sâmbătă, 30 octombrie 2010

O istorie a femeii în istorie

Cu siguranţă, trecutul este imprevizibil. Şi de această aserţiune cei mai convinşi sunt, probabil, istoricii şi istoriografii. Mai cu seamă aceia pentru care demersul specific al disciplinei (ştiinţei) nu este numai factologic, ci şi interpretativ, relaţional. Accentul nu mai are a cădea exclusiv pe „ce” s-a întâmplat, ci şi pe „cum” şi „de ce”. Aria studiului istoric se extinde sensibil înspre psiho/sociologie şi analiza evoluţiei fenomenelor, înspre antropologie şi filozofie, nelipsind, uneori, aspecte îndrăzneţe de predictibilitate. Dar să nu ne aventurăm atât de departe, chiar dacă surprizele, şi în acest domeniu, pot apărea oricând.

O surpriză ne face, spre exemplu, Editura Meridiane, care (în colecţia Biblioteca de artă, nr. 612, Arte, Civilizaţii, Mentalităţi) publică volumul „Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea”. Autor este Alin (Ionuţ) Ciupală, fiul istoricului Alin (Daniel) Ciupală, născut în 1968 – a patra generaţie câmpineană. Absolvent al Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, cu serviciul militar la aviaţie, în Timişoara, unde-l prind şi evenimentele din 1989 (o experienţă tulburătoare, ale cărei consecinţe vor fi greu decelabile, în nici un caz pernicioase), urmează Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1994), unde obţine şi masteratul, rămânând în învăţământul universitar, la catedra de Istorie modernă. După o bursă la Sorbona, pentru documentare, obţine, în 2001, doctoratul în istorie cu lucrarea „Între public şi privat, rolul femeii în societatea română modernă”, azi fiind lector universitar. Cartea apărută de curând este o amplificare a tezei de doctorat.

Nu voi cădea în capcana întrebării „de ce un bărbat scrie despre istoria femeii?”, lipsită acum de orice relevanţă pentru orice minte deschisă. Trebuie, însă, subliniat, încă de la început, că Alin (Ionuţ) Ciupală sparge tiparele unui joc în care mulţi istorici s-au lăsat prinşi: separarea spaţiului public de cel privat, doar primul constituind, prea adesea, sursa şi subiectul analizei. În aceste situaţii, ameninţarea superficialităţii nu era departe, scena fiind lipsită de imaginea culiselor, iar prezentarea realităţilor fatalmente parţială. Odată stabilite de către autor aceste repere (tendinţa europeană a apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea), nu este dificil să constatăm cât de interesante şi surprinzătoare pot fi informaţiile, interpretările şi concluziile cărţii – o întreprindere deloc facilă şi mai cu seamă fără şansa de a fi vreodată exhaustivă. În debut, se stabileşte genului proxim („Istoriografia la genul feminin”), autorul definind locul demersului său între altele asemenea: o scurtă trecere în revistă a istoriei feminismului şi antifeminismului, apariţia istoriei femeii pe fondul „crizei marilor