carmen secere – viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/

 

Poezia oferită  lecturii de Carmen Secere nu a fost niciodată lipsită de provocare, de noutate şi bogăţie a expresiei, de varietate a unghiurilor privirii către direcţiile reale ori imaginate ale legăturii sinelui cu lumea exterioară, naturală, şi cu ceea ce am putea numi suprasinele, ca ascensiune prin faste linii axiatonale. Adesea aparent eliptice, poemele ei semnifică mult mai mult şi mai profund decât populara zicere publicitară europenească esenţele tari se păstrează în flacoane mici. Cele cinci secţiuni cu titluri aparent relevante (linia întâi, diamantele, viaţa pe gheaţă, mireasă în costum de scafandru, glorios de singură), dar şi cu subtitluri care nu clarifică nimic, ba din contră, ambiguizează totul (radioactivă şi singură, suferinţa e animalul din colţ, carmen contra carmen, cum m-a învăţat o cârtiţă să trec strada, cianură şi mătase), sunt fiecare un tot, se pot citi ca un singur poem poligonal. Rolul titlurilor de secţiuni şi de texte este de a complica receptarea, de a trimite cititorul tot mai departe de sensul personal, de a-l obliga să se întoarcă spre el însuşi şi să participe activ la joc, pentru că toată poezia aceasta este un joc într-o foarte mare măsură secund, mai pur. Imaginile realiste, naturale, oricât de frumoase în sine, au rolul ingrat (?) de a ascunde emoţii, de a marca /şi a masca/ trecerea discretă spre conflictul interior sălbatic, spre ruperea continuă, spre imaginea sfâşierii sinelui. Iată poemul stâlpi, din prima secţiune (p. 7), care relevă duplicitatea de sens al expresiei: „pe strada cu număr ascuns// fabrica de celuloză/ în dreapta// în stânga/ doi stâlpi de telegraf// pe linia de înaltă tensiune/ îmi pun la uscat nebuniile/ una lângă alta// peşti sub streaşină/ cu aţa trecută prin ochi// naiba ştie/ ce zi e mâine”. Anonimizarea locului şi separarea eului în fiinţă de hârtie şi fiinţă de energie poate latentă, poate epuizată, după cum apare în imaginea din strofa penultimă, conduc la finalul afirmării nesiguranţei, dar şi al indiferenţei faţă de curgerea timpului.

Pagina următoare are acelaşi algoritm de construcţie, cu finalul din zona deşertăciunii exprimate precum o făcu deja Ecleziastul („Căci ce folos are omul din toată munca lui şi din toată osteneala pe care sufletul său a depus-o sub soare?” – 2:22) şi cum vom descoperi şi în alte texte din aceeaşi secţiune. Absenţa este dominatoare (radioactivă şi singură, nu?), este regulă („veştile bune/ numai în cutia flaşnetarului/ care a dispărut/ din centrul vechi// […]// sorb din paharele/ în care oamenii se îneacă/ mimez o bucurie/ n-o înghit singură// […]// în dreptul băncii naţionale/ au apărut/ câţiva şerpi boa/ înfăşuraţi în blănuri” – şerpi, p. 11), dar e bine a nu ne lăsa conduşi spre ideea unei dimensiuni etice, ea nu este deloc de interes pentru poetă, chiar dacă putem citi că „mereu învinge acelaşi pitic de plumb”, „veghez pe coridoarele/ unui spital/ pentru păpuşi”, „legile naturii sunt mai simple/ decât ale oamenilor// în faţa zidului te supui/ cu demnitate// iedera urcă fără să întrebe/ nimic”, „politică/ alcool/ rezerva de gaz/ sida/ codul genetic/ africa/ droguri/ atacuri cibernetice/ rechini albi”, „lecţiile de istorie/ nu sunt traduse// liniile se trag strâmb/ le numim graniţe// nu tot ce e roşu/ este sânge/ nu tot ce e cald/ este viaţă” – sunt numai cu rol decorativ, redundanţă obligatorie spre a avea receptorul acces la informaţia de esenţă emoţională, de avea loc de locuire familiar.

