sâmbătă, 28 decembrie 2013

«Procesul» la 100 de ani. Fenomenul K sau victoria marginalilor

„Nu sunt decât literatură şi nu pot, nu vreau să fiu nimic altceva”, nota Franz Kafka, prin 1913, în celebrul său Jurnal. Curând, obscurul funcţionar al unei societăţi de asigurări va începe să scrie încă un text socotit, peste decenii, întemeietor.
Din perspectiva unor opinii suficient de libere, ba chiar riscând luarea în considerare a unor oportunităţi social-politice contemporane pe care ar fi indicat să le ratezi, uneori, se poate spune că aniversarea, în 2014, a sutei de ani de la primul pas spre scrierea unuia dintre romanele care au contribuit decisiv la schimbarea imaginii despre om şi lume în secolul al XX-lea şi în mod fundamental la redefinirea literaturii se potriveşte cum nu se poate mai bine cu direcţiile în care criza de sistem a democraţiei capitaliste conduce (ori, mai degrabă, împinge?) azi societatea umană şi relaţia arareori biunivocă stat-individ. Istoria ultimului secol este suficient de bogată în evenimente bulversante, dramatice – sisteme sociale s-au ridicat şi au căzut, modalităţile de ucidere au atins un asemenea nivel de eficienţă încât o poartă către extincţia speciei umane s-a întredeschis, piramida birocraţiei şi-a perfecţionat structurile în direcţii nebănuite, forţele de represiune au devenit cârje solide pentru o democraţie şchioapă, tot mai priceput în a mima libertatea. Ar fi fost nefiresc pentru literatură să nu fie în pas cu evoluţiile de pe scena social-politică, mai cu seamă că nimic din ceea ce a notat Istoria nu lipsise din previziunile ficţionale. Iar în ceea ce îl priveşte pe Franz Kafka, evreu de limbă germană din Praga, nici nu ar mai fi nevoie de lectura cohortei de critici şi filosofi care l-au situat pe autorul „Procesului” la începutul şi sfârşitul oricărei scriituri despre intimitatea relaţiei fiinţei umane cu indiferent ce context istoric, pentru a recunoaşte capacitatea sa de a esenţializa până la un singur semn alfabetic un fenomen ce ţine de misterul unei psihologii comportamentale sui generis, ceea ce Emmanuel Bouju (1), pe urmele unor Gilles Deleuze ori Felix Guattari, numeşte „teorema funcţiei K”. Semnul alfabetic anume, K, devine mai mult decât ceea ce era socotit îndeobşte. El capătă o funcţie generatoare de textualitate.
Momentul este, poate, potrivit unei paranteze, în care să reafirm – de bon goût – propria selecţie a textelor care, în secolul anterior, au marcat devenirea literaturii şi fără de care lumea spiritului ar fi, acum, alta: Procesul (Kafka), Ulise (Joyce), Străinul (Camus), Aşteptându-l pe Godot (Beckett), În căutarea timpului pierdut (Proust), Fiinţa şi Neantul (Sartre), Cântăreaţa cheală (Ionesco), O sută de ani de singurătate (Márquez)… Nu înseamnă cumva că alte texte dragi mie ar fi mai puţin importante, ci numai că lumea în care trăiesc şi gândesc ar fi altfel (mai bună, mai rea? nu ştiu şi nici nu ar avea rost aici o abordare etică…) fără cele opt ficţiuni şi fără cei opt autori. Am pus Kafka pe primul loc (tentat să scriu Metamorfoza şi abia apoi Procesul, cum şi la Camus înclinam să scriu întâi Mitul lui Sisif…) pentru că de acolo îmi pare că se deschide un alt fel de a privi scriitura. Ca un amănunt anecdotic, în clasamentul anchetei din 1999 a Fnac şi Le Monde, (Les cent livres du siècle) Kafka este pe locul al treilea, devansat de Camus şi Proust.