paradigme, cum ar fi: marxismul sau structuralismul, rolul unor gânditori precum Paul Ricoeur sau Michel Foncault, caracterul pluridisciplinar ce a reînnoit cercetarea istorică”, relaţia dintre masculin-public şi feminin-privat în secolul al XIX-lea (şi nu numai). Sursele sunt cel mai adesea de specialitate, dar autorul nu ocoleşte nici literatura („oglindă” a relaţiilor din societate, mai cu seamă în secolul al XIX-lea), memorialistica, arhivele, statisticile. În peisajul românesc, tema nu a suscitat, până azi, un interes deosebit, studiile fiind extrem de puţine, unele sub auspicii nefavorabile (influenţele ideologiei comuniste) sau manifest propagandistice. Aşadar a căzut în sarcina autorului de a construi căi şi structuri de cercetare, desigur, pe modele occidentale nu foarte vechi, dar şi cu aport personal sensibil. Astfel, mai întâi, socoteşte necesar să stabilească „Poziţia femeii între statutul juridic şi moravurile epocii”. Aflăm, astfel, că, din ambele unghiuri, femeia era, în secolul al XIX-lea, dar şi după aceea, defavorizată. Juridic, înainte de căsătorie, era dependentă de tată, unchi sau fraţi mai mari (şeful familiei). După căsătorie, era strict în subordinea soţului. Ea nu putea lua nici o hotărâre fără acceptul acestora (bărbaţilor), chiar dacă avea afaceri independente (croitorie, coafură, restaurant). Ca o excepţie, de ceva mai multe drepturi juridice se bucurau văduvele sau femeile nemăritate care împliniseră 21 de ani, care se puteau, în anumite chestiuni, reprezenta singure. Dar, în general, celibatul feminin era absorbit de mănăstiri, pentru că nici moravurile vremii nu erau favorabile femeii. Relaţiile în afara căsătoriei arau aspru judecate. 
Aici se aduc exemple celebre: Elena Negri – Vasile Alecsandri, Eminescu – Veronica Micle – Caragiale, D. Anghel – Natalia Negru – Şt.O. Iosif, Elena Văcărescu – prinţul Ferdinand. Căsătoria (care statua şi incapacitatea juridică a femeilor măritate) nu prea avea nici o legătură cu dragostea şi cu atât mai puţin cu spaţiul public. Femeia va controla, practic, numai spaţiul privat. „Simbolurile ce însoţesc învestitura femeii măritate sunt diverse, de la amănunte vestimentare şi de prestigiu până la maternitate. Dacă maternitatea reprezintă dovada ruşinii şi a păcatului pentru femeile necăsătorite, în acelaşi timp semnifică atributul suprem al soţiei, proba datoriei împlinite” (pag.34). În continuare, este tratată cu atenţie problema divorţului, uneori „considerat o formă a frondei feminine într-o lume masculină”. Autorul se ajută de statistici comparative, de analize pe categorii sociale. (Din nefericire, arhivele româneşti sunt nu numai sărace, dar şi prost gestionate pentru nevoile cercetătorilor.) Este de menţionat că autorul, în permanenţă, face referiri comparative la obiceiurile occidentale, la influenţa acestora asupra sud-estului.

