Magda Mirea – Refugii pentru lupi

vezi şi cronica la «ceva ce nu e»

Îngerul demon

Pentru o seamă de poeţi, Poezia e un ceremonial de reflecţie asupra lumii. Pentru poeţii de seamă… Realul este sublimat într-o sumă de elemente cu valoare sapienţială. Desigur, parabola, metafora, ambiguitatea, multiplicarea de sensuri, de căi de descifrare a lecturii după voia şi putinţa cititorului sunt aspecte inerente, mijloace nu mereu la îndemâna descifrării printr-o lectură leneşă. Aparenţa de curgere firească, narativă ori descriptivă, a textului e derutantă, te poate pierde pe drum, la capăt, risipindu-se ceţurile, poţi să constaţi că nimicul se-ntinde din zare în zare, abstractul devine ermetic, nu mai e susţinut de vreun suport inteligibil şi se destramă ca un fum sub adieri. Lumina, dacă vine, atunci, vine de la o a doua lectură, aceea care urmează unei degustări iniţiale şi desferecă lacăte grele. Când e vorba de o carte de poeme, treaba pare mai simplă: pe măsură ce înaintezi, pagină cu pagină, lumea autorului îşi dezvăluie liniile de forţă, resorturile, legăturile, fugile şi refugiile, ascunsele şi tăcutele.

„Concreteţea imaginilor poate fi înşelătoare” – scriam, cu ani în urmă, referitor la volumul „ceva nu e” (2014) al Magdei Mirea. Se păstrează impresia şi la această nouă propunere, apărută tot la Editura BrumaR, „Refugii pentru lupi” (2018). Poemele acestea noi sunt la fel de încifrate, ermetice, în fond, pe cât de clare, în formă. Imaginile sunt evident construite în perspectivă suprarealistă, cu economie de vorbe, în culori puternice şi neconflictuale – predomină, de departe, verdele! –, obiectele au proprietăţi ascunse sau necunoscute, comunică între ele la lumina zilei, direct, dar informaţia nu devine lesne (re)cognoscibilă. Emoţia se insinuează spontan, neaşteptat, din necunoscut, din elipse şi din tăceri, din intuiţia înţelesului, dar mai cu seamă din delicateţea expresiei. Femeia şi copilul – despre femeia-copil şi neliniştile ei scriam cândva – sunt prezenţe constante, dar acţiunile lor ţin de o logică aparent secretă, relaţia cu spaţiul înconjurător, cu timpul, cu fenomenele naturale este pe cât de firească, pe atât de misterioasă.

O metafizică particulară constituie, pas cu pas, Magda Mirea, în aceste „Refugii pentru lupi”, „o ofrandă lirică”, o construcţie a cărei valoare e „fructul expiativ al acestei ofrande” (cu vorbele lui Nae Ionescu) şi în care rolul prim îl are copilul; copilul-observator, copilul-martor, copilul-sursă, copilul-scop, copilul-vis, copilul-visat, copilul-pierdut. El este „gândirea vie”, iar femeia este destinaţie a trăirii iubirii, departe de sensul simbolic al dorinţei sexuale implicat de femela-lup, e receptor de emoţii diverse, de bucurii, tristeţi, pierderi, ratări, ea este lup-refugiat-în-sine, lumina orbită de altă lumină: „[…] urletul unui lup rătăcit/ în lumină” (***, p. 39).

