Costel Stancu - Noaptea creioanelor lungi

Poezia ca artă combinatorie

 Costel Stancu îşi asumă condiţia esenţială a poeziei încă din primul text al volumului „Noaptea creioanelor lungi”: „Te iubeşti cu fantoma din mintea ta,/ […]/ – neobosit croitor al nimicului”. Mai încolo, îşi întreabă iubita: „Eşti tot frumoasă ca nimicul?” Ori crede: „Cândva, voi fi fericit să pot spune că am fost acolo/ când nimicul a dat peste buza paharului.”  „Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie”, zice Friedrich Nietzsche (Also sprach Zarathustra). De aici, poate porni neîndoielnic o direcţie interesantă de interpretare a demersului poetic al reşiţeanului nostru. Pentru că el vine cu siguranţă dinspre filosofia germanului, cartea de faţă stă mărturie, fiind chiar construită precum cele ale filosofului din secolul al nouăsprezecelea, un fel de colecţie de aforisme, scurte eseuri şi discursuri pe teme diverse; morală: „Te-ai născut prezumtiv vinovată: o piatră azvârlită la/ întâmplare, lovind obrazul celui ce va greşi abia mâine./ […]/ Femeie/ a tuturor bărbaţilor, ţie îţi scriu acum!” („Dar păstorul ei, preotul ascet, îl spune: «Ai dreptate, oaia mea! cineva trebuie să poarte vina, dar tu însăţi eşti acel cineva, numai tu însăţi eşti vi­novată — numai tu însăţi eşti vinovată faţă de tine...»” – Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei); religie: „Trăim în lumi paralele. Doar liniile păcatului/ ni se ating, uneori. Fiecare poartă cu sine/ scheletul păsării tăiate în copilărie, îmi spui./[…] Un spectacol  de instincte mutilate e omul. / O încercare nereuşită  a lui Dumnezeu/ de a se autoexila; „Dumnezeu pierde/ pentru o clipă cheile de la poarta Raiului/ se bucură ca un evadat/ de această provizorie libertate”. („Adevărul a fost considerat drept esenţă, drept Dumnezeu, drept instanţă supremă, pentru că adevărul nici nu era voie să fie privit ca o problemă” – Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei); psihanaliză freudiană à rebours : „sunt singur pe cer acelaşi soare/ la sfîrşitul zilei va fugi iar din sclavie/ va fi prins şi adus înapoi dimineaţa/ nenorocirea lui noi o numim răsărit”; „zadarnic te chinuieşti ieşirea din tine însuşi e o alergare pe/  circumferinţa cercului”; etc.

Evident, asta a făcut poetul nostru dintotdeauna, dar poate era nevoie să o reafirme, eventual şi ca esenţă a existenţei umane. Cum zicea despre el, cândva, Vasile Dan: „Nu viaţa trăită a poetului e substanţa lirică, ci însuşi actul scrierii unui text... […] Viaţa fiecăruia e, pe cale de consecinţă, un text („trăieşti ce ţi-e scris”, se şi spune) scris de însuşi Dumnezeu.” (arca, 7-8-9 / 2016). Aşadar, creioanele care apar în titlul cărţii lui din 2009 (Înghiţitorul de creioane) şi în al acesteia din 2022, au un rol simbolic evident deasupra existenţei lor fizice, creioanele sunt creatoare de „text”, deci iniţiatoare, creatoare de real, de viaţă. Un poem ce poate fi o posibilă ars poetica susţine pe deplin dependenţa de scris: „Poezia e felul meu de a mă preface fericit/ cînd găsesc în palmă o pungă cu arginţi/ – dovada că am fost vîndut mie însumi/ […]/ Poezia e/ mai nevinovată decît piatra de la gîtul înecatului./ M-am întrebat mereu dacă atunci cînd scriu/ trăiesc iluzia Celuilalt”. Amprenta freudiană este similară cu aceea din mărturisirea lui Franz Kafka: „Viaţa mea constă şi a constat întotdeauna în principiu din încercări de a scrie […]. Dar să nu scriu era deja a fi întins pe podea, apt să fiu măturat. […] Pentru că existenţa scriitorului este într-adevăr dependentă de biroul său de scris. Dacă intenţionează să scape de nebunie, într-adevăr nu trebuie să-şi părăsească biroul de scris; trebuie să se ţină de el cu dinţii.” Ce să vrei mai mult decât sursele intime posibile ale dependenţei de Creion ale lui Costel Stancu? Atmosfera nietzscheano-freudiano-kafkiană domină poezia acestui volum, cititorul nu are cum ieşi din capcana în care se află din momentul în care a început lectura: „un trapezist căruia încă nu i se dă/ voie să facă saltul mortal rabdă şi taci îi strigă proprietarul marelui circ” – e o imagine ce pare a veni din parabola nietzscheană a funambulului  –  „doamne cît îmi place să mă las înşelat de/ nevinovatele jocuri ale realităţii de aerul lor solemn”. Iar dacă simţim pe alocuri discrete şi plăcute ecouri blagiene, să ne bucurăm şi să ne amintim că poetul-filosof a fost un excelent cititor şi iubitor de Nietzsche, mărturie stă, cel puţin, eseul din Fenomenul originar.