Relevantă pentru condiţia femeii şi relaţiile din spaţiul privat în secolul al XIX-lea este prezentarea unei cutume a vremii: doar soţii săraci împărţeau acelaşi pat şi aceeaşi cameră. A avea camere separate, chiar aripi de clădire separate, în folosinţă exclusivă era semn al poziţiei sociale înalte. De altfel, femeile sunt mai deschise la nou, ele sunt acela care adoptă formele civilizaţiei occidentale în materie de îmbrăcăminte, decorarea locuinţei, creşterea copiilor, petrecerea timpului liber.

Separat se tratează „Normele şi practicile privind instrucţia şi educaţia femeii” (Educaţia domestică, Învăţământul public, Instrucţie sau educaţie?). Semnul de întrebare apare şi în titlul capitolului al patrulea: „Statul, protector al femeii?”. Aici excursul teoretic este mai larg, cerut şi de perioada tumultoasă din punct de vedere social şi politic. Dar şi exemplele sunt mai numeroase şi uneori spectaculoase, simbolistica patriei-mamă atentând la patriarhatul tradiţional (propovăduit şi de Biserică).

Un capitol consistent tratează problematica emancipării, peste care autorul juxtapune dihotomia public-privat ca perspectivă la analiză. Studiul se bazează pe modelele culturale comune celor două sexe şi diferenţele specifice. «Chiar dacă la început mondenitatea şi caritatea au avut un rol, treptat diversificarea mijloacelor şi lărgirea sferei de acţiune vor genera apariţia unui punct critic pe care l-am putea accepta sub denumirea de „paternalism feminin” […] Cea mai mare revanşă a femeilor a constat în dorinţa bărbaţilor de a fi acceptaţi în aceste noi forme ale sociabilităţii feminine ce vor deschide, totodată, drumul de acces al femeilor în cadrul sferei publice» (pag.76). Dar emanciparea nu se produce numai la nivelul „monden”, este necesară începerea de la bază, prin educaţie, aceea care oferă premizele unui statut social superior. Sursele avute la dispoziţie de către autor îl împing, inevitabil, înspre aspecte spectaculoase, dar nu mai puţin importante ale procesului. Vom avea, astfel, subcapitole intitulate „Saloanele doamnelor între mondenitate, literatură şi politică”, „De la caritate şi opere de binefacere la societăţi şi asociaţii feminine”, „Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române”, „Rolul personalităţilor”. În cel din urmă, Alin (Ionuţ) Ciupală subliniază: „Trăsăturile comune, ce individualizează elita feminină românească a secolului al XIX-lea, ţin de educaţie […] şi de aspiraţii, două categorii ce configurează un grup delimitat mai mult sau mai puţin precis, dar cu un conţinut nobil şi divers”. Exemplele care urmează sunt edificatoare: Elena Ghica (Dora D’Istria), regina Elisabeta (Carmen Sylva), Elena Văcărescu, Martha Bibescu.

Finalul cărţii este dedicat imaginarului despre femeie, pe două coordonate: divinizarea ei, muză pentru poeţi şi salvatoare a celor aflaţi în suferinţă şi demonizarea într-un proces sempitern de reproducere a parabolei biblice legate de rolul nefast al Evei. Pentru perioada de referinţă, avem de-a face cu imaginarul romantic, cel care va împrumuta genul feminin spre a ilustra revoluţia sau naţiunea. «La prima vedere, cel puţin, „feminizarea” naţiunii pare suficientă la nivel de imagine, o concesie făcută de bărbaţii ce domină conţinutul public al naţiunii» (pag.105). Alte aspecte cu influenţă în statutul femeii sunt definite ca fiind frumuseţea, inteligenţa, simţurile, moda, dragostea, identitatea feminină, relaţia cu imaginarul masculin, activismul social şi cultural.

Schiţa încercată până aici, chiar dacă săracă, sper că a reuşit să ofere o imagine coerentă a cărţii lui Alin (Ionuţ) Ciupală, scrisă în stil ştiinţific, dar accesibil, cu benefice amprente ale oralităţii. Volumul se constituie într-o bază solidă de plecare pentru alte cercetări în domeniul relaţiei public-privat, în general, şi cel al statutului şi rolului femeii în societatea românească, în special.

Nu putem omite din prezentare secţiunea de fotografii din colecţia autorului (ca şi imaginea de pe copertă) şi aparatul ştiinţific bogat (note, anexe – date statistice -, bibliografie selectivă, indice de nume proprii), aşa cum stă bine unei lucrări serioase, ea însăşi de inclus în bibliografii.

marți, 5 octombrie 2010

Vasile Baghiu - Punctul de plecare

După ce inflaţia de non-ficţiune s-a mai potolit şi proza de ficţiune şi-a recăpătat un loc mai în lumina reflectoarelor, cel mai vizibil pare a fi romanul – de la câteva zeci de pagini până la o mie. Nimic nou sub soare, însă, chiar dacă nişte formule (tehnici) se vor înnoitoare ori măcar sincrone cu tendinţe ale veacului abia început. Chir exuberanţele unor critici pe acestea din urmă se întemeiază, mai cu seamă, iar nu pe paradigma existenţială. Parcă se vrea cu tot dinadinsul să i se dea dreptate lui Gilles Deleuze („Lumea modernă e lumea simulacrelor, în care omul nu supravieţuieşte lui Dumnezeu, identitatea subiectului nu supravieţuieşte identităţii substanţei”) nu în esenţa demersului său, ci în aceea a judecăţii sale, pe care o ia drept concluzie. Întoarcerea la naraţiune (a povesti) se produce, totuşi; un fel de sfătoşenie se revigorează, reînvăţăm să ascultăm, să ne ascultăm pe noi înşine, să dăm semnificaţie mai degrabă clipei, decât eternităţii, să transferăm valoarea perenului asupra efemerului.