Dar ce s-ar mai putea spune despre Kafka şi să nu fi fost spus în cele peste două mii de studii care i s-au dedicat? Cum să abordezi „mitul Kafka” după ce termenul „kafkian” a statuat un anumit mod de receptare? „Adjectivul kafkian a avut meritul redutabil de a-l ridica pe K pe un piedestal, dar, cum ar spune Borges, «Succesul este o neînţelegere, cea mai rea dintre toate, poate.», K este depăşit, zdrobit de acest adjectiv. [...] Epitetul kafkian se mărgineşte la a sugera un univers în care fiecare protagonist, copleşit de o birocraţie labirintică ce minează eforturile oricui, sfârşeşte prin a fi devorat de un «tigru de hârtie». Acest epitet evocă mai mult un univers precum personajele care îl locuiesc. El reduce, pe de altă parte, opera lui Kafka la Procesul, Castelul şi Metamorfoza, în dispreţul celor mai multe dintre nuvelele şi povestirile lui Kafka, esenţiale unei bune percepţii a operelor sale.” (2) Mai mult chiar, un obstacol suplimentar este diversitatea abordările globalizante care caută să sistematizeze şi să instrumentalizeze opera lui Kafka, făcând din ea expresia unui weltanschauung specific. Am în vedere marxiştii, care aplaudă critica făcută capitalismului în Der Verschollene (Cei pierduţi), exegeţii teologi, care văd în Das Schloss (Castelul) o alegorie a Divinului, şi, nu în ultimul rând, psihanaliştii, care ne aruncă imediat în sindromul culpabilităţii, complexul lui Oedip şi fantasma uciderii tatălui (altfel, capul unei familii totalmente ostilă artei). Asemenea interpretări au inconvenientul că-i prezintă opera ca reflectare nudă a preocupărilor unui autor, tensiunilor unei epoci şi modelelor ideologice dominante. Nu a fost omisă nici abordarea din perspective dintre cele mai moderne, cum ar fi aceea a criticii genetice, aplicată de Florence Bancaud  în studiul „L’apport de la critique génétique pour l’étude du Journal de Kafka”, în vederea interogării, în primul rând, asupra procesului de creaţie, ceea ce presupune „răbdare, facultatea de analiză şi de clasificare, dar şi capacitate de sinteză a unor dosare genetice adesea voluminoase”. (3) Chiar dacă „în ceea ce priveşte principiile şi metodele criticii genetice, genul jurnalului intim însuşi pune o problemă”, observată de Philippe Lejeune: „Studiul genetic al unui jurnal pare, prin definiţie, fără obiect. Un jurnal, dacă este un adevărat jurnal, nu are avantext. E scris zi de zi. […] Din această perspectivă, nu s-ar putea avea în vedere un studiu «genetic» decât deplasând sensul cuvântului.” (4) Desigur, departe de mine intenţia de a insista pe astfel de iniţiative, altfel, de tot onorabile. Mai degrabă aş sublinia preponderenţa în epocă – prima treime a secolului al XX-lea – a viziunilor culturale despre o lume absurdă, apăsătoare pentru individ, constrângătoare pentru spiritul care nu reuşeşte în aflarea unui sens al existenţei. Sunt şi decenii ale avangardei, pregătite din vreme, ale revoltei spirituale, „opoziţie şi ruptură”, cum spune Eugène Ionesco, ale dărâmării formelor anchilozate de gândire. Personal, ador textele lui Urmuz, cele care vor conduce la o întreagă mişcare în teatrul european. Kafka nu va apărea, aşadar, pe un teren pustiu, era „în trend”, cum am spune cu preţiozitate azi. Iar „trendul” pare că venea, lent, dar sigur, din secolul anterior, de la Kiekegaard, Schopenhauer, Nietzsche, iconoclaştii a căror metafizică se opunea programatic premiselor şi convenţiilor vremii lor. Franz Kafka va fi vârful literaturii absurdului, cei care îi vor urma direcţia vor dilua substanţa farselor lor tragice, disperarea personajelor lor subliniind, pe scena interioară a subiectului, nevoia de moralitate, de toleranţă, de echilibru, de credinţă, de adevăr. După Kafka, nu va mai exista Absurd absolut.
