şi defineşte, minează existenţa firească, adevărurile posibile. E vorba de vina tragică originară, aceea a ochilor deschişi asupra cunoaşterii, care defineşte un destin absurd, prezent continuu în literatură de la marile mituri ale Antichităţii, la Shakespeare, Dostoievski şi existenţialişti. Când te descoperi „aşteptând primăvara / într-o intimitate injustă cu inocenţa”, ruptura pare deja definitivă „ca o boală în rod”. Cartea utopiei este triumful eşecului. „Precis nu-mi place să mor”, dar „Moartea e o muncă oricât ai spăla-o” şi ea durează („trei zile a murit fără să-l vadă nimeni”), este o grabă pe care „nu ţi-o poate povesti nimeni”. Poemul (5.) dă seamă despre sentimentul deşertăciunii ca bucurie inocentă, ca împlinire prin celălalt, reflectând asupra morţii unui copil văzută prin ochii unui copil: „Eu nu mai ştiu cum erai / cel mai bogat mort copil / singurul în casa căruia mergeam / toţi desculţi / […] / mai ştiu că ploua lung / mereu eram cu gura plină de apă / şi că la uşa voastră / fierul se sărase de umblet / tu erai primul mort copil de pe stradă / şi noi ne bucuram / ca de o haină nouă”. E darul morţii, putinţa experienţei finale extraordinare la care se poate visa încă de la vârste mici, vis mereu amânat, aproape uitat apoi, revenit la răstimpuri şi atins într-un final deloc apoteotic: „şi mi-am zis: luaţi fericirea asta. / cât mă trag pe mâini mă uit şi la voi / din partea cealaltă a Styxului” (7.). Aici, fericirea este personificată ca fiinţă muritoare: „mă zăbovesc peste ea doar noaptea”, „o scobesc ca orbii, din mână, de stricăciunea invidiei / şi bine frumoasă să o dau şi altora s-o înceapă / s-o prindă de capătul cu moartea / şi să gândească: de acolo îi vine sporul şi înţelepciunea.” Odată conştientizate vina tragică, destinul implacabil, privirea se poate muta în exterior şi actul scrierii devine refugiu, act de exorcizare şi de dăruire întru comuniune cu Demiurgul: „ar fi să cad soare îndumicat peste lume / să mă uit deschisă, inima dată larg de perete / cu Dumnezeu lăsat să treacă prin ochiul pântecului / […] / Cum pot crede-n păcat, eu / ce din Dumnezeu avut-am în mine?” (12.). Dacă a fost trecută bariera, „în partea asta a morţii / ştiu mai bine să scriu / […] / în afara asta a morţii / despre mine numai cuvinte.” (13.), fiinţa se decorporalizează, devine text, astfel că tonalitatea poemului se poate nutri parcă din tomuri străvechi, precum în (14.): „mamele ştiu să nu întrebe / doar trăind lângă viaţă / nu se ia salvarea lumii la tine / treaba Lui e decât toate mai întreagă / treabă. / Scriu să se facă în mine / ce din altă vreme vine şi pune. / duminica azi / la umbra uitatului, moarte.” A se observa că salvarea de sine nu este totuna cu „salvarea lumii”, de unde condiţia de trăi „lângă viaţă”, de a nu te implica pentru a te salva. Mereu, „de undeva vine Dumnezeu” cu „graba lui” care e o „oboseală”, adică o moarte, nimic altceva decât „o a treia faţă” a oglinzilor, adică aceeaşi privire cu totul din exterior, nu numai de deasupra lucrurilor, ci şi de deasupra imaginii lucrurilor despre ele însele. (15.) Fantasmatica purităţii infantile este în deplină libertate, ea creează amintiri dintre cele mai senine, chiar retrăire/refacere a imaculatei concepţii: „primul Dumnezeu / era un copil la sân / şi eu îmi făceam pâinea pe lângă el / îmi plăcea că ieşise un Dumnezeu nou şi cuminte / acum ştiu că am fost cea mai fericită mamă din lume / statul locului la bărbat, cu spunea îngerul.” Simplitatea dintâi: „el, un copil; eu, o femeie cu fiu / între noi nu mirosea a profeţi” (16.). Deseori, poezia capătă aparenţe de învăţăminte – „pacea poverii e să stea jos în casă / în păcat străduinţa e jumătate din carne”; „mersul acesta mereu înainte / nu e al cui vine să dea de mâncare / băgat în Dumnezeu / trăind unde lucrul şi-l face.”(17.) O pendulare continuă între posibila puritate şi inevitabila deşertăciune este evidentă în toată poezia din acest volum. Seninătatea reluată din cartea anterioară (Nunant, 2016), cu poeme pentru copii, e continuu minată de reflecţia asupra pierderii inocenţei şi imposibilei reîntoarceri. Nici dragostea nu se mai împlineşte, lucrurile se văd ca într-o refracţie: „Când iubesc despre tine trebuie să fie linişte / tu lăsată aşa, vrabie / nu vreau să fii de faţă / cuţite având oameni vor umbla / o să trebuiască să rabd / te voi îmbrăca, însă foarte puţin. (22.) Dacă tot e de trăit, se poate trăi deplin, pentru că „poţi muri foarte tânăr / coagularea trăsăturilor în afara contextului / te poate entuziasma / nimic forţat, oboseşti de atâta consistenţă ( […] / excesul de altar al virtuţii / lactaţia divină publică şi gratuită e binele necesar / […] / suntem de acord că mai puţine mame / înseamnă controlul încălzirii globale / admite, poţi muri foarte tânăr.” (23.) Dar, „Între cei care iubesc nu se poate trăi / sunt curaţi / ca o boală mare aşteptând viitorul / cu sânii intacţi şi spatele descumpănit / de treaba asta bine făcută / aproape zilnică.” (24.) Aşadar, „Omul rupt într-o singură pasăre / […] / n-o să se oprească pentru atât / la câţiva metri de ţările calde.” (26.), el va pleca definitiv, într-o lume paralelă, din care să privească cu seninătate adevărurile multiple din deşertăciunea lumii şi să le pună în cuvinte „ca o bolnavă a scrisului”: „tu fără mine, rămasă singură eu / atent la Dumnezeu, nimeni.” (10.)