Lectura cărţii lui Vasile Baghiu a fost „punctul de plecare” pentru consideraţiile de mai sus. Autorul îşi joacă fluent rolul de intermediar între o realitate aparent convenţională şi o ficţiune robustă, pe care, sub masca modestiei, o intitulează (doar) transcriere. Şcoala poeziei îşi pune puternic amprenta asupra coerenţei narative. Pe bună dreptate, Adina Kenereş afirmă, într-un fel de „notă asupra ediţiei”, că „poezie nu se termină niciodată, iar cea mai bună probă are pilonii înfipţi în apele freatice ale poeziei”: Demersul ficţional al lui V. Baghiu este, în fond, polemic: într-un fel, ne arată că se întâmplă ceva şi acolo unde pare că nu se întâmplă nimic. În general, naraţiunile sale nu se referă la fapte, ci la ceea ce le precede ori le succede sau la interludii. Mai toate personajele trăiesc nesiguranţe (emoţia, îndoiala) de dinaintea actului ori golul de după. Elevul Vincent are de ţinut o comunicare (un speech) la o întrunire culturală găzduită de o mănăstire şi aşteptările sale cu privire la atmosferă („toţi sunt serioşi, pasionaţi, responsabili) sunt înşelate de banalitatea (firească?), superficialitatea în care decurge totul în jurul său. Olga (Plictiseală la Sofia) se gândeşte „că tot ceea ce trebuia să fie exotic în această călătorie se consumase, probabil, fără ca ea să observe” (subl. m. - Fl. D). Dora („căsătorită relativ devreme”), părăsită de soţ, a găsit de lucru în Italia şi plânge de dorul celor doi copii „şi din motive pe care nu le poate desluşi” (subl. m. - Fl. D). Un asistent medical cu preocupări literare, şicanat de colegi, înjurat de o presă cripto-comunistă, e selectat pentru o bursă germană: „O portiţă se deschisese şi pentru el” Mai toate personajele (alte ego-uri ale autorului?) ascund un real potenţial creator sub aparenţa de timiditate, retractilitate, modestie, dar nimeni nu e interesat să treacă dincolo de stratul superficial, mediul social înconjurător e, în cel mai fericit caz, indiferent.

Scriitura este de tip cinematografic, curge uşor şi sigur, jocurile povestirii în ramă creează chiar ritmuri muzicale subtile (reiterez: şcoala poeziei…), flash back-urile vin atunci când trebuie. Cititorul e luat drept complice la poveste, într-un loc (Un oboi în Balcani), fiind invitat la efort de memorie („efectul unei scene misterioase dintr-un film după Bradbury”; „ca-ntr-un film de Kusturica”; „totul părea rupt dintr-un scenariu science-fiction”), iar altundeva o întrebare sună astfel: «Te gândeşti la Hitchcock?», însă nu există un abuz de livresc. Majoritatea textelor comunică între ele consonează ca atmosferă interioară şi socială, fie „acasă”, fie în străinătate. (Domnişoara Veta nu mai avea răbdare este, însă, în afara seriei şi ar merita o analiză separată, ca urmare a accentului deliberat parabolic.)

Cartea lui V. Baghiu este şi o meditaţie asupra condiţiiiei scriitorului în lumea contemporană: marginalizat, dispreţuit într-o societate în schimbare, instabilă, cu om surdină pusă vocilor moralei. «A, eşti scriitor, mă! Poate scrii şi despre mine!» sună o replică ce-l face pe Valentin (O mână se ajutor) să simtă „că joacă într-o piesă proastă”. Iar subiectul acesteia este el, scriitorul. De unde concluzi că „numai dacă priveşti în urmă, în propria viaţă, poţi găsi subiecte” (p. 117). Sau, mai mult, chiar acolo unde, pentru alţii, nu se întâmplă nimic, scriitorul (ne) descoperă că nimicul se întâmplă. El este , azi, singurul (poate) care acceptă în logica textului includerea terţului, imaginea ideea vagă, refuzând gândirea de tip ori-ori, în conformitate cu teoria adorniană potrivit căruia textul literar nu este, cum l-a imaginat Hegel, o totalitate omogenă sau o structură de semnificaţi definibili, în cadrul unui structuralism oarecare, el se sustrage unei gândiri conceptuale, unei deconstrucţii lipsite de reflecţie dialogică, sociologică şi istorică. Oricât ar deranja pe unii, textul literar nu este o structură aporetică. „La parole ou l’ecriture que le promčne dans le monde transport un secret qui me reste inaccesible” – recunoştea însuşi Derrida. Lui Vasile Baghiu , se pare că acest secret îi este accesibil. Şi, într-un fel sau altul, ne deschide şi nouă o fereastră spre a-l întrevedea. (Florian POPESCU)