Albert Camus, Louis-Férdinand Céline, Dino Buzzati, apoi Eugène Ionesco, Samuel Beckett, Fernando Arrabal pun şi ei în mişcare un anumit mod de a privi realitatea cotidiană, care scoate la lumină inadvertenţe importante între ceea ce se spune despre şi ceea ce este cu adevărat relaţia omului cu propriul destin, neputinţa de a controla devenirea însăşi. Kafka este precursorul, un vizionar, fără îndoială, el prezentase absurdul înaintea apariţiei Absurdului, era supralucid când descria lumea noastră impersonală, apăsată de birocraţie şi nonsens. „Dumnezeu nu vrea decât să scriu; dar eu trebuie s-o fac.” În inocenţa sa, se simte foarte vinovat de această postură, lupta lui cu Îngerul este aceea care cucereşte cititorul, a cărui viziune asupra lumii se mulează pe viziunea scriitorului – aproape că nu există situaţii care să nu poată deveni, în orice moment, „kafkiene”. Cititorul înţelege aproape instinctiv proiectul autorului, ţesătura din spatele neînţelegerii, el empatizează cu acesta şi cu scriitura lui, care este în luptă cu ea însăşi şi, pe măsură ce se desfăşoară, caută să se elibereze de constrângeri, să încalce limitele, să deschidă cale liberă adevărului crud, dureros, mortal. Există un Kafka dincolo de Kafka. Acela este recunoscut de cititor şi înţeles, şi acceptat ca şi cum ar fi sinele. E un Kafka ce nu poate fi povestit. Cititorul însuşi se descoperă ca individ absurd în situaţii absurde. Dacă folosirea iniţialei numelui (K) - semn al unui tratament original, caracteristic modernităţii - va conduce la abordările specifice Noului Roman (care introduce într-o situaţie romanescă un personaj unic ce poate fi un personaj universal), melancolia şi pesimismul (Kiekegaard, Schopenhauer, Nietzsche, nu?) cauzate de nonsensul lumii înconjurătoare marchează încercarea de a explica situaţia absurdă printr-un discurs raţional, dar demersul este sortit eşecului, căci absurdul scapă logicii. „Vreau totdeauna să comunic ceva care nu este comunicabil şi să explic ceva ce nu este explicabil” – notează Kafka în Jurnal. De aici, odată cu alterarea facultăţii de expresie a personajului, chiar dispariţia ei, este un pas mic până la ceea ce se va numi criza limbajului, extremă cu alţi reprezentanţi de seamă, lăsaţi deoparte aici, acum.
Filosofia postbelică existenţialistă se va hrăni copios din aceste idei, definind conceptual Absurdul, din diferite direcţii de gândire, adesea divergente şi „trădând” modelul, nutrindu-se şi din multe alte surse generoase. Se ia, în frunte, Søren Kierkegaard, cel care renunţă la deliberările filozofice calme ale celor de dinaintea sa, renunţă la motive şi la raţionalitate, şi alege să promoveze angoasele şi pasiunile, necunoscutul şi iraţionalitatea. Se adaugă Edmund Husserl, care afirmă că a zice „gândesc” nu are nici un sens, ar trebui spus „gândesc aceasta”, pentru că principala caracteristică a conştiinţei este de a se răsfrânge mai degrabă asupra altui lucru decât asupra ei însăşi, de a avea un conţinut, ea este „intenţională”, este conştiinţa a ceva. Dostoievski (Amintiri din subterană) şi Lev Tolstoi (Moartea lui Ivan Ilici) sunt alăturaţi apoi, deschis, ca ascendenţi ai curentului reflexiv, lângă Franz Kafka (Metamorfoza), Albert Camus (Străinul), Jean-Paul Sartre (Uşi închise) şi Samuel Beckett (Aşteptându-l pe Godot), drept exemple relevante în orice bibliografie, de către prof. Eric Anthamatten, în plus faţă de studiul lui Walter Kaufmann (5), în care îi descoperim pe Dostoievski, Kierkegaard, Nietzsche, Rilke, Kafka, Jaspers, Heidegger, Sartre, Camus, după ce William Hubben alesese careul de aşi: Dostoievski, Kierkegaard, Nietzsche, Kafka (6). Anthamatten îmbunătăţeşte bibliografia existenţialismului cu filme: Ingmar Bergman, Seventh Seal (1957); Alain Resnais, Last Year at Marienbad (1961); Hiroshi Teshigahara, Woman in the Dunes (1964); Martin Scorsese, Taxi Driver (1976)... Un bagaj suficient de bogat pentru a nu putea să te vaieţi de lipsă de informaţii… Dar Kaufmann ne pusese în