miercuri, 25 ianuarie 2017

Vali Orţan. Dezordinea lirică sau Ordine în haos


Un poet cu potenţial liric real se arată a fi Vali Orţan, antrenat de un vitalism dezinvolt, lăsat liber de (prea) multe ori, în volume cu frumoase titluri (Glonţul predestinat, Miere de nuferi le am acum la îndemână), demne de citit cu răbdare şi înţelegere. Aspiraţiile sale sunt dintre cele mai înalte: „când ajungă să stai cu zeii la masă / nu le turna în pahare. bea, cot la cot cu ei.” (singurătatea ca erezie), chiar dacă apelează şi la locuri comune („perpetuu candidat la titlul / de amant / al morţii…”; „sânii tăi sfidează gravitaţia”) sau nu evită formulări nefericite („hai să facem dragoste cu ferestrele deschise” – se poate lesne replica: nu ar fi mai bine cu o femeie / cu un bărbat?). Nu în aceste neîmpliniri stă, însă, esenţa poeziei lui Vali Orţan, ci în viziunea critic deschisă asupra existenţei.
Glonţul predestinat (2015, Grinta, Cluj-Napoca) stă, în bună parte, sub semnul unui eros crud, care virează, adesea, în naturalism sau în deşertăciune: „te plimbi goală / în întunericul camerei. / nălucă albă cu miros / de iele despletite jucând la răscruce” (dans); „dezbracă-te! / vreau să-ţi văd / defectele… / vreau să te simt neruşinată… / ador lehamitea / post-orgasmică!” (dreptul la consolare); „sânii tăi înmugureau / în căuşul privirilor mele / […] / zâmbind, ţi-am pus / mâna pe pubis… / […] / ţi-am sărutat umerii / pe care n-o să crească / niciodată aripi” (seară în doi); „vremea cireşelor la urechi / a trecut. / ce-ai zice de nişte mere? / un colier de mere putrede / te-ar prinde minune” (logodnă). Se observă tendinţa de a deliriciza textul, de a trimite în derizoriu momente care, altfel, suntem obişnuiţi să ne ofere emoţie şi sentiment. Ceea ce nu ar fi neapărat de reproşat, dacă realizarea expresivă ar fi fără cusur. Însă, odată cu eliminarea liricului, urmele de poezie devin tot mai puţine, iar încercarea de restaurare a ei tot mai stângace. Cu atât mai evidente, în context, devin momentele de reală inspiraţie pe care Vali Orţan le exploatează destul de bine. Iată nişte (re)sentimente în ton cu poezia contemporană: „ura e mult mai profundă / ca o sută de votcă / făcută pe din două, / băută până când penele / de pe coapsele / dansatoarelor de samba / devin păsări / […] / …ştiind / că dragostea este o rană / bună de pus la rană.” Formule fericite, semnificative, uneori cu valoare de sentinţă, găsim în multe locuri: „poeţii sunt nişte actori, / […] / bieţi păcătoşi / la spovedanie” (fum); „umplutura de clipe / dintre fericire şi agonie, / dintre voluptate şi durere, / dintre minciună şi adevăr / s-ar putea numi viaţă… // sau o mirare a pietrei.” (târziu); „frumoasă ca o persecuţie adusă liniştii / […] / buzele noastre au făcut dragoste / gândind că putem învăţa fluturii să zboare”; şi chiar în poeme integrale, precum mi-e somn în spatele ochilor, eşafod, cazinou, fotograme. Reconfortante sunt vagi ecouri din Nichita Stănescu în poeme precum cocoşul de tablă ori următoarele şapte zile („noi ne purtăm frica în trup / ca pe un sânge care ne trăieşte”), ecouri regăsibile şi în volumul următor. Naştere/re-naştere, linişte/tăcere sunt constante ale poemelor din acest volum, unde aflăm că „fiecare soldat / are un glonţ predestinat”, dar, în lipsă de unitate valorică, dezordinea lirică, evaziunea din sistemul referenţial al poeticii dintotdeauna, fără a semnifica revoltă, fie şi formală, apasă asupra receptării, asupra plăcerii lecturii.
Miere de nuferi (2016, Tim, Reşiţa) ni se dezvăluie întâi ca o surdinizare a entuziasmului erotic din cartea anterioară, raţionamentul ia locul expresiei cât de cât calofile, al metaforei convingătoare, şi se câştigă în unitate şi ordine. Reflecţiile sunt mai puţin spectaculoase liric, pe alocuri aerul didactic grevează asupra dezvăluirii emoţiei, iar verbiajul colocvial nu aduce prea mult poeziei pe care autorul o defineşte astfel: „un melc fără casă / sau o răstignire / pe hârtie”. Însă reuşitele nu sunt puţin, pare că Vali Orţan se simte mai bine într-un asemenea context stilistic. Trecând peste formulări de genul „mirosea a noapte de toamnă / când se culeg viile” (gusturi) sau „cea mai frumoasă