*Vasile Baghiu – Punctul de plecare, şaisprezece transcrieri, Editura Compania, Bucureşti, 2004

vineri, 1 octombrie 2010

Un aristocrat al culturii române



În ultimii ani s-a insinuat discret (şi [ne-]vinovat?) ideea că, la răstimpuri, este necesară o mişcare de „revizuire” a unor valori culturale, a unor mişcări de idei, a judecăţii asupra unor personalităţi nu numai cu o operă, dar şi cu o viaţă cel puţin interesantă (conform cunoscutei aserţiuni „ferească Dumnezeu să trăieşti vremuri interesante”…). Uneori se creează impresia că ar fi fost mai bine (pentru cine?) dacă anumiţi creatori de valori spirituale nu ar fi fost atât de legaţi de prezentul în care au trăit, dacă nu s-ar fi situat de o parte sau de alta în disputele vremii, dacă şi-ar fi petrecut viaţa într-un „turn de fildeş” cu deschideri numai spre „ideile pure”, dezbătând despre… (să zicem) sexul îngerilor… A se vedea, în acest sens, unele cărţi şi articole despre Eminescu, Cioran, Eliade, Noica, Nichita Stănescu, deseori pătimaşe, de o subiectivitate şi un partizanat evidente. Dar revizuirea despre care se tot face vorbire nu are a se face „la răstimpuri”, ci permanent! Operele importante trăiesc o viaţă a lor, cu suişuri şi coborâşuri, cu descoperiri de sensuri ascunse, cu legături care abia târziu sunt „(re)descoperite”. Viitorul unor asemenea opere este imprevizibil.

Bogdan Petriceicu Hasdeu poate fi încadrat şi el fără îndoială în seria lungă doar sugerată mai sus. Opera sa complexă şi nu totdeauna comodă, atitudinile sale şi relaţiile cu alte personalităţi româneşti şi străine ale vremii nu totdeauna dintre cele mai calme, schimbarea de orientare a preocupărilor sale spirituale după pierderea fiicei Julia au indus cel puţin mirare, chiar contestare vehementă în timpul vieţii şi în posteritate. Ca şi în judecata mai nouă a unor Eminescu, Cioran, Eliade, Noica ori Nichita Stănescu, este lăsat deoparte contextul social, moral, ideologic, cultural al perioadei trăite. Se uită că Hasdeu „voia să aducă la lumină toate valorile româneşti, era silit să dezlege singur toate problemele de istorie, limbă, sociologie şi folclor pe care le întâlnea în decursul cercetărilor lui. Şi numărul problemelor creştea pe măsură ce erau rezolvate. Mai ales că, pasionat de origini şi începuturi, Hasdeu nu se mulţumea cu studiul aprofundat al istoriei şi limbii româneşti, ci trecuse la lingvistica balcanică şi indo-europeană, se interesa de preistorie, se avânta în orientalistică, dialectologie şi folclor.” Mircea Eliade nu uită aceste lucruri oferind cele două volume despre „Magul de Câmpina” - B. P. Hasdeu - Scrieri literare, morale şi politice - apărute la Fundaţia pentru Literatura şi Artă şi laureate cu premiul I al Societăţii Scriitorilor din România în 1937.