Poemul nervi (p. 14) dă şi el măsura complexităţii sensurilor posibile ale metaforei, a revărsării de trăiri dominate de nelinişti, de suferinţe sublimate cu forţa delicată a unei continue înălţări spirituale – „nebunia miroase a farmacie/ şi a lipici ieftin// p e l o c r e p a u s// strigă de la etaj o boală/ de nervi”. Tot aşa, pagină cu pagină, rând cu rând, neobosită, Carmen Secere nu încetează să uimească cititorul: „dacă mă doare/ ascut lumina/ pe o piatră// şi tai” (p. 20), „muşcaţi din mine/ hai muşcaţi// am carne şi sânge pentru toţi// […]// sunt femeie dar cunosc/ singurătatea glonţului/ care zdrobeşte osul” (p. 21). Aceste ultime două versuri, dacă le-am găsi undeva, scrise pe un zid, ar putea deveni deviza unui templu închinat înălţării fiinţei regăsindu-se pe sine, cum spune poeta: „locul unde a început/ numărătoarea inversă” (p. 23).

Subtitlul secţiunii a doua, suferinţa animalului din colţ, sugerează un sentiment al singurătăţii. Sau al însingurării, rămâne de stabilit: „sub fotoliu prăpastia/ suferinţa e animalul din colţ// viaţa ne-o ia mereu înainte/ pe tabla de şah caii nechează// pendulez prin singurătatea/ care-ţi poartă numele” (suferinţa animalului din colţ, p. 46). În această parte a cărţii elementul urban/industrial este mai accentuat – „când eşti diferit/ semeni cu sunetul unui pian/ pe terasa blocului// un pian nu are ce căuta acolo/ dar toţi îl ascultă” (p. 47); „nu am voie să mişc/ nici să întârzii// înghit picături de mercur” (costumul de ghips, p. 56); nu e nimic anormal/ în această confesiune// se poate vorbi grav chiar şi despre atracţia turistică/ a minelor de cupru// cer exil pe singura bucurie/ pe care mi-o amintesc// sunt dezarmată/ port tocuri cu muniţie/ vintage// frâng linia verde/ din nicosia” (mănuşi pentru mângâiat, p. 64) –, dar ca element decorativ, mai puţin cu rol conotativ; în schimb rana, durerea, suferinţa însoţesc însingurarea în subterane, dezgolirea sinelui în faţa propriei judecări a eului – „restul de mâine l-am cheltuit/ pe un bonsai// acrobaţie simplă/ animaţie stradală/ nimic mai mult// […]// supravieţuiesc// chem un zugrav să-mi cojească pereţii// suferinţa e o piatră/ de var” (p. 58); „mă baricadez în galeria oaselor/ restul rămâne afară/ şi afară nu e nimic// […]// navighez printr-o halucinaţie lichidă/ pe o plută de cânepă” (p. 51); „îmbrac puloverul oversize/ să încălzesc cicatricele/ prăbuşite în mine// sunt lupică/ mă descătuşez iubind mai mult/ decât am voie// la ora trei/ trec plumbul prin foc/ până aud clopotul libertăţii// apoi se face linişte/ în philadelphia” (p. 62), în timp ce în atelierul unui pictor „totul se reduce la absurd/ femeia de serviciu şterge/ lumina de praf” (ivanov, p. 61).

Constatările de tip reflexiv despre lume şi despre individ sunt strecurate firesc între imaginile epice uneori fabuloase: „fiecare este închis într-un secret/ fiecare are un iad personal// […]// o prelungire toxică a delirului/ […]// când trăiam printre oameni/ mi-am prins piciorul din greşeală/ într-o capcană pentru animale// durerea mă sfâşiase/ totul era un ţipăt// am cerut ajutor cu mâinile întinse/ şi am primit o amărâtă/ de şurubelniţă” (capcană, p. 60);  de unde şi mărturisirea/constatarea: „scriu pentru orbi// puneţi-mă la zid în numele poeziei/ voi trăi” (picătura, p. 49) şi „sparg gheaţa acestui poem/ alung întunericul/ cu pietre (întuneric şi pietre, p. 54), parcurgând „cotidianul/ o tumoare absurdă” (p. 57).