sare / este aceea a trupului tău / stors de iubire”, ajungem la poeme cu arhitectură bine definită: „am luat fiecare înger şi / i-am cercetat penele / până când n-a mai rămas nimic / îngeresc din el // am luat fiecare sfânt şi / i-am cercetat sfinţenia / până când n-a mai rămas nimic / sfânt din el // am luat fiecare femeie / şi am cercetat-o / până când am început să spun / te iubesc / mamă” (credinţă). În aceeaşi categorie intră nici tânăr nici bătrân ori trăim vremuri vesele: „uneori viţa nu-i decât o fotografie sepia / la care priveşti prin fumul / ţigării uitate aprinsă / în colţul buzelor / o fotografie alb negru / privită prin sticla paharului / cu vodca ieftină / mai ieftină decât o poză / făcută în copilărie la bâlci / în miros de mici şi zgomot de căluşei / […] / ca nişte copii mari / desenăm cu creta pe pereţi / trenuri cu geamuri în fugă / ferestre prin care nu se vede / nici un chip / doar umbrea alegând / odată cu trenul”. În acest volum descoperim şi un fel de ars poetica: „stăteam de vorbă cu o coală albă / voiam să scriu un poem / ceva despre viaţă moarte naştere / credinţă ceva filozofic / sau despre natură / ea nu şi nu / ce atâtea teme / scrie-l cu dragoste / şi va fi”, din care putem deduce lesne resorturile intime ale creaţiei lui Vali Orţan: iubirea de semeni şi iubirea de viaţă, chiar dacă disimulate în poeme cu valenţe de reflecţie asupra unei existenţe aflate sub semn sisific. Virajul spre sensuri înţelepte chiar îi reuşeşte poetului, aspectul de cvasi-parabolă inducând o robustă emoţie intelectuală, el abordând fără spaime teme dintre cele mai mari: „e ca atunci când te rătăceşti / în pădure şi nu te sperie / desimea copacilor / nici măcar lăstărişul / te sperie luminişurile / locurile unde nu / te mai poţi ascunde” (frica de libertate); „cred că am fost fericit / de câteva ori în viaţa asta / doar că nu s-a găsit nici un fotograf / prin preajmă / să imortalizeze momentele acelea / oricum fericirea e bună / în doze mici / ca un pahar cu palincă înainte de masă / să-ţi facă poftă / de viaţă” (fericirea în doze mici); „demolăm zidurile celorlalţi / spre a le clădi pe ale noastre / adăugăm cărămizi / zidurilor noastre / cu teama de a nu afla / ce este dincolo / ameninţare sau libertate” (zi de zi). Tendinţa aceasta reflexivă, chiar apodictică, în demersul liric, îi stă bine poetului. Definiţiile sale sunt semnificative, uneori surprinzătoare, au aerul unor compoziţii orientale (multe sunt chiar în evident spirit haiku), claritate şi sensibilitate în stare pură: „de multe ori / viaţa seamănă cu sticla unei lămpi / cu gaz / când laşi fitilul prea mare / afumă / când laşi fitilul prea mic / rămâi în beznă” (fitilul ca axiomă). Remarcabil îmi pare poemul despre linişte, care creşte precum o construcţie gaudiană: „[…] / o linişte ce doare / […] / o linişte ce sperie / […] / o linişte ce linişteşte / […] / noaptea s-a lăsat de mult / şi începe lupta cu scara”, dar închide în cuvinte un existenţialism de fond, în care absurdul lumii se revarsă nestingherit. Dezinvolt, stăpân pe sine este Vali Orţan în asemenea poeme de atitudine, mai mereu la limita depresiei, a înţelegerii vieţii ca anticameră a morţii: „deşi umbra pare vie / şi independentă / fără lumină / se dizolvă / în întuneric / dar nu-l sporeşte” (paradox); „înainte să arunc piatra / o privesc / ca pe o oglindă / în care chipul meu / e încă prizonier” (david). Înşelătoarea ambiguitate a expresiei, formula eliptică de care uzează uneori fac foarte bine poeziei. O claritate înşelătoare este la îndemâna lui Vali Orţan. A se vedea poeme precum întomnare, cazonă, angoasă ori chiar miere de nuferi, despre pierderea tragică a naturaleţei, a legăturii cu viaţa vie: „când perla nu se mai naşte / dintr-un gunoi / intrat în ochiul scoicii / şi e doar o podoabă / vândută de bijutieri / când nufărul nu-şi mai trage seva / din nămol / şi e doar floarea / vândută de ţigănci / când rugăciunea / trece prin litanie / şi devine cor bisericesc / ne rămâne speranţa / că ne vom îndulci / cu miere de nuferi.” În direcţia aceasta îmi pare să se simte acasă poetul şi mi-ar plăcea să-l întâlnesc pe viitor, încercând să pună ordine în haos, iar nu să-l instaureze.