Cartea se deschide sub un semn, totuşi, lipsit de sentiment al tragicului: ziua care nu va veni: „o femeie sapă în marginea ta/ un copil rănit posteşte alături/ prin dreptul ferestrei trec avioane/ foarte sus/ nişte fâşii albe leagă zilele unele de altele”. Scenă de refugiu de sub spaima războiului, fotografie decolorată dintr-un album pierdut. Lipsit de sentimentul tragicului este întreg volumul, cu toate că arareori lumina se insinuează în altă parte decât lăuntric. Ca şi întunericul, de altfel, sursă sieşi şi locuire. Odată, „toată frumuseţea lumii/ s-a adunat într-un zâmbet uriaş// călcăm aerul spânzurat/ de parcă am călca sângele” (stranie pasăre dragostea asta) – şi imaginea zâmbetului pisicii din Cheshire proiectată pe cerul albastru ni se insinuează discret ca dintr-o altă ţară a minunilor. Altădată, „o femeie s-a refugiat în mine/ fandează cu incertitudini/ […]// o femeie s-a refugiat în mine/ ca într-un relief de bărbat” (clorofilice mirări). Dualitatea fiinţei feminine este confirmată direct: „mâna stângă/ e demon dormind// mâna dreaptă/ îngerul// cineva să ne hrănească/ iarna cu poveşti” (***, p. 10) şi se va implica în mai toate poemele ce vor urma, deodată cu incapacitatea reală de a iubi, de nu mima trăirea sentimentului: „numai tu dragoste/ eşti o femeie atât de frumoasă/ încât nimeni nu te poate vedea” – ascunsul, discretul, neliniştea, spaima de pierdere în „doliul câmpiei” („numai în umbra lui/ o pasăre poate să-şi lase testamentul”, p. 13) şi „pădurea îndoliată” („cu pleoapele decorative ale groparului erudite/ şi dacă ar tăcea muzicanţii în jilţuri…/ şi femeile ar mângâia lupii”, p. 16).

Cu tot decorul natural – pădure, câmpie, iederă, ape –, aventura poetică a Magdei Mirea este urbană. Aflăm că „stau cu îngerul la cafenea/ vieţi nenumărate traversează fereastra/ chicotim îndrăgostiţi/ o linie albă, o linie neagră pe masă/ ne schimbă liniştea” (***, p. 18) şi „poate aerul fals al oraşului/ ne-a legat de vreo absenţă cândva/ […]/ să mă aşez lângă liniştea ta/ două margini înnodate/ săvârşind o întâmplare” (titlul l-am amestecat în ceai, p. 21), cu palide şi nostalgice trimiteri livreşti („se înserează în mansarde/ umbre-nţepenite dau în muguri/ […]// se înserează în mansarde/ ce cuiburi…/ ce fructe rănite” –  va trebui să învelim luna), cu „bulevarde pline de anotimpuri” (p. 54), cu „un instrument de imaginat tandreţea/ şi ploaia care mă întreabă/ cu vocea unui copil/ de ce inima pare/ un oraş dezbrăcat” (haina asta nu o cunosc). Tot de zona urbană ni se arată a ţine un poem cu încărcătură pasională, o trans-figurare care trimite înspre pierderea de sine: „să dansezi tango/ cu un necunoscut/ în mijlocul unui oraş/ prefăcut în absenţe/ nici dragostea nu mai contează/nici măcar” (***, p. 28). Atmosfera este aceeaşi, a neîmplinirii, a nerealizării intime, nu bărbatul este posibilă pereche – de altfel, nu apare ca atare de-a lungul volumului! –, ci un înger, ca în o flaşnetă a adormit: „dragoste moale/ doar o părere de rău/ de ajuns să facă o rădăcină să răsară/ glisări în mov// o vară răvăşită în părul unei femei/ şi o insomnie de catifea// cred că îngerul e îndrăgostit”. Un înger, adică partea de înger care maschează demonul.