În aceeaşi linie firească se înscriu iniţiativele din ultimii ani ale cercetătorilor I. Oprişan (integrala Hasdeu şi alte studii de profundă acuitate) şi Jenica Tabacu (seria Arhiva spiritistă în şase volume de texte inedite). A trecut însă mai puţin observată de hasdeologi prezenţa unui studiu surprinzător cel puţin prin noutatea interpretării inclus în cartea filosofului Viorel Cernica Fenomenul şi nimicul (I), proiectul fenomenologic – concept şi aplicaţii (Editura Paideia, Bucureşti, 2005). În partea a doua a volumului, Modelări ale atitudinii fenomenologice, în compania unor Immanuel Kant (Proiectul antropologic), G.W. Fr. Hegel (Proiectul nonjudicativ), A. Comte (Proiectul fenomenist), J. St. Mill (Proiectul hedonologic), S. Kierkegaard (Proiectul existenţial), V. Soloviov (Proiectul ethologic), Fr. Nietzsche (Proiectul meontologic) apare şi singurul gânditor român: B. P. Hasdeu (Proiectul spiritologic).

Cine este Viorel Cernica şi care este poziţia domniei sale în mişcarea de idei contemporană (cu precădere fenomenologică) se poate afla cu uşurinţă accesând, spre exemplu, http://cernicapages.bravepages.com/bio.htm sau http://filosofieromaneasca.uv.ro/viorelcernica.html. Care sunt însă argumentele sale pentru includerea analizei unei scrieri a lui Hasdeu în volumul de studii amintit nu putem afla decât recurgând la textul însuşi: „Cultura românească are câţiva învăţători: spirite nobile în viaţa şi în munca lor culturală, personalităţi puternice şi convenţionale (cu măsură) în relaţia cu Altul, oameni cu operă exemplară, iniţiatică pentru toţi cei care încearcă să se apropie de ea. Printre aceştia se află şi B. P. Hasdeu. Aş risca o analogie între „înţelepţii” Greciei antice şi aceşti învăţători din cultura românească. Şi unii, şi alţii au impus o ordine culturală, s-au manifestat, cum ar spune Nietzsche, asemenea unor aristocraţi. Iar aristocratul, potrivit aceluiaşi filosof german, creează valori şi le impune în mediul social în care trăieşte. B. P. Hasdeu a fost perceput, neîndoielnic, în acest chip în perioada interbelică: dovadă, însemnările lui Mircea Eliade despre opera şi personalitatea sa. B.P. Hasdeu a fost scriitor, istoric, lingvist, folclorist, comparatist. El nu a fost socotit filosof ca atare, chiar dacă i s-au prezentat anumite scrieri şi din unghi filosofic. Cei care îndrăznesc totuşi să îl socotească şi filosof valorifică anumite idei, răspândite prin scrierile hasdeene, ce pot fi subordonate modelului filosofiei istoriei şi al filosofiei culturii.” (vol. cit., pag. 173). În ciuda unor prejudecăţi cunoscute, Viorel Cernica încearcă „o interpretare filosofică a unui text socotit «sacru» de specialiştii în spiritism, de aici şi de aiurea: este vorba despre Sic cogito.” Autorul procedează la o lectură care exclude „prejudecata spiritistă” spre a descoperi un adevărat text filosofic. E drept, sunt multe probleme anunţate, dar foarte puţine desfăşurate ca atare. Intenţia lui Hasdeu este de construi un temei teoretic pentru practicile sale spiritiste, dar aceasta – arată dl. Cernica – trece „într-o reconstrucţie a lumii şi a omului”.

În viziunea analistului, având „revelaţia topos-ului originar al filosofiei”, Hasdeu construieşte o schemă «fenomenologică» foarte apropiată gândului hegelian despre devenirea Spiritului. Iar asemănările ar fi: acceptarea ideii de evoluţie şi punerea acesteia la lucru în sens metodologic; existenţa numai a unei realităţi originare infinite, care aşază în finit părţi din sine fără a se pierde prin sine prin această operaţie. Dl. Cernica decelează şi o influenţă schopenhaueriană, în sensul că „voinţa, ca principiu, se transformă pe sine până ajunge la conştiinţa de sine”. Dar „gândul hasdean nu este, metafizic vorbind, atât de curat ca cel schopenhaureian, căci el depinde, măcar ca intenţie, de un scop aplicativ”.