Partea treia, cea care dă nume cărţii, are ca temă dominantă tot lacrima, rana, suferinţa, sfâşierea de sine, constatarea imposibilităţii unei întregiri, a unificării multiplelor fiinţelor care con-vieţuiesc, se luptă pentru întâietate, pentru rolul de prim-plan, uitând de tentaţia alinierii axiatonale visate, dorite. Este aici şi un fel de terapie prin cunoaştere şi recunoaştere. Visul viu şi flashback-ul de memorie adună la un loc Spirit, Gând, Emoţie în sprijinul atingerii echilibrului, reconectării la Univers. În poezia oferită nouă spre lectură îndrăgostită de către Carmen Secere chiar despre asta e vorba. Un du-te-vino între numeroasele imagini ale interiorului caleidoscopic, unde totul este în continuă schimbare şi rearanjare, totuşi, ale aceloraşi elemente. Combinaţii de n luate câte x. Desigur, mijloacele sunt dintre cele mai subtile, acelea ale artei lirice bine strunite: „când mă trezesc/ visele nu dispar cu apă [n.b. – în altă parte „dorinţele iau forma apei”- p. 127] / se lipesc de creier/ şi-mi prăjesc minţile// nu pot să sting/ şi rog o ninsoare peste umbra/ care a rămas” (marile zăpezi, p. 70); „mi-am tatuat pielea cu hena/ în locul din care am rupt cândva// […]// nimeni nu mă strigă/ pentru că nimeni nu mă ştie” (ceai de ghimbir, p. 71). Poemul viaţa pe gheaţă (p. 77) dă măsura angajării poetei pe calea descoperirii luminii interioare şi separării continue de întunericul acaparant, într-o abordare ingenios fals epică: „luni întotdeauna lipsesc/ merg la patinoar/ să exersez viaţa/ pe gheaţă// totul e previzibil/ îmi răsucesc gleznele/ într-un triplu axel/ care mă smulge din mine// o dată/ de două ori/ de trei ori// n-am nicio amintire despre zăpadă/ traversez siberii amnezice/ urmărind un roi de furnici/ zburătoare// patinele au zimţii tociţi/ în spirala morţii/ săriturile sunt prea joase// la fără zece/ ratez startul// soarele iese din rădăcini”. Definirea de sine este mereu din altă categorie de semnificaţie: „sunt cea mai înaltă femeie/ din oraşul catastrofelor/ confuziile mă sufocă” (p. 81); „mă caut sub straturi/ îmbibate cu principii uleioase/ […]// carmen contra carmen/ lupta care ignoră pericolul/ până când furtuna mă sperie// […]// suflu peste cute ca o tămăduire/ îmi ating fruntea/ am degete de nisip// sunt eu însămi” (carmen contra carmen, p. 83). Nu lipsesc reflecţiile asupra cotidianului inert: „superficialitatea are ochii albi/ sub aparenţe alte aparenţe// puţin pudră luminozitate/ şi mult rimel” (p. 99). Este mai pregnantă în această parte a volumului instrumentalizarea biologicului la întâlnirea cu mineralul, împrumutul de vibraţie unindu-le în reactivitate şi reflexivitate, un fel de stingere-aprindere perpetuă: „niciodată nu am trecut/ podul acesta de gheaţă//  ca o rugăciune fără cuvinte/ merg în genunchi” (alunec pe greşeli aspre, p. 109)