Dragostea este cuvântul căruia femeia îi tot caută înţelesuri. Ba este „o rochie verde alergând mereu prin oraş/ ca urletul unui lup rătăcit în lumină” (p. 39), ba „pentru o dragoste/ e nevoie de scări înalte” (p. 45), ori „cu pantofi de lac/ dragostea a trecut azi/ pe strada mea” (p. 12) şi, cu asupra de măsură, declaraţia din tristeţi repetabile: „capătul lumii nu există/ dragostea mea/ capătul lumii e în inima ta/ sau în pumnul unui copil”. Comportamentul femeii este această continuă căutare a înţelesurilor sentimentului, a pătrunderii în lăuntrul iubirii, a-şi apropria pântecele roditor al acesteia. Răspunsul este într-o imagine sugestivă, sâmbure al oricărei căi de descifrare a cauzei ultime: „aerul ca un iepure turbat/ slăveşte întunericul care ne-a unit/ nu mai e rost de trecut” (***, p. 33). Înger şi demon, siamezi, mereu nedespărţiţi pentru că inseparabili sunt, ca în poemul toate mâinile, o excelentă realizare, tocmai în sensul acelei metafizici amintite mai sus: „femeia care îţi înconjoară inima/ ca un disc aurit cu noapte pe dinăuntru/ şi zi pe dinafară/ pielea ta siameză/ peştele alb neterminat din visul tău/ care moare şi se naşte în tristeţea ta/ femeia aceasta care pierde trenuri/ şi apoi râde cum n-a râs nimeni niciodată/ femeia aceasta/ s-a trezit într-o dimineaţă/ alcătuindu-te”. Summum al „Refugiilor pentru lupi”, poemul se alătură acelora în care apare personajul numit Stephanie, alter ego cu nume ce poate da seama de nobleţe, de încununare, dar aici şi ea e menită să rateze, chiar dacă „trăieşte vieţile tuturor într-o clipă / […] / o infidelă a poeţilor” (p. 26), „se aşază doar lângă oamenii singuri/ cu mâinile oarbe/ […]/ doar ea vede lucruri” (p. 31) şi „coboară uneori/ într-un duh tânăr/ ca o piatră scăpată uşor/ în mijlocul apei” (p. 34). Tot ea trebuie să fie şi aceea care spune: „nu poţi sădi flori într-o rană/ ea rămâne o decoraţie/ dintr-un război pierdut” (p. 62).

Da, Magda Mirea demonstrează şi mai convingător, cu această „ofrandă”, cea de-a patra carte de poeme delicate şi profunde, pe alocuri ermetice, că „poeţii stau cu genunchii lipiţi de copilărie” (p. 43) şi „uneori/ cerul devine copil/ altfel n-ar exista/ memoria noastră/ pierdută prin oraşe” (p. 64), risipa de talent şi aderenţa neostoită la simţirea interioară cea mai profundă, tumultul şi neliniştea continuă fiind cu aleasă pricepere puse în valoare, acolo unde „un înger ară cu plug de aur”, şi lăsate să întemeieze bucuria de a trăi în lumină.

Savatie Bastovoi - Nebunul

Ad usum Delphini

Postmodernismul de limbă românească, atâta cât a fost definit şi redefinit, negat şi confirmat, are unele caracteristici tehnice particulare, între care (inter)textualismul, pastişa parodică, înscenarea ludică şi revizitarea, recondiţionarea, reintegrarea modelelor şi miturilor. De la Levantul lui Cărtărescu, la acel ready-made bacovian a lui Stratan, experienţele se întind în diverse direcţii, pe căi ce-au dus adesea spre nicăieri, dar şi care au deschis porţi spre luminişuri necunoscute. Nu am a căuta aici descifrarea hăţişurilor teoretice ale unei realităţi literare acceptate şi adoptate, relevante mai degrabă pentru niveluri pre-academice ale studiului. Ceea ce mi se pare relevant este că practicarea scriiturii postmoderniste conduce şi la opere realmente acaparante pentru cititorul dedicat, abordările tehnice fiind de real succes, conforme cu orizontul de aşteptare al lectorului contemporan.