joi, 19 ianuarie 2017

Emilian Marcu - Sfera de pământ

Poetul la Originea Lumii



Emilian Marcu este un elegiac iremediabil. Poet cu dexterităţi prozodice remarcabile, ceea ce-i permite să se folosească, formal, deopotrivă de versul clasic şi de cel liber, mai totdeauna în funcţie de substanţa poetică ce se vrea comunicată, el se aşază lejer şi temeinic în rând cu aceia care au deplâns, de-a lungul secolelor, Paradisul pierdut, Era luminoasă în care echilibrele lumii oamenilor păstrau intacte valori morale, etice, sociale tradiţionale. Acestora din urmă le închină imnuri luminoase, le ridică laude şi le deplânge degradarea. Lumea satului dintotdeauna este decor privilegiat, şi oamenii acesteia sunt personaje de prim-plan. E o lume care se pierde în ceaţă, dispare treptat: „Dar casa de la noi demult a-nzăpezit / În pleoapa celor ce-l conduc spre veşnicie. / Ţăranul cel bătrân de-acuma este mit, / Umbra-n pământ se-ascunde să îl ţie.” Chiar dacă se apropie cu emoţie de viaţa satului, poetul nu se lasă tentat de poetizarea pastorală, nostalgiile sale îmbracă haina unei conştiinţe tragice aparţinând existenţialismului de linie camusiană, mai degrabă decât a aceluia de linie sartriană. Evident, sursa primară este eminesciană, dar poezia lui Emilian Marcu se nutreşte esenţial din secolul al douăzecilea, din avatarurile vieţii rurale a acestui veac al tragediilor de toate felurile. Atitudinea spectaculară (expresivitatea actelor şi faptelor umane) şi atitudinea eroică (ieşirea din indiferenţă, optimism, pesimism, deznădejde) au relevanţă estetică în cadrele poeziei şi autorul nostru le pune în evidenţă cu asupra de măsură. Pregătit ca pentru sărbătoare, / Înfăşat în mir şin grâul din priviri / Un ţăran cei gata de plecare / Stăntre noi, aici, ca între musafiri. // Nui acasăaici şi parcăl strânge / Rostul lumii carei e necunoscut. / Un ţăran, prin rana lui, ajunge / Săşi ia toată viaţa de la început.”
Ţăranul e împăratul lumii sale („În dimineaţa aceea luminoasă de mart / Intră cu bucurie ţăranul în câmp la arat. // Picioarele i se înmoaie de atâta bucurie / Că e împăratul bobului sădit în câmpie.”) de la naştere până la moarte („Prin toate cele ce i-au fost lumeşti, / Prin toate cele ce l-au dus prin viaţă, / În hainele-i curate-mpărăteşti / El este îmbrăcat în răni de ceaţă.”). Fără el, lumea şi-ar pierde sensul: „Rostul lumii-n el se-adună-ncet, / Ca la gura sobei fie-ntru rostire, / El, cu miere uns, anahoret, / Limbii noastre-i este pururi mire.” Iar sensul este în Istorie şi în Credinţă. „Rugile încinse ca un foc de mir / De călugări, Putnei, iată, înălţate / Pentru Ştefan, nins sub patrafir / Îi zidesc prin vreme o cetate. // Putna-nsăgetată în oloi / Scut îi este întru veşnicie. / Ştefan, veghe sfântă pentru noi / Trupu-ntreg ni-l ţine-n cununie.” Ele sunt fundamentele existenţei rurale şi pierderea lor trimite viaţa cotidiană în absurd. Acel amor fati de care vorbeşte Nietzsche, ca dovadă a vitalităţii, este, la Emilian Marcu, atitudine a sufletului contemplator şi religios, sursă evidentă şi semnificativă fiind binecunoscutul spirit mioritic. În faţa precarităţii şi finitudinii existenţei, doar conştiinţa tragică (de esenţă metafizică) poate face viaţa suportabilă, se afirmă, cu mijloacele artei poetice. „Zilele cu sânge ţi le-ai numărat / Şi de pleoapa mea te-ai aninat. / Pentru această grea călătorie / Şi spre lumea unei stele, de sabat / Am intrat ca într-o cununie!”
Evenimente din calendarul rural tradiţional sunt aduse în atenţia cititorului şi reconstituite în semnificaţiile lor cele mai profunde. Anul Nou: „E Anul Nou şi grâu-i încolţit, / Pe masa încărcată de lumină, / Vinu-n pahare-ncet s-a înăsprit, / Colindele de gânduri ni se-anină.”; Crăciunul: „Şi naşterea se împlini cum se cuvine, / Cu tot alaiul la-nceput de cale, / Ochiul divin privind, prin serafime, / Reci împliniri deschis e împlinirii sale.”; Paştile: „Pentru-această grea călătorie, / Tu mă pregăteai ca pentru cununie! / Eu, de pleoapa ta, atunci, m-am aninat: / Tu mă aşezai acolo ca-ntr-un pat. / În pământ intrând părea că aş sui / Treptele-mplinirii pentru-o altă, sfântă zi!”; Hramul: „Ai casei toţi de drumuri înveliţi / Se-adună-acum, în zi de sărbătoare / Cu dragoste, în umbră de părinţi, / Când candela-n lumină-i lăcrimare.”;
Un semn al permanenţelor îl constituie şi perechea lumină / umbră, prezentă în diverse ipostaze: „Peste o sută de ani, în vâltoarea luminii, / Ca într-o fântână fără sfârşit, / Voi vorbi prin ecoul cuvintelor / în eterica limbă română.”„O lumină caldă ne colindă-n pleoape, / Fluturare tandră de aripă-n zbor.”„Lumea de-apoi lumină-i mai întâi / Şi loc duios de trecere prin toate / Cu semnul crucii-n lucruri căpătâi / În clipa blândă, grea-n seninătate.”Sub tâmpla casei, cu durere-mbracă / Umbra cea de înger prinsă-n calendar”; „Cu lumină caldă zăpăcită-n fluturi, / [...] / Să ne ţină umbra prinsă în inele”. La fel, nelipsite sunt rana, mereu cu o conotaţie legată tot de lumină, iluminare, revelaţie: „Vrând să-şi lumineze rănile din palmă, / Cum se luminează pâinea în cuptor, / Un ţăran privind pe rana calmă / Spală cerul cu tristeţe şi cu-atâta dor.” şi grâul – simbol al fertilităţii, al statorniciei, al legăturii cu pământul dătător de viaţă: „Grâu-n buzunarele-i umflate de răcoare / Geme-ncet şi-n pâine, deodată s-a făcut / I-a urcat, tiptil, pământul pe picioare / Că s-a-nchis în grâu, în taină-acolo-n lut.” sau „Tot mângâiat de palme cu înflorirea rănii, /Tot mângâiat în racla tăvii a nuntire, / Aluatul proaspăt e grâul în mătănii / La buza vetrei copt spre pomenire.”
Într-un asemenea context existenţial, era firesc să apară şi elementul folcloric, muzicalitatea inspirată din versul popular. Colindul: „Luminată lume, lume luminată, / La răscruce-anume clopotul tot bată, / Zarea-n două-mpartă / Pâinea cea curată, / Pâinea făr-de care / Nu ai împăcare!”. Descântecul invocaţie: „Doamna mea, pe-un pat de ceară, / Ai s-adormi tu, căprioară! // Doamna mea, pe-un pat de dor, / Am s-adorm eu căprior!”.
Dar măsura profunzimii viziunii poetice se dă, cu adevărat, în poemele cu vers liber, acolo imaginile devin tot mai bogate şi desfăşurarea reflecţiei asupra vieţii şi a rosturilor ei, asupra existenţei lumii devine strălucitoare şi bogată. „Nimic mai sigur decât / Această împletitură a nisipului în ornic, / Nimic mai trainic, / Nimic mai adevărat decât drumul robilor / Pe o invizibilă funie de nisip.”
Se poate afirma, fără riscul erorii, că Emilian Marcu îşi invită cititorul, şi de această dată, să fie egal cu Poetul, să participe la crearea unui adevărat ontotext (cu un termen al lui Roland Barthes), adică chiar Textul Lumii, locul producerii semnificaţiilor, al concomitenţei, originea Poeziei, acolo unde sunt abolite categoriile temporalităţii lineare. „Lumina cea palidă rostogolită pe piscuri / Cuprinde în chingile somnului chiar orizontul. / Niciun semn, pe sub zare, nicio adiere, / E pace desăvârşită ca în stupul de miere.”