Secţiunea a patra pare a fi a observaţiei senine, pe alocuri ironice: „aerul se plimbă liber/ într-un spaţiu care/ nu mă include// [...]// picior peste picior/ stau la masa de manevră// afară un pescăruş scapă/ carnea din cioc/ vidra înfometată/ o înfulecă// sunt multe feluri/ prin care se poate lua frişca/ de pe prăjitură” (masa de manevră, p. 114). Ambiguităţile derutante ascund evidenţe („voi povesti altădată cum/ m-a învăţat o cârtiţă să trec/ autostrada”- p. 125), câştigă teren şi jocul devine mai spectaculos şi mai lucid („sunt o mireasă/ în costum greu/ de scafandru” – p. 121), însă poeta noastră nu renunţă nicicum la sentinţele strecurate abil între imagini de coloratură: „dreptatea nu guvernează în viaţă/ nici în moarte” (p.118); „iubirea este un capăt/ viaţa un schimb” (p. 132); „într-un convoi de suferinţă/ măştile diferă”( p. 139) etc.

În final, „trag de marginile pământului/ îngrop suferinţa”, partea finală este răspunsul la întrebarea „ştie cineva  de câtă vreme/ suntem morţi” (p. 142). Este aceeaşi Carmen Secere, dar cu o retorică devenită minimală, cu pauze lungi între afirmaţiile oricum mai degrabă translucide. Poeta spune ce face, ne lasă să desprindem singuri sensul, în speranţa că realul descris are vreunul: „intru în scenă fără coregrafie”; „măsor geamuri/ folosesc şublerul”; „merg pe coji/ instincte primare au bube/ în genunchi”; „deschid lacătul/ scara e de sare// podeaua are găuri de lut// îmi arde faţa/ sunt noapte”; etc. Domină, parcă un fel de împăcare cu soarta, poate un anume echilibru al renunţării: „sunt o purtătoare sănătoasă/ de cuvinte/ ofer imaginea unei ierni nucleare// mă pitesc după frică/ am totul neavând nimic// cel mai greu este/ de spus adevărul” (cianură şi mătase, p. 155). Carmen Secere tocmai asta face, direct sau indirect, cu diferite voci, de-a lungul şi de-a latul celor 178 de pagini ale vieţii pe gheaţă, spune adevărul. O carte acaparantă, o carte de recitit la răstimpuri în care simţi inundându-te îndoiala, nesiguranţa, o carte care te convinge că nu eşti singur în haosul care te înconjoară.

 

Hanna Bota – 33+3. poemele copilăriei

 

Blândă şi dură, ca o stâncă îmbrăcată în muşchiul pădurii, este poezia din această carte nouă a Hannei Bota. Tandră la mângâierea lecturii lejere, sălbatică şi provocatoare la încercarea de a o pătrunde în adâncime cu adevărat. Zâmbet şi lacrimă, bucurie şi sublimată durere existenţială. Mărturisesc faptul că nu m-am putut desprinde, la lectură, de senzaţia că mă aflu într-o reluare, la dimensiuni lirice, a bulversantei sale cărţi din 2016, Când în fiecare zi e joi (din păcate, nereeditată…), imaginea Dariei stăruindu-mi în minte fără a o putea alunga. Nu este distopie în aceste „poeme ale copilăriei”, dar aceeaşi sensibilă şi discretă Hanna Bota descrie capcana primitoare, colivia încântătoare care este memoria, fie ea şi selectivă, ori poate că tocmai de aceea cu certa valoare a unei cărţi de înţelepciune.