Am urmărit, deunăzi, à la légère, volutele unuia dintre postmodernii interesanţi iviţi cândva la Chişinău, optzecistul Ştefan Baştovoi, devenit Ieromonahul Savatie, la Mănăstirea „Noul Neamţ”, (ţinând de Patriarhia Rusă) din satul Chiţcani, situat între Tiraspol şi Tighina, în Transnistria, după studii întrerupte de filozofie la Timişoara. Prilejul a fost o carte a cărei copertă mi-a atras întâi atenţia, Nebunul, premiată de Consiliul Europei în 2008, la Salonul de carte de la Chişinău. Nu citisem proza lui Baştovoi, îmi aminteam cu plăcere poemele din „Elefantul promis”: „Dumnezeu şi-a făcut bagajele/ şi a ieşit cu ele pe pod./ A făcut câţiva paşi/ a privit în dreapta în stânga/ a ascultat vântul: de mine depinde/ dacă sunt aşteptat sau nu sunt/ eu hotărăsc – să vreau sau să nu,/ sunt Dumnezeu şopti el/ sunt Dumnezeu…/ şi a privit încurcat spre cer.” Ce se va fi întâmplat cu poetul ce scria sprinten, senin şi ludic, de va spune, în 2007, că acele versuri sunt „o reducere la absurd a utopiei nietzscheene despre supraom […], documentul absenţei lui Dumnezeu şi al unei cumplite însingurări”? Desigur, aş putea crede când mărturiseşte: „Eu am părăsit acea dimensiune a poeziei mele din care lipsea binele”. Dar ce este binele? Micul roman intitulat Nebunul speram că mă va lumina. Şi, într-un fel, a făcut-o.

 Savatie Baştovoi pare că a găsit calea de a dărui, prin literatură, îndemn la cunoaştere de sine, la descoperire a secretului rosturilor vieţii - dragostea: „Oamenii sunt făcuţi să trăiască în dragoste, şi acolo unde este dragoste, acolo trage omul.” Romanul este repovestirea unor momente din viaţa Sfântului Simeon cel Nebun pentru Hristos din Emesa (în calendar, pe 21 iulie; considerat în general ca fiind primul Nebun pentru Hristos). Autorul este de părere (într-un Epilog) că există o nevoie „de a rescrie vieţile sfinţilor pe înţelesul şi gustul contemporanilor”, „într-un mod care să-i acapareze pe contemporanii noştri”. Iar dacă o face cu mijloacele literaturii, cu atât mai mult folos aduce Tradiţiilor Bisericii. De amintit, în context, că Nebunia întru Hristos a fost un adevărat fenomen în Rusia începând cu secolul al XVI-lea. Adevăraţii iurodivii nu erau însă nicidecum nişte indivizi labili psihic, „săraci cu duhul” ori nătângi, ci erau creştini care lepădau toate ale lumii spre a-L mărturisi pe Hristos (adesea sub forme puternic ironice) într-o societate care se instala într-un fals confort spiritual.