gardă încă din introducere: „Existenţialismul nu este o filozofie, ci o etichetă pentru mai multe revolte foarte diferite faţă de filosofia tradiţională. […] Desigur, existenţialismul nu este nici şcoală de gândire, reductibilă la un set oarecare de principii. Cei trei scriitori care apar invariabil pe fiecare listă a «existenţialiştilor», Jaspers, Heidegger şi Sartre, nu sunt în acord cu principii esenţiale.” (7) Pare că cel mai bine existenţialismul este vizibil şi convingător sub zodia ficţiunii. „Să fie din pricina faptului că cel puţin o parte dintre existenţialişti se descurcă cel mai bine în artă şi nu în filozofie?” (8)
E greu de spus cât e destin paralel şi cât e contaminare „de la Dostoievski & Tolstoi la Sartre & Camus”, de la Moartea lui Ivan Ilici la Uşi închise, trecând prin Procesul lui Kafka, pe fundalul filosofic al triadei Kiekegaard, Schopenhauer, Nietzsche. Dostoievski oferă direcţii narative ce  provin direct din existenţialismul secular. Iar Kafka a preferat să creeze personaje suprarealiste care se luptă cu disperarea şi absurditatea vieţii lor. Este o zicere simplistă. Dar, în esenţă, existenţialismul susţine că nu există niciun scop mai înalt sau o esenţă a existenţei, cu excepţia a ceea ce facem noi cu ea. Asta în varianta „soft”. Pentru că adesea nu putem face nimic.
Avant la lettre, Fafka (urmat de Camus, de altfel, şi de Beckett) este pe direcţia „hard” a existenţialismului. Nu există soluţie de rezolvare a situaţiei absurde. Ori soluţia este ieşirea din Lume, extincţia. Când criza de conştiinţă atinge masa critică, existenţa de outsider perpetuu pierde orice urmă de sens şi trebuie să înceteze. Vine clipa în care Ivan Ilici îşi dă seama că „tot ce a constituit şi mai constituie viaţa ta nu e decât o minciună, care nu-ţi îngăduie să vezi nici viaţa, nici moartea”. Înainte de deznodământul fatal, „K. ştia foarte bine că datoria lui ar fi fost să ia el însuşi cuţitul, când îi trecea pe deasupra, şi să şi-l înfigă în trup.” „Vladimir: Ne spânzurăm mâine. Dacă nu vine Godot.- / Estragon: Şi dacă vine? / Vladimir: O să fim salvaţi.” Meursault se exprimă decis: „Pentru ca totul să se consume, pentru ca să mă simt mai puţin singur, nu-mi mai rămânea decât să doresc în ziua execuţiei mele mulţi spectatori care să mă întâmpine cu strigăte de ură.”
„Kafka stă între Nietzsche şi existenţialişti. El înfăţişează lumea în care omul lui Heidegger, în Sein und Zeit, este «aruncat», lumea atee a lui Sartre, lumea «absurdă» a lui Camus. Discuţia din parabola despre «Lege», în Procesul, nu este mai puţin importantă: este cel mai complet indiciu despre metodă şi sens la el. În stilul său simplu, comparabil cu Cartea Genezei, el spune poveşti la modă, care, ca şi cele din Geneza, invită la o multitudine de interpretări diferite; şi el nu vrea să fie reduse la o semnificaţie exclusivă. […] Ambiguitatea este esenţa artei sale. […] Lumea cu care ne confruntăm noi, cu viaţa noastră, sfidează orice încercare de exegeză convingătoare: faptul că viaţa se pretează la multe interpretări diferite este esenţa. Kafka nu este obscurantist sau autoritar: inteligenţa lui este luminoasă, şi critică, şi clară, şi, în lucrările sale majore, […] subliniază greşelile şi mizeria celor care comandă autoritatea şi nu cere supunere, să nu mai vorbim un sacrificium intellectus. Cu siguranţă, Kafka ar fi fost de acord că, deşi inteligenţa critică nu este suficientă pentru a salva omenirea de mizerie, cei care renunţă la ea sar din lac în puţ.” (9)
Precum Dostoievski, Kierkegaard ori Nietzsche, şi Kafka este un produs al societăţii în care a trăit, un marginal, şi el, neacceptat în „lumea bună” a intelighenţiei. În schimb, ca şi ei, a dat seamă despre o civilizaţie muribundă (dar ce lentă moarte!), ca profet al haosului ce cuprindea secolul al XX-lea, într-o combinaţie strălucită de biografie şi expunere lucidă, spre a augmenta efectul apocaliptic al viziunilor despre viitor, impuse desluşit ca portrete provocatoare ale modernităţii.