Personajul este un suflet în trup, semnificaţiile spiritului locuind forme materiale ale unei anatomii sui generis, „când lucrurile oamenilor mari mă plictiseau/ mă făceam mică de tot, cât buburuzele./ plonjam înăuntrul meu direct pe creier,/ ca pe o şa mă legănam/ pe puntea ce uneşte emisferele cerebrale […]” (călătorie, p. 87), „în camera roşie numită atriul drept […]/ cineva a cioplit în carne un scăunel/ mă aşezam o vreme pe el şi priveam lumina venită de nicăieri/ […]// nu-mi dau seama cum se făcea/ dar în cămăruţa din inimă lumile ba se îmbinau,/ ba se despărţeau ca într-un dans […]” (în atriul drept, p. 89), „în plămânul meu drept locuieşte o fată/ am întâlnit-o/ prelungă, cu pielea roz, desculţă-n nisip,/ mi-a arătat deşertul cum se-ntinde gălbui/ […]/ în plămânul meu stâng locuieşte un bărbat cu pielea smeadă/ aleargă liber şi gol prin pădurile verzi […]” (din respiraţie în respiraţie, p. 93).

Observaţia asupra sinelui („am învăţat să zăresc gânduri/ vibraţia lor scăldată în lumină sau întunecime”, „apropiindu-mă de lucruri şi de oameni ca de o sărbătoare”) se desfăşoară pe îndelete, dinspre înăuntru spre afară, dinspre „pântece de mamă”, spre „pântecele acesta planetar”, „de la cel ce-n lichid amniotic e-nvăluit ca de o pătură,/ purtat, hrănit, încălzit, protejat […]/ la creatura terestră respirând cu propriii plămâni/ pe propriile picioare deplasându-se/ […] un fetus într-un pântece mai mare/ legată cu un cordon ombilical care/ îmi trece fix prin moalele capului […]/ din pântece în pântece trecând […]”. Deşertăciunea este acceptată ca stare de fapt, „suntem cu toţii la grămadă”, „cât timp cordonul cranian te leagă de acest pântece/ mintea te ţine captivă/ toată trăirea fiind doar un gând” (zodia cancerului, p. 19).

Senzaţia unui mais ou sont les neiges d’antan străbate, însă, de la un capăt la altul aceste poeme ale copilăriei. Nostalgia domneşte în fiecare exprimare discretă, mascată, a emoţiei, cercetarea dezvăluie inedite combinaţii: „întotdeauna am ştiut că mai există o hanna/ una mult mai mare decât ştiu că sunt eu;/ deşi îmi locuieşte fiinţa,/ ea locuieşte într-un dincolo de mine” (cealaltă hanna, p. 95); „în mine/ una e hanna călăuza şi cealaltă e hanna-piezătoarea/ ba cred că este şi o a treia/ cea care le observă pe cele dintâi/ şi le judecă/ pe una o apără pe cealaltă o condamnă/ alteori e invers”(pierzătoarea, p. 99);

Peste rânduri pluteşte discret mitul nietzscheian al etenei reîntoarceri (fără vultur, dar cu şarpele ilustrat aici de îngerii-libelulă), memoria scoate la iveală momente semnificative ale copilăriei, oameni şi întâmplări cu semnificaţie subtil etică. Desigur, nu chiar etica spinoziană, dar nici foarte departe de aceasta. Exemplul poemului în care apare bătrânul Ilie (la colindat sau prima mea întâlnire cu îngerii-libelulă, p. 25), o parabolă care îndeamnă la interogaţii asupra sensurilor trăirii în realitatea fizică şi în(tru) realitatea visării, adesea greu decernabile, poate fi revelator: „se porni să ningă şi vedeam cum coboară îngeri micuţi/ cât libelulele/ se umpluse căciula de miel a lui nenea Ilie. un înger/ i s-a pus pe gură când drăcuia cu năduf/ cântau un cântec din cer/ nici nu ştiu în ce limbă/ zburdau în poala nebunului/ ca într-o baltă de fericire […]”. Imaginea revine şi mai relevantă în poemul insectarul (p. 77), „cum să-i spun că libelulele sunt îngeri mititei/ deschizători de porţi spre lumi paralele/ că albinele adună mierea de pe trupul meu/ ca de pe flori, că pielea mea le e patrie?/ […]/ lumea mea se târăşte încă/ şi drumul ce-l cunosc e doar cel din visare”, spre a ajunge la interogaţia-protest de o uimitoare actualitate: „oare cine construieşte insectarul acesta gigantic/ în care cei din patria mea/ sunt străpunşi în mijlocul creierului/ lipiţi cu toţii de o bucată de polistiren/ sub lupă”.  Asemenea poemul pe mine mă (p. 51), din care aflăm că „sunt cea care/ pe mine mă observ/ pe mine mă trăiesc/ pe mine mă umplu/ pe mine mă dau/ mă iau înapoi/ pe mine mă duc/ mă vin îndărăt/ eu care/ pe mine mă cunosc/ pe mine mă exist/ pe mine mă mor/ eu sunt/ cel ce sunt/ […]”. Sunt numeroase textele care conduc la aceeaşi imagine a fiinţei care este, care se ştie pe sine şi se construieşte perpetuu, „copila care împărţea spaţiul cu Dumnezeu/ în armonie, fără nici un pic de stridenţă” (sugestie despre cum se deschide cerul, p. 61).