Îl aflăm pe Simeon venind de la Ierusalim la Emesa (azi Homs, în Siria) după trei decenii de schivnicie (alături de prietenul său, cel care va deveni Sf. Ioan Pustnicul) şi de numeroase osteneli ale sufletului şi ale trupului. Apare locuitorilor trăgând după sine un câine mort şi îi cheamă pe aceştia să-l slăvească pe împăratul legat. Circarii, petrecăreţii fac mare haz şi-l batjocoresc. „- Împăratul meu l-a legat pe împăratul vostru, dar voi continuaţi să vă închinaţi lui./ - Oare împăratul nostru este un câine, Nebunule?”/ - Mai rău.” „Da, ochii acestui om parcă nu te priveau, ci te oglindeau, adică ochii lui erau atât de transparenţi, încât păreau doar două găuri prin care tu însuţi te priveai pe tine. […] Era şi tânăr şi bătrân, în acelaşi timp, răspândea un fel de teamă neclară şi totodată te atrăgea fără motiv.” E socotit vrăjitor – ubicuu, zburător, psihokinezist –, se creează legende, căci se petrec diferite fapte de neînţeles, cum ar fi aceea în care în biserică se vindecă o bolnavă/ posedată, în prezenţa lui şi strigându-i numele, iar meritele le primeşte diaconul „cu faţa rotundă”. „Chipul lui tot timpul vesel şi glumele deşucheate pe care le făcea îi atrăgeau simpatia tuturor.” Simeon iese în evidenţă prin tot felul de gesturi aparent fără sens: răspunde la palmele pe care i le dau cerşetorii aruncând în ei cu mâncarea şi cu banii primiţi drept pomană; glumeşte, imită pe alţii şi cei care-l privesc şi aplaudă se simt deodată bine dispuşi („după ce glumeşti cu Nebunul îţi trece orice supărare”); „umblă la case de desfrânare şi îşi cheltuieşte acolo banii pe care creştinii cu frică de Dumnezeu îi  dau din munca lor cinstită” (după spusa diaconului cu faţa rotundă). Ordinea obişnuită din Emesa este tulburată de Călugărul Nebun, care strică rânduielile din oraş, cu deosebire pe acelea din lumea clericală, drept care, ca să fie alungat diavolul care-l locuieşte, încasează bătăi zdravene de la citeţi şi cântăreţi, care-s gata să-l trimită la Domnul. Îl salvează Ioan, diaconul episcopului, care-l grijeşte şi-l pune pe picioare. Cu el are dialogurile pline de miez. „Hainele nu schimbă pe om. Oare crezi că Simeon în pat sau în drum nu este acelaşi?/ Dar ce-l schimbă pe om, Părinte?/ Dragostea.”

Vindecat, Simeon se întoarce în oraş, umileşte pe Zinon, filosoful „elen de neam”, cu o ghicitoare la care acesta nu ştie răspunde: „Fericit este împăratul care domneşte peste supuşii săi! Ziceţi, aşadar, cine este împăratul şi cine sunt supuşii?”. Dezlegarea este expusă tot de Nebun: „Împăratul este mintea, iar supuşii sunt simţurile omului. Fericit este omul a cărui minte stăpâneşte peste simţurile sale şi le face să lucreze numai ce este bine şi folositor. Cu adevărat un astfel de om este mai fericit decât un împărat care domneşte peste lumea întreagă, dar peste simţurile sale nu est stăpân.” Apoi se duce la grajduri şi grijeşte de Caliopi, o dansatoare înjunghiată de Calu, tovarăşul său circar, şi abandonată acolo, la voia cerşetorilor. O altă faţă, a bunătăţii fără limite, sobră şi evident responsabilă a călugărului, ne prezintă autorul cu această relaţie, care are şi ea învăţămintele sale: „Nu trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi ca oameni”. Astfel pe lume se înmulţeşte dragostea. Dar şi „cât de deşartă este această viaţă şi zbuciumul omului pe pământ.”

Pildele continuă şi nu am a le reproduce aici. Scriitura domoală şi aproape psalmică aleasă de postmodernul Baştovoi pentru micul roman este plăcută, are ritm şi oarecare suspans, e potrivită subiectului, creează şi impresia de scriere veche, cu o sfătoşenie fără grăbire, dar aminteşte mai degrabă de verbul dostoievskian decât de textele bisericeşti. Îmi pare a fi destinată mai degrabă celor tineri, dar nici acelora care, înaintaţi în vârstă fiind, au sufletul tânăr nu le va fiind fără de folos. Morala fiecărei întâmplări vine firesc, fără a părea ruptă de context. Caliopi, dansatoarea, chiar crede că Nebunul l-a văzut pe Dumnezeu, pentru că „Tu vorbeşti despre Dumnezeu de parcă ar fi viu, încât pare că El e aici, de faţă, că parcă ar fi în vorbele tale.” Dialogul cu diaconul vizitator Paladie (probabil viitorul Sf. Paladie de Saintes, sau Pallais de Saintes, episcop de Saintes în Galia în secolul al VI-lea) şi însoţitorii săi este încă o dovadă a înţelepciunii care vine numai deodată cu dragostea neţărmurită pentru oameni. Smerenia pe care diaconul Anastasie, cel „cu faţa rotundă”, o câştigă, în cele din urmă, pocăindu-se, e altă dovadă. Autorul conduce cu mână sigură povestea vieţii sfântului, ferindu-se de hagiografie, alege dintre toate întâmplările relatate de scrierile despre vieţile sfinţilor pe acelea care sunt cu folosinţă etică şi în care nu miraculosul are primplanul. Ea poate fi lesne transferată spre scenariu de film, bogăţia de elemente socio-culturale care sugerează lumea bizantină a veacului al şaselea din mileniul trecut fiind convingătoare.