miercuri, 18 ianuarie 2017

Maria Grădinaru – Triplu sec

„Poezie fără drept de apel”



Un salt semnificativ a fost deja remarcat în poezia Mariei Grădinaru, odată cu apariţia volumului Triplu sec (Editura ArtBook, Bacău, 2016). Un salt stilistic şi, fără a fi un paradox, aş spune un salt în profunzime, într-un lăuntric pe care şi-l asumă dintr-o perspectivă a luminii şi a clarităţii. În acelaşi timp, volumul de faţă este o pledoarie pentru poezia ca act erotic, de o puritate asumată deschis, o sublimare prin cuvânt care acceptă şi reciproca erosului ca act poetic. Obsedant se observă a fi, din această perspectivă, chiar actul scrierii devenit irepresibil: „simt o nevoie absurdă să scriu / despre”, „câteva rânduri scrise în grabă sub impulsul momentului”, „scriu să-mi ţin de urât”, „văd literele păşind în mine / una câte una”, „doar eu în ardere / cu toate literele alfabetului / din care m-am născut”, „voi scrie mereu” etc. Strâns legată de actul erotic al scrierii este cuvântul, evident, în sens de poezie. Dar „dincolo de cuvânt stă lumina aceea / care ţine totul în echilibru”, iar aici se află tot fundamentul pe care sprijină acum creaţia Mariei Grădinaru. Cuvântul este numai poezie, „un cuvânt cât toate celelalte la un loc”, şi autoarea nu oboseşte să tot reia mărturisirea acestei dependenţe de-a lungul şi de-a latul volumului, desfătarea unui eros subtil dezlănţuindu-se liber: „m-am dezbrăcat de lume în casa aceea cu vedere spre veşnicie / acolo am descoperit poezia / reverbera în mine / precum un stadivarius la atingerile celui mai fin arcuş // atunci am simţit prima dată / respirul timpului care uimit / se oprise să mă citească” (condei). Mărturia capătă, uneori, retorica unui patetism liric reconfortant: „pot aşterne tăceri kilometrice / pe o hârtie de calc aerul umed al Londrei / lângă big bangul nostru cotidian / instigator mă înarmez cu dragoste / dezarmez fix-urile / te vreau poezie / lângă mine / în mine / să-mi îndulceşti amarul trezirii / dimineaţa [subl. mea, F. D.] / când curcubeul îşi face somnul de frumuseţe / să te deschizi fereastră spre o lumină neatinsă de gând & în acre să-mi spăl tălpile // oare vei înţelege vreodată că dincolo de mine sunt tot eu” (în cămaşa de forţă). Absenţa semnelor de punctuaţie poate face dificilă lectura, dar efortul cititorului de re-constituire pentru sine a versului merită plăcerea de a descoperi deliciile aparentului dicteu automat, dependent numai şi numai de simţirea lăuntrică ce se cere transferată în cuvinte. O poezie scrisă din lăutrul ei, iar nu din afară, dintr-un exterior indiferent, pe care Maria Grădinaru îl ignoră cu nonşalanţă. Poeta priveşte în sine, se hrăneşte din simţirile şi dorinţele intime. De aici şi lumina care este omniprezentă, sub semnul soarelui, al lunii, deasupra şi dedesubt, în tot felul de ipostaze. Rememorări obişnuite capătă sensuri cu valoare de reflecţie pozitivă asupra existenţei. Construcţia unui poem liminar cată a surprinde conotaţiile unei revelaţii cu încărcătură sentenţioasă din vecinătatea emoţiei religioase: „copil fiind / descopeream bucuria în fragmentele de sticlă colorată / prin care priveam soarele / sperând să-l pot prinde într-o culoare atât cât să-i mângâi conturul cu pleoapele // dar cel mai mult îmi plăceau bucăţile lipsă din fereastra de pe casa scării / pe care mă căţăram cu uşurinţa celui care ştie că poate ţine / cerul într-o mână // acolo / între două lumi / timpul s-a oprit să-mi arate că fericirea nu stă în cioburi / ci în întreg [subl. mea F. D.]// o mamă / un tată / o fiică / Dumnezeu // atunci am înţeles că aş putea muri de fericire” (vitralii). Cum să citeşti altfel poezia dintr-un volum care se deschide cu un asemenea poem programatic, decât cu bucuria descoperirii, pas cu pas, a unei vieţi interioare bogate, semnificative, în care pare firească o interogare uimită de felul: „habar nu am de ce se încăpăţânează oamenii / să creadă că fluturii trăiesc doar o clipă / eu cunosc cel puţin unul care gustă nestingherit nectarul veşniciei” (simbioză). Locuită de un fluture, ceea ce aminteşte propensiune spre zbor din Visul crisalidei (volumul anterior), Maria Grădinaru declară: „copilul din mine păşeşte desculţ printre versuri / cu soarele într-o mână şi luna în cealaltă”. Sunt câteva secvenţe smulse din vârstele mici, însă, a nu se uita, substanţiale sunt frumoasele poeme în care erosul domneşte nestingherit. În cuib – „ieri / galaxii necunoscute se ciocneau în mine / ca şi cum graniţa dintre lumi nu ar fi existat // dimineaţa înclinase universul / rostogolind toate nedumeririle sale / în fereastra prin care mai devreme respiram / poezie // astăzi / în îmbrăţişarea ta / doar cuvântul respiră / pârguind clipa // mâine / sper să mă pot trezi din nou lângă tine / fără teama că altcineva ţi-ar putea citi printre rânduri / versul acela nescris / în care mi-am cuibărit privirea” – intervine dimensiunea temporală a Universului pentru păstrarea unităţii fiinţării în relaţie erotică. În uitare – „poetul meu preferat umblă prin mine / în căutarea celor mai frumoase versuri / uneori îl simt cum se aşază sub ramurile inimii / aşteptând ploaia care să-i răcorească arşiţa [subl. mea F. D.] / alteori îi aud paşii prin labirintul spaimelor // astăzi l-am zărit îngenuncheat în cel mai întunecat loc al fiinţei mele / tânguindu-se // Marie / Marie / de ce uiţi că te-am lăsat pe lume poezie” – deja contopirea erotică s-a petrecut, unitatea este atinsă, cele două părţi ale actului poetic finalizat nu mai pot fi despărţite.
Dacă ai „acel ceva care îţi captează privirea”, atunci poţi crede „într-o poezie fără drept de apel” (decoupage). Destinatarul necunoscut al mesajelor din poezia Mariei Grădinaru (El ar putea fi chiar Poezia!) este dezmierdat cu acele cuvinte care îl pot ţine captiv: „mă agăţ de un lujer cu toate ale mele / precum o iederă în căutarea luminii” (vertical) sau „ţi-ai făcut cuib din amintirile mele / îmi dezbraci fiecare gând / până când esenţa unui cuvânt lasă pradă vederii / locul în care cerul îşi are înfiptă rădăcina” (totuşi mă locuieşti de o clipă), pentru că „tu îmi descoperi lumea pe care o port în mine” (iubire) şi „poezia freamătă între noi / fără bariere / eşti cu mine / în mine / nimic nu poate schimba cursul acestei forţe ineluctabile / care afundă în tăcere / o clipă interminabilă de iubire” (gravitaţie).
Maria Grădinaru marchează, cu siguranţă, o victorie cu acest Triplu sec reconfortant, pozitiv, acaparant şi convingător la lectură, dezvăluind trăiri lăuntrice bogate, luminoase, puse în pagină cu talent şi rigoare, cu delicateţe şi forţă. Cea care afirmă că „am mângâiat pentru o clipă / liniştea dintre noi pe dinăuntru” (tăceri locuite) este locuită de aceea care recunoaşte că „zâmbetul meu se pierde în adâncimile universului / când nu eşti lângă mine / să-l pot despleti pe buzele tale / poezie” (sărut). A descifra mai mult din arta ei poetică ar însemna a dezvălui un mister care se cere păstrat ca atare: „tu care nu-i atribui lui Dumnezeu / minunile acestei lumi / ai zidit în mine / fără să ştii / ce mai frumoasă biserică” (paradox). Să intrăm şi să ne rugăm, aşadar.