Evident, imaginea morţii se face prezentă, odată ce are loc şi cufundarea în / confundarea cu / natura, poemul ceaiul de scorţişoară şi mentă ( p. 31) dezvăluie nostalgii ale clipelor trăite deplin în copilărie, când „ţineam cana-ntre mâinile amândouă/ şi plonjam cu tot corpu-năuntru ca în piscină/ sărind de pe toartă – o trambulină rotundă,/ […]/ piele se făcea mierie şi dulce/ pe genunchi şi pe glezne se aşezau fluturi, albine/ […]”, pentru ca, apoi, o lume mai strâmtă (p. 33) să descrie momentul revelaţiei că „avem nemurirea, / ne naştem cu ea în buzunar, / dar de teama infinitului am inventat moartea;/ nemărginirea, nelimitarea e teribilă, derutantă, / ca să ne apărăm de viaţă/ am inventat murirea”, iar „la morţile altora ne jeluim propria moarte/ în groapa săpată ne numărăm golurile, / ne îngropăm visele damblagite, / becuri sparte, şiraguri de dinţi,/ zâmbind apoi cu proteze de plastic.” Şi totuşi, înainte de final, ca un fel de antrenament, se întâmplă adesea o fragmentare (p. 21), alienarea, refugiul în absurdul existenţialist: „sunt mai sfărâmicioasă uneori,/ chiar azi e o zi în care mă fac bucăţi bucăţi/ toate piesele ce mă compun de păream un întreg/ se dezbină// stau pe marginea mea şi mă văd desfăcându-mă/ o mână, un gând, iubirea se rostogoleşte cât acolo/ şi cum mă tot mărunţesc/ mă fac pietriş, mă fac nisip/ şi curg ca într-o clepsidră;/ timpul are formă de pară/ demonstra Hawking/ acum a murit/ căruciorul şi vocea artificială au rămas fără stăpân/ dar eu ştiu că timpul are formă de pâlnie/ ca să pot să mă scurg/ azi/ în ziua mea sfărâmicioasă/ […]/ imobilă în tăcere mă regăsesc”.

Într-un asemenea demers creativ nu avea cum să lipsească reflecţia asupra limbajului, asupra cuvântului, asupra artei poetice: „înşir literele după cum se cer ele/ au un dans lăuntric, un dor una după cealaltă/ în care înţelesul e necunoscut minţii/ […]/ las literele să se certe în cuvinte, să se-mpuşte, să moară de ger,/ pe planeta lor războaie destule se poartă/ […]/ libertatea cuvântului de la libertatea literei începe” (litere eliberate din captivitate, p. 73)

Dacă parte din titlul cărţii, 33+3, are şi semnificaţie perihoretică, ceea ce nu este deloc de neglijat şi chiar răzbate din cele citate mai sus, rămâne de stabilit altădată în ce măsură semnificaţia se întinde asupra întregii cărţi, în altă fascinantă şi desăvârşită împreună-petrecere cu textele Hannei Bota.