Joseph K. avea să efectueze o deschidere spre un anumit fel de a privi existenţa umană în relaţie cu civilizaţia opresoare, cu sistemul închistat, întors spre înlăuntru, suficient sieşi. Părea că suntem stăpânii vieţii noastre. Dar ce facem cu ea, are ea un sens, duce undeva, spre ceva? Care sunt rosturile? Cum răspunsul nu este dintre acelea aflate la îndemână, ne putem lăsa în voia întâmplării, a aleatoriului, a morţii inutile ca ieşire dintr-o viaţă aşişderea, ori vom căuta în continuare rostul, calea, ţelul. Este interogaţia preluată de toţi autorii ultimului secol de literatură (& teatru, pictură, film…), neliniştea cu care intrăm în viaţă, pusă în diverse alcătuiri artistice cu acelaşi personal central: K.
Fenomenul K este un cumul imens de imagini ale aşa-zişilor marginali – de fapt, refuzaţii, expulzaţii din societatea uniformizată tot mai organizată, disciplinată prin noile mijloace de comunicare, controlată de armatele de manipulatori de toate orientările ideologice ori dincolo de orice ideologie şi de armatele de scutieri cu totul şi cu totul deosebiţi de Sancho Panza. Paradoxal, cel puţin la nivelul ficţiunii, marginalii sunt câştigătorii, însă nimic nu este decât tot nelinişte şi ratare: Avem o victorie! Ce facem cu ea?
Şi lupta reîncepe, fenomenul este generalizat, orice K poate fi oricând vizitat, dis de dimineaţă: „Bărbatul era zvelt, dar solid şi purta un costum negru, strâns pe corp, cum sunt cele de voiaj, legat cu un cordon şi având tot felul de cute, buzunare, catarame şi nasturi, care dădeau costumului o aparenţă deosebit de practică, fără să se înţeleagă bine la ce ar putea servi.”

……………..
(1) „Le théorème de fonction K : autre dérivée d’inspiration deleuzienne, pour dire cette fois la «productivité» textuelle paradoxale de l’idée de « fin de la littérature». Chez Deleuze et Guattari, le K (le cas) de Kafka était devenu «la fonction K.», une fonction génératrice de textualité: il était le nom de ce qui n’a plus de nom, mais seulement une fonction. Dire «Kafka» – ce mot dont la prononciation même suffit à tuer métaphore, signification et désignation – suffisait à lancer le processus de déploiement rhizomatique de la fabulation et de la «déterritorialisation» de la littérature (en écho à la «réponse de Kafka» pour laquelle, selon Barthes, «l’être de la littérature n’est rien d’autre que sa technique»). Or de même que chez Deleuze et Guattari, Kafka réapparaissait comme un mantra quasi-révolutionnaire (comme si on entendait « Kafka! pour une littérature mineure»), de même il opère aujourd’hui comme une «fonction» quasi-mathématique dont les «variables» suffisent à définir les multiples courbes de la littérature. «Nous sommes tous Kafka*», car la mort de l’auteur a fait de chaque écrivain un K. singulier, survivant à sa propre disparition et relançant  à nouveaux frais l’entreprise de l’écriture.” (* „Maintenant que le lecteur ne lit pas, il n’est plus si grave d’être un écrivain qui n’écrit pas.” Nuria Amat, Nous sommes tous Kafka) - En finir avec les théories de la fin, http://www.enriquevilamatas.com/
(2) Eric Faye, K., Paris, Editions Autrement, 1996, p. 9
(3) în Recherches sur le monde germanique. Regards, approches, objets, Presses de l’Université de Paris-Sorbone, 2003, p. 210
(4) Comment Anne Franz a réécrit le Journal de Anne Frank, în Le journal personnel, Nanterre, RITM, 1993, p. 157
(5) Existentialism, from Dostoevsky to Sartre, Meridian Books, Inc., 1956
(6) Four prophets of our destiny: Dostoevsky, Kierkegaard, Nietzsche, Kafka, Macmillan, 1952
(7) Existentialism, from Dostoevsky to Sartre…, p. 11
(8) idem, p. 49

(9) idem, p. 122