Toată poezia lui Costel Stancu este susţinută, însă, de forţa imaginii, de bogăţia uimitoare a metaforelor, care curg dintr-una într-alta, ca într-un puzzle aparent aleatoriu, dar creator de interpretări ale unei realităţi greu de stabilit dacă este (trăire) interioară ori descriere exterioară, arta combinatorie a poetului fiind fără cusur. Totul este judecată a realului imaginat, aparent, posibil sau, mai ales, vizibil cotidian. Nu există decât vinovăţie, „chiar dacă mori/ eşti fericit seara după ce îţi dă să bei/ otrava dulce a îndoielii”, însă excepţie face, oarecum, nostalgia vremii copilăriei (vezi „Un copil fericit ce paşte o turmă de capre.”), dar şi aici, cam ca peste tot, parabola etică ocupă rol dominant. Frumuseţea versului are totdeauna drept corolar o pildă, totul este „joc secund”, nu neapărat mai pur…, aparenţa epică este, la început, derutantă, pentru ca repede să devină lirism angajat în demonstrarea unei stări reflexive acaparante: „niciodată nu rămîi cu adevărat singur te însoţeşte/ memoria acest animal de companie care ţi-a fost/ dăruit încă înainte de a te naşte”.

Am putea adăuga volumului, ca subtitlu, „poeme de înrobit cititorul”, pentru că dimensiunea existenţialistă este prezentă, fără să facă altceva decât să convingă la implicare în existenţa intimă, profundă, a poetului – am numit deja pe Kafka, am putea adăuga Camus din Mitul lui Sisif („A vrea înseamnă a isca paradoxuri.”) ori Sartre din Fiinţa şi neantul („Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui.”) Poetul este dependent de text nu doar pentru îl produce fără a se putea opri, ci şi pentru că se hrăneşte cu text. Realul ajunge la el nu numai ca imagine văzută şi trăită, ci mai cu seamă ca text asimilat, înţeles, judecat, din surse externe şi din surse interne, şi devine tot text, încărcat de sensuri noi, de emoţii noi. Cercul se închide, dar este mereu mai plin de culoare şi emoţie.

Costel Stancu nu scrie poezie de duminică, cartea lui trebuie păstrată, poate, în buzunarul salopetei, te munceşte, te pune la treabă şi, ceea ce este cel mai important şi deloc periculos, creează dependenţă. Odată intrat în lumile lui, odată trăit complexul de sentimente, emoţii, idei, vrei să citeşti din nou şi din nou. Dacă „sfîrşitul lumii o să vină când înţeleptul nu se va/ mai îndoi de nimic iar nebunul îşi va pierde/ cercul imaginar pe care îl rostogoleşte prin oraş”, poezia lui Costel Stancu ai vrea să nu se sfîrşească niciodată. Şi aşa va fi!