«Spune-mi şi mie ce este moartea»
Poet şi jurnalist,
Ştefan Mitroi semnează romanul Căderea
în cer (Fundaţia Culturală Libra, Editura Humanitas Montreal, 2003).
Aparent, avem de-a face cu o carte cu şi despre ţărani. Chiar autorul
mărturisea că această carte reface ficţional trecutul familiei sale
teleormănene. Ceea ce realizează, însă, ca scriitură, aduce textul într-o zonă
mai complexă, cu semnificaţii filosofice, cu interogaţii asupra rosturilor
existenţei umane, desigur, la un nivel subtextual al lecturii.
Personajul
principal, Marin Biolaru, Zis Mancioacă, este predestinat să-şi trăiască viaţa
într-un spaţiu determinat, satul de câmpie Grosu şi spaţiul rural apropiat, din
care iese arareori şi pentru scurtă vreme. Un labirint închis într-un alt
labirint, unde căile sunt aceleaşi nu doar pentru el, ci şi pentru ceilalţi,
înaintaşii şi urmaşii săi, vecinii, alogenii. Mancioacă nici nu încearcă să
caute o ieşire din această lume, el acceptă ceea ce-i rezervă destinul, se supune
deliberat unei presupuse voinţe divine.
Urmărit de
scriitor, de-a lungul romanului, de la tinereţe până la sfârşitul vieţii,
Mancioacă parcurge diferitele trepte ale unei iniţieri care să-i asigure un loc
anume în comunitatea agrară din care face parte. Visul de a ieşi din aceasta -
de fapt, de a urca pe o treaptă superioară în ierarhie, de a deveni proprietar
de oi, „tartor” – rezistă şi atunci când nu mai este „acel bărbat tânăr, căruia
nu-i trece nimeni prin faţă şi care nu se sperie de nimica pe lumea aceasta” şi
se împlineşte târziu şi fără rezultate notabile. Momentul esenţial al
descoperirii responsabilităţii nu doar faţă de sine, ci şi faţă de alţii este,
însă, moartea tatălui său, în câmp, rezemat (semnificativ) de primii snopi de
grâu. Atunci îşi dă seama câte întrebări au rămas nepuse între ei, câte
răspunsuri nu vor veni niciodată. Acum el este şeful familiei. Oraşele -
Bucureşti, Alexandria - sunt spaţii străine, în care, atunci când ajunge, nu se
regăseşte pe sine. Avatarurile politice şi sociale prin care trece satul lui,
războiul sunt alte experienţe iniţiatice, care nu-l clintesc, totuşi, din
poziţia pe care crede că şi-a câştigat-o, fac din Mancioacă un om puternic şi
cu puţine îndoieli. Cel fascinat de „miracolul despărţirii întunericului de
lumină”, căutat de femei, rămâne cu o singură întrebare care-l obsedează:
„spune-mi şi mie ce este moartea?” Dar ”cum să spui unui om ce este moartea?” –
găseşte tot el ieşirea din această dilemă.
Naraţiunea acestei
construcţii precum o culegere de nuvele curge firesc, în cea mai bună tradiţie
românească - de la Rebreanu, la Marin Preda -, cu pitorescul expresiei şi
onomasticii, cu ritualurile şi perceptele morale ancestrale. Dincolo de
acestea, însă, se străvede parabola creaţiunii reluate continuu, dependenţei de
o forţă atotputernică, necunoscută, neînţeleasă. Aflat undeva între cârtiţă şi
pasăre (experienţe târzie a lui Mancioacă de zor cu avionul care aruncă prafuri
peste semănături este un summum al existenţei sale), omul îşi poartă trupul pe
un pământ de care nu se poate dezlega. „nu mi-e frică de viaţă. Nu mă sperie
curgerea timpului. Şi nici bătrâneţea” – se laudă Mancioacă, dar când îi vine
sfârşitul apare întrebarea „ce-o să se aleagă de toate în urma mea?” Dar nu mai
are timp „nici să se revolte de ceea ce se întâmpla”.
Deliberat, Ştefan
Mitroi accede să învingă efemerul prin permanenţe. Dedicaţia din deschiderea
cărţii („Părinţilor mei în încercarea de a-i aduce înapoi din moarte.”) are
contraponderea în finalul textului: „Bate clopotul! A început Învierea!” Ciclul
se închide şi se reia la nesfârşit, suntem numai trecători prin şi sub vremuri,
anotimp după anotimp, vârstă după vârstă, în minte cu o singură întrebare fără
răspuns : „Ce este moartea?” Ştefan Mitroi îndrăzneşte o soluţie în titlul
romanului său: „Căderea în cer”. O soluţie de poet, dar nu mai puţin veridică.