marți, 17 ianuarie 2017

Luminiţa Potîrniche - O poveste visată din două unghiuri diferite

Melancolia ca salvare existenţială


Un aer bogat în nostalgii traversează leneş poezia Luminiţei Potîrniche din volumul O poveste visată din două unghiuri diferite (Editura Eikon, Bucureşti, 2016). Caracteristica principală se arată a fi, însă, luciditatea substanţială a construcţiei, claritatea (aproape demonstrativă a) imaginilor, departe de orice clar-obscur presupus de sentimentalizarea unor stări melancolice. Analiza simţirilor este adesea chirurgicală, aproape depoetizată, de destule ori, cu un oarecare blând patetism retoric de nuanţă revendicativă. Fiecare poem recuperează o poveste, este o poveste a unei clipe sau a unei vieţi întregi. Degajarea abil jucată ascunde (din fericire, neglijent!) o sensibilitate profundă, locuind într-o adolescenţă perpetuă: „visul supradimensionat / iese pe geamul de la baie. / prea mult visez / pentru cămăruţele astea mici de bloc. / proiectantul s-o fi gândit / că face case pentru oameni normali / care dorm de cum pun capul. / mie îmi trebuie / un hangar ca să-mi las aripile la sol / şi toate acele maşinării zburătoare / cu care navighez / în lumi desprinse de scoarţa terestră. / dar e aşa de linişte la etajul trei al cerului / încât face toţi banii.” (etajul trei al cerului). Metafora este îndrăzneaţă şi revelatorie, fără balast calofil: „cade pe tine penumbra plecării. / îţi pătează obrazul /cu întunericul unei absenţe”; „se scorojeşte cerul albastru / pe ferestrele deschise numai o dată”. Prezenţa Morţii în ceea ce înseamnă Viaţă trăită, dezvăluie o viziune de certă sorginte existenţialistă: „de pe statuia somnului / se iau scorojite piei. / cât murim, cât îmbătrânim / când alţii cred că dormim. / şi eu crezusem asta / dar mă trezesc cu o pojghiţă subţire / de nefiinţă / atârnând de mine.” (pieile somnului). Existenţa absurdă, destinul care nu poate fi depăşit („cred că totul e scris./ [...] / cine mai are răbdare cu mine / să mă înveţe să citesc ce scrie / în înaltul noros, / mai ales că între timp / au mai căzut litere / şi frazele au devenit ininteligibile.”- totul e scris), înstrăinarea fără măcar iluzia unei reveniri, imposibilitatea de a trece dincolo de obscuritatea parcursului de zi cu zi în & prin lume minează atingerea unei armonii mult-dorite, ilustrate fiind în imagini fantasmatice ale unei realităţi bulversate: „miroase a sâmbure de migdală şi a leşin. /[...]/ capace lustruite alunecă de pe adevăruri ascunse. /[...]/ sârguincioasă memoria colectivă mă încorporează / în ceva din care nu am făcut niciodată parte. /[…]/ se însufleţesc scaunele şi ies de sub masă, / ajung în stradă, se oferă, aşteaptă. / zebrele cu dungi de zăpadă neîncepută / traversează toată viaţa mea ticluită cu repere. / mă amestec printre toate noţiunile deprinse cu greu. / tot trecutul depinde de cât de repede pot să uit / ce-am învăţat.” (traversând pe zebre cu dungi de zăpadă).
Se observă că efectul artei poetice stă în precizie, nu în ambiguitate. Desigur, la primul nivel. Cel de-al doilea, deja, cere subiectivităţii concentrare maximă, pentru că nu raţiunii i se adresează, ci reconstituirii intuitive, ca reflecţie asupra naturii umane. Iată, un poem precum insomnia lucidităţii dezvăluie resorturile interogaţiilor poetei: „dorm puţin, / visez mult. / ca o cerneală în apă / pun dezamăgirea. / mă spăl pe faţă cu ea. / chipul meu devine albastru. / iau un şerveţel, / îmi decupez ochii, / nasul, gura. / nimic nu uit. / oglinda aruncă / stropi răutăcioşi / de somn neîmplinit. / cine e monstrul zămislit / de ultima insomnie / a lucidităţii?” Cuvintele devin semne, expresiile trec dincolo de semnificaţia comună, reflecţiile amintind de celebra formulare camilpetresciană „câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă”, când jocul ielelor trimite la originea ideii şi sugerează nietzscheana „melancolie din orice lucru încheiat” („die Melancholie alles Fertigen”) sau aproape de se încheia. Este mult din marele melancolic german în poezia Luminiţei Potîrniche, poate nu neapărat direct, poate pe căile atent parcurse ale existenţialismului de bună tradiţie franţuzească (pentru că găsim şi o delicată trimitere livrescă: „tocmai se răcise ceaiul în ceaşcă / şi cineva ciupise dintr-o madlenă”), poate chiar de la „părintele” Dostoievski. Curat melancolice sunt poeme precum înrolat („mâna care salută, / trenul se face din ce în ce mai mic. / nici o batistă / nu mai este destul de albă. / sub viaduct, / soldatul plecat începe să scrie o scrisoare / către fata de-acasă.”) sau veneţia se scufundă („umbrele ce se scurg / de pe casele veneţiene / se topesc în lagună. / doar arlechino a învăţat jocul / perfecţiunii înecatului în glumă. / şi-apoi, există măşti / pentru a ascunde nereuşita.”), dar nu numai ele. Pentru această poetă, de o vădită maturitate artistică, existenţa precede esenţa. Poate de aceea se vor evidenţia formulări precum „în zadar / zăbală nefiinţei punem” (ce ecou eminescian!), cioraniana formulare „ce este singurătatea mea / faţă de singurătatea lumii” (şi tot poemul singurătăţi paralele), „e dificil să mai calci o dată / în aceeaşi părăsire” (dinspre Heraclit) ori poeme precum fruct locuit, nici un peştişor nu-i de aur, ceruri prăbuşite - dau seamă de propensiunea poetei spre formularea sentenţioasă, dinspre un fel de etică personală ce îmbogăţeşte versul cu sens.
Inevitabil, copilăria primeşte tribut în vis pe jumătate, singurul descântec, fugind din copilărie, poeme iscate din aceeaşi aplecare melancolică, la fel ca numeroasele tristihuri, unele cu ecou de haiku.
Sunt de remarcat neapărat frumoase metafore, fireşti în contextul dat: „sângele / necheza ca un mânz”, „se scorojeşte cerul albastru / pe ferestrele deschise numai o dată”, „încep să-mi diger refugiul / ca o plantă carnivoră / ingrată”, „stau înţepenită / în pâlnia somnoroasă a cărnii”, „timpul devine / un ulei gros” etc., etc.
Se poate încheia relatarea acestei priviri destul de grăbite asupra volumului prin lectura poemului porţi, care are ca leitmotiv „ce poate fi mai frumos /  decât să faci porţi”, o adevărată ars poetica pentru Luminiţa Portîrniche. Felul în care poeta scrie beneficiază de avantajul unor căi accesibile de comunicare cu lectorul, provocatoare atât cât e necesar, al unor continue surprize de expresivitate, pe care o controlează deplin, cu forţă şi cu delicateţe. Aparent, poeta tinde, stilistic, să valorifice valenţele irepetabilului, ale noutăţii inepuizabile, fiinţa umană însăşi, în existenţa sa, ca subiect poetic (şi poietic), fiind mereu Altul (dacă nu chiar Celălalt), totdeauna surprinzător de nou.

luni, 28 noiembrie 2016

Miruna Mureşanu - Spovedanie

[prefaţă] 