Citit în registru filosofic, textul din Sic Cogito dezvăluie vocaţia spirituală a omului Hasdeu şi exersarea acesteia în sensul regândirii condiţiei umane şi reconstrucţiei conceptului de „lume” (kosmos) în două perechi conceptuale: voinţă-credinţă şi, respectiv, credinţă-ştiinţă. Dominantele lumii sunt infinitul şi finitul. Infinitul este Divinitatea, o ordine de a fi, un rang ontologic, anume cel mai înalt. Finitul este o însuşire, dar este şi el o ordine de a fi, un rang ontologic, desigur inferior celui dintâi. „Vorbind despre infinit şi finit, B. P. Hasdeu formulează un gând […] care singur poate concentra o ontologie formală, adică o metafizică. Este suficient acest gând pentru a-l socoti pe Hasdeu un metafizician inspirat. «Întunericul e marginea lumii, răul este marginea binelui, urâtul este marginea frumosului, minciuna este marginea adevărului, dreptatea este marginea dreptăţii, prostia este marginea minţii, o margine mai îngustă sau mai largă după împrejurări, dar orice‚ „nu” este o margine până la care poate să înainteze‚ „da” nu este decât o margine, o nevoie a firii celei mărginite a lumilor şi a fiinţelor din univers şi dispare acolo unde nu sunt margini. Prin natura cea mărginită a graiului omenesc, când noi zicem , , , , - când facem o deosebire între aceste noţiuni, este deja o mărginire, căci a deosebi înseamnă a mărgini, pe când ele nu se deosebesc, nu se mărginesc, ci alcătuiesc un singur „da” în Acela fără de margini». […] În felul acesta de a gândi, de a lucra, recunoaştem o meontologie «naturală», legată de o conştiinţă care tocmai dă seama de trecerea sa către o altă condiţie: către condiţia de conştiinţă filosofică.”

Analiza d-lui Cernica merge mai departe, mai profund în interpretarea textului hasdean din perspectiva fenomenologică afirmată încă în introducerea volumului („nu vom încerca aici o introducere în fenomenologie, cât o introducere în filosofie pe calea fenomenologiei. […] Orizontul discursului este structurat de ideea fenomenologiei ca act ce deschide [subl. mea, Fl. D.] filosofarea, ce face posibilă reconstrucţia filosofică.” – op. cit., p. 5). În concepţia lui Hasdeu, omul, „asemenea oricărui finit, dar cu mai multă forţă decât oricare altul, tinde către infinitul divin, încercând dezmărginirea.” Aceasta este posibilă numai prin evoluţie, prin deschiderea către Altul care face posibilă înaintarea către mântuire. Avem, ne asigură dl. Cernica, o ipostază inedită în spaţiul filosofiei – o viziune asupra omului care are drept „lege” dezmărginirea de sine a eului întru revenirea sa în infinit. Ceea ce s-a numit „spiritismul hasdean” este, de fapt, o mistică fenomenologică, ale cărei momente pot fi privite a unitate ale unui singur; pentru Hasdeu un astfel de moment este iubirea, cea care „are forţa de a institui o ordine a relaţiei dintre „spirite” (suflete) înăuntrul căreia diferenţele „fizice” nu mai au nici o relevanţă”.

Concluzia d-lui Cernica este categorică: B. P. Hasdeu este un filosof veritabil; „în Sic Cogito el construieşte o mistică fenomenologică în orizontul căreia recunoaştem cele două dominante ale topos-ului originar al filosofiei: meontologia şi fenomenologia. Uneori, tocmai textele mici tăinuiesc minuni.” Iar finalul studiului, cu accent polemic, este consonant cu cele spuse de noi la începutul acestui text: „Se cuvine să fim mai îngrijoraţi în privinţa destinului hermeneutic al operelor celor câţiva aristocraţi (întru spirit, desigur) din cultura noastră. Altminteri, agenţii masificării actuale a valabilităţii culturale, prinzând putere, ar avea deschisă calea „civilizării” complete a culturii noastre”.