Textele poetice din acest al patrulea volum al Mirunei Mureşanu (după Secunde desfrunzite -1994, Vinovăţia memoriei - 2002, Lumina mântuitoare - 2012) sunt, cu o expresie străveche, „de mai largă respiraţie”, adică nu se tem de mulţimea cuvintelor, de o mărturisire detaliată a trăirilor interioare, a  emoţiei de sorginte spirituală creştină. 
Poeta are, cu asupra de măsură, imaginaţie verbală, expresivitate emoţională, narativitatea dezvăluindu-se desfăşurată neostoit, ritmic, de multe ori surprinzător, dar nicidecum forţat, în absenţa fericită a unor de false meandre constructive pe care genul mărturisirii de sine l-ar fi putut reclama. 
Acelaşi expresionism existenţialist cunoscut, acum atingând, ca o boare, mai degrabă dimensiunile imanenţei spirituale kierkegaardiene, decât acelea, de altădată, ale anxietăţii transcendentale heideggeriene sau ale absurdului din proiectul uman ca eşec pe linia Kafka-Sartre-Camus, încarcă de sens versurile poetei, desfăşurate într-o viguroasă polifonie a interogaţiei şi a viziunii. O frenezie contemplativă angajată, de această dată, diferită de abordarea discretă din cartea anterioară (Lumina mântuitoare) se desfăşoară simfonic, în imagini policrome îmbietoare, dintr-un prea-plin de trăire la intensitate maximă.
Acum se scrie poemul final, ultimul, poate de rămas bun, iar el este o fiinţă vie, cu „sângele curgând” şi „răsuflarea fierbinte”, este tovarăş pe un drum („eu şi poemul-martor într-o singură corabie / un poem nesfârşit egal cu viaţa mea”), în lipsa unei călăuze („luntraşul absent face semne pe care nu le înţeleg / spune cuvinte pe care nu le aud / pentru că vântul le împrăştie cum pe-o cenuşă / a poemului-călătorie pe care-l port / de o viaţă în suflet / fără să-l ştiu fără să-l scriu”). 
Este „poemul-nostalgie”, „o rugăciune / în forma cuvintelor-inimă”, cu veritabile valori psalmice, atunci când emoţia virează lent şi imprevizibil spre chemarea înaltului: „îl aştept pe Dumnezeu / stând în lacrima poemului meu”, „iar El trecând văzut şi nevăzut şi Om şi Dumnezeu / prin sufletul mut al poemului meu”. 
Este poemul din cuvintele-corp, Miruna Mureşanu, în haina de personaj, este înconjurată de / şi există ea însăşi în / cuvinte: cuvintele-inimă, cuvintele-ochi, cuvintele-mâini, cuvinte-cărare, cuvintele-rugăciune, cuvintele-aşteptare, cuvintele-aripi, cuvintele în formă de lacrimi, cuvinte curse din inimă pe piatră, cuvintele continuând să ridice munţi de iluzii, cuvinte de lună şi de pământ, cuvintele care zideau naşterea mea, mucegaiul cuvintelor etc.
Poem cu poem, se face o rememorare a trecerii vieţii, spovedaniile amintind fiinţe care i-au definit existenţa - tatăl („ochii tatei deschişi par să mă vadă / hotar între mine şi piatră / ei par să păstreze o taină / sub piatra cum o veşnică haină”), mama („venise la mine spre seară / iar când i-am deschis uşa / am văzut-o atât de frumoasă / stătea rezemată de uşă şi mă privea”) – iar monologurile urmărind propria devenire, îndelungată şi complicată, prin lumină şi umbre („umbra copilăriei alerga să mă ajungă / într-o lipsă de trufie şi fast / cenuşa ei îmi povestea ceva despre fluturi /şi despre povara visului cu ochii deschişi”; „eu purtam o maramă în jurul genunchilor / parcă ţesută din gânduri / pe care cei plecaţi le lăsaseră-n urmă”), cu piatra, câmpia, luna, iarba, păsările, fluturii, scările, pustiul, văzduhul, pragul, moartea, anotimpurile şi timpurile – într-o simbolistică dedată vagului multiplu semnificativ, într-o atrăgătoare reţea-capcană precum o pânză de păianjen: „culoarea asfinţitului schimbătoare / prin încăperile goale / unde liniştea înstrăinată de sine / aidoma unei pânze de păianjen / sau unei dantele învechite”. Peste toate, „spaima de singurătate a nu ştiu câta oară / cu răsuflarea de ceară”.
Încă o dată,  Miruna Mureşanu reconfirmă o maturitate artistică şi o imaginaţie creatoare de înalt nivel, dincolo de mode şi de modèle, reflectând cu înţelepciune şi cu profundă emoţie asupra existenţei şi a precarităţii clipei – „vama tăcerii” -, unde, în fond, „valea singurătăţii rugineşte în taină / ascunsă între umerii obosiţi ai inimii nimănui.”

luni, 14 noiembrie 2016

Adrian Lesenciuc – Cartea de apă. Cu Borges, privind râul


Un pariu câştigat


Evidenţa te trimite, imediat ce ai citit titlul cărţii, la minunatul argentinian şi celebra sa Carte de nisip. Borges experimentalistul îndeamnă la experiment şi Adrian Lesenciuc este între cei potriviţi să se lase tentaţi de o asemenea provocare. Chiar suntem avertizaţi la pagina şapte: „Am recitit din Borges şi am rămas uluit cât de mult semănăm.” Numai că „Borges, odată citit, pătrunde în tine şi te schimbă radical.” Dar „Borges nu se scaldă mereu în aceeaşi apă, ci Borges e râul ce mereu alte ape lasă să scalde trupul unui personaj colectiv cu numele Borges.” Aşadar, şi Lesenciuc este trupul care se scaldă mereu în altă apă a râului care este însuşi Lesensiuc, iar Heraclit din Efes („râul Heraclit”) pare că zâmbeşte pe sub mustaţă, în barba-i cârlionţată: panta rei kai ouden menei! Şi se aude mai departe: Κανείς δεν μπορεί να μπει στο ίδιο ποτάμι δύο φορές (Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu).
În experimentul său, Adrian Lesenciuc construieşte poeme plecând de la citate din Borges, fiecare fiind „fasciculă a catalogului Bibliotecii din Babel”, „neînregistrată, dar ordonând cu rigoare, cu minuţie, un univers ireal şi real deopotrivă”. Referinţele par a fi cu toatele din sfera filosofiei, semn cât se poate de clar că, şi în concepţia lui, amândouă artele (sic!) au aceeaşi sorginte în gândirea reflexivă.
Textele scurte/lungi ale poetului sunt un tribut adus ambiguităţii existenţei, o plecăciune, dar şi un imn în cinstea armoniei contrariilor. Rostul lui Borges, aici, este şi de a demonstra că „orbul vede adevărul”, adică experienţa capcanei face să fie cunoscută esenţa libertăţii, iar libertatea înseamnă supravieţuire în anonimat: „(…) Cred că poezia trebuie să fie anonimă. (…) (Borges); poemul de la pag. 17 ilustrează această idee: „Dungile sale sunt gratii tigrului lui Borges / cum versurile astea gratii poemului meu sunt.” A se reţine de aici şi structura muzicală a limbajului, ritmurile induse prin o anume topică a frazelor. Foarte potrivită această opţiune pentru arhitectura textuală, dar şi atitudinea faţă de textul „inspirator”, pe direcţia esteticii deconstrucţiei: un fel de închidere care se deschide de sorginte derridiană. Lectura pe care o face Lesenciuc lui Borges se sprijină, evident, pe ideea unei „izotopii semantice”, coborând poate dincolo de intenţiile argentinianului, căutând în sine semnificaţii personale cu caracter general, dar nu mai mult decât permite necesara pertinenţă. Spiritul său discret ludic - esenţial într-un astfel de demers experimental! –  şi autoironia adaugă valoare poetică dialogului cu înaintaşul. „Când citim un poem bun gândim că şi noi am fi putut să-l scriem, deci acest poem preexista în noi. (Borges) // Ştiu poezia mai bine decât mă ştiu pe mine. / Şi ea mă ştie pe de rost, o ştiu. / Mereu o-nşel, mă-ntorc spăşit. Târziu / mă iartă ea; cuvântul se zămisleşte-n mine.” (p. 19)
Dar, dacă Borges se aşează ca o cupolă protectoare şi provocatoare peste construcţia textelor, discrete referinţe livreşti sunt voit lesne recognoscibile, fie ca pastişă (semn postmodernist), fie ca stil, à la manière de… (reverenţă). Par exemple poemul antikantian de la pag. 12: „Fericirea de a scrie nu se măsoară prin virtuţile sau slăbiciunilor scrierilor. (Borges) // Doctrina are cerul întunecat deasupra-i. / Un petic de lumină plouă pieziş câmpia fertilă a paradoxului. / Doar pâcla ideologiei te-mpiedică să vezi iarba grasă şi încâlcită / bătută de apa, mereu aceeaşi, a râului Heraclit.” Primul vers trimite, à rebours, la cunoscuta zicere „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine.” La Lesenciuc, realitatea e lipsită de transcendenţă („cerul întunecat”), iar accesul la „legea morală” e împiedicat de „pâcla ideologiei”, pe când „apa” e „mereu aceeaşi”, o realitate inaccesibilă „grasă şi încâlcită”, aşadar şi efectul Heraclit-râul este anulat. Toată această „cădere” vine din „revelaţia” că fericirea borgesiană „de a scrie” este o stare intimă, indiferentă la judecata axiologică exterioară, la vreo valoare de comunicare. Se adânceşte, astfel, spunerea sudamericanului şi se relativizează celebrele judecăţi filosofice ce păreau definitive. În altă parte (pag. 29), cu mult mai discret, dar subtil accentuat, este prezent domnul Nietzsche, cu la fel de celebrul aforism 146 din „Dincolo de bine şi de rău”: „(…) Iar dacă te uiţi prea mult în abis, abisul de va uita, la rândul său în tine” [„(…) Und wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein.” (Jenseits von Gut und Böse)]. Poemul, care porneşte de la „(…) întregul trecut, trecutul de nepătruns s-a constituit ca să putem ajunge în această clipă acum (Borges)”, este construit ca paradox şi, într-un ritm sufocant, dur, „nemţesc”, abundă cuvintele finalizate în „und” – afund, rotund, ascund, rund, furibund, inund, fecund, secund – pentru ca şirul să se-ncheie, en fanfare, cu „Urgrund / Ungrund / Abgrund”, adică „Întemeiere / Neîntemeiere / Abis”, interogaţia „Chiar / cores- / pund?” şi sentinţa „privirea ta e mai senină decât lumina necreată.” Ambiguitatea în care suntem împinşi este perfectă şi demonstraţia la fel: indiferent ce-am face, cum am face, ce hotărâri am lua, vom ajunge întotdeauna în aceleaşi loc, în acelaşi moment în care suntem şi de unde putem începe oricând. Strofa de început, aparent amoroasă, („privirea mea se pleacă / întâlnind-o pe a ta”) capătă alte sensuri, alt destinatar, prin „Când înot între pagini râul se-ntoarce” putem ascende la „eterna reîntoarcere” (eternel retour), concept central la Nietzsche. Astfel că „exerciţiul acesta de înot în priviri” nu este cu vreo parteneră de sentiment, ci, iată, cu abisul: „Mă trage-adânc abisul / fără să mă scufund. / Încerc să scap. / M-ascund. / Sunt prins.” Doar că abisul este adâncul, apa „râului Heraclit”, care nu se schimbă, care e mereu aceeaşi, indiferent care este trecutul ei. Lesenciuc îi aduce la un loc pe Borges şi pe Nietzsche, aşa cum va face şi în poemul următor, de la pag. 31: „Înot. Confluenţele sunt loc de popas / pentru sângele neamului trecut şi rămas. // […] // (…) culoarea privirii mâzgăleşte istoria / aruncând în adâncuri sângele şi memoria.”
Se poate continua cu real câştig analiza rece a referinţelor şi provocărilor lui Adrian Lesenciuc. Mă voi mai opri numai la una singură, dublă, de fapt, care are drept ţintă nu un filosof, ci un poet: Rainer Maria Rilke. Poemele de la pag. 15 şi 16 sună în ritmuri asemenea acelora ale marelui austriac: „Când singura credinţă ce-animă omenirea / e faptul pipăibil, asumat / că unu lângă unu adunat / fac doi, încerc nedumerirea: // În care unu Dumnezeu se-ascunde? / În care semn? Dar nu vreau, imbecil, / să Îl testez prin simţul meu tactil, / să-L văd împreunând corpusculi, unde, // ci doar să simt – ce mare nerozie! - / că Domnul s-ar opri intenţionat / din rezolvarea teoremei lui Fermat / spre-a respira în ritm de poezie.” Tot în paradox locuieşte poetul cu textul său provocator, dar, de astă dată, recunoaşte/afirmă că esenţa existenţei sale umane este emoţia creaţiei, este simţirea acesteia, ar nu conceptul rece, mecanic, subaltern. Asemenea, trimiterea christică: „[..] // Nimic decât un joc – dogmatic aparent - / cu reguli stricte, colorit strident / un joc fără niveluri, fără nivelare. / În povârniş, cu lemnul în spinare, // când vine vremea de-a ieşi din joc, / când lemnu-n cruce prinde chip pe loc, / realizezi că nu poţi şi, smerit, / nu te-nchini dogmei, te-ncovoi în rit.” Îmi pare aceeaşi muzică din „Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?” („Ce te faci, Doamne, de-am să mor?”) sau din „Was wirst du tun, Gott? Ich bin bange.” (Ce te faci, Doamne? Mă-nspăimânt.”).
Perspicace, Radu Voinescu observă cu dreptate, pe coperta a patra a volumului, că avem spre lectură un lung poem-omagiu marelui argentinian, pe cale heraclitiană: Cartea de nisip şi Cartea de apă sunt convergente, amândouă substanţele fiind, în esenţă, curgere, timp în mişcare, înnoire sau, adesea, stagnare, după cum se configurează interior fiinţa umană în raport cu ele. Experimentul poetic al lui Adrian Lesenciuc este o reuşită deplină şi, cu vorbele domnului Voinescu, „Un pariu curajos şi, consider, câştigat.”