Sfatul semnificativ, nu neapărat singurul, ales pentru a încheia aceste note sună astfel: „Aşa să trăieşti pe pământ, ca şi cum nu ai fi, dar la plecare să laşi un gol în urma ta”.

Vivanteriile Ceciliei

Beneficiară a Premiului Naţional pentru Debut în Poezie „Traian T. Coşovei”, 2017, Cecilia Costache ne propune, „texte adăugate”, un volum cu titlu puţin ofertant în concertul de apariţii intitulate care mai de care mai incitant ori mai fistichiu. Dacă afară vopseaua nu te cheamă cu grăbire la lectură, leopardul dinăuntru este un adevărat animal nobil, sălbatic, neliniştit, plin de imaginaţie creativă şi cu o neaşteptată dimensiune etică. Poeta ficţionalizează orice realitate, cu mijloace poetice suprarealiste, apocalipsiste, paradoxiste, neomoderniste, infrarealiste – şi fiecare poate alege ce direcţie vrea, în timpul lecturii sau după aceea. Pentru că autoarea nu modelor şi modelelor se lasă în voie, ci propriilor experienţe, directe ori indirecte, pe care le transferă în cuvânt, în vers, tăind cu precizie de chirurg feliile de real semnificative ori dându-le ea însăşi o semnificaţie surprinzătoare. Un poem care ar putea fi ars poetica, „poezia este ca o vrabie”, spune: „când eram copil/ prindeam fluturi porumbei/ n-am prins niciodată o vrabie”. Neliniştita, cenuşia vrabie nu se lasă lesne prinsă şi e adesea enervant de gureşă. Fără a fi bavardă, ci mai degrabă minimalistă, poezia Ceciliei Costache nu este deloc asemenea fluturelui ori porumbelului. Nu se lasă prinsă cu una cu două. Chiar şi incursiunile infrarealiste în copilărie, care virează derutant în nostalgie, ascund, dincolo de cuvinte, drama pierderii sensului, deşertăciunea care minează orice propunere de viitor: „stau de vorbă cu tata/ îmi povesteşte/ cum era ucenic la unşpe ani/ duminica –/ o pâine rotundă şi caldă/ adusă în braţe de la prăvălia din mechea/ cum fraţii abureau geamurile cu nasurile lor turtite/ cum nu mai apuca nicio firimitură/ dar nici nu-i trebuie/ atât de mare şi sătulă/ era duminica în anul acela” (pag. 15) sau „sunt obosită uite o să mă/ opresc puţin pe banca aceasta/ la poarta bunicilor/ o să aştept să vină bivoliţele de la păscut/ unchiul o să le deschidă poarta/ se va însera ne vor ciupi ţânţarii/ vom bea lapte nefiert / bivoliţele negre/ ne vor aduce somnul.” (pag. 31) Uneori, minimalismul epic lasă loc larg de interpretare şi implicare personală lectorului, chiar de retrăire aproape cinematografică: „cu pensia de veteran/ o dată pe lună/ bunicul trecea pe lângă cişmea/ la prăvălie să cumpere gaz/ chibrituri şi un ziar” (shopping, pag. 47). Alteori, expresivitatea capătă accente ale metaforei aforistice: „Nu te îngriji că luna stă strâmb/ pe lângă trupul biserici cu două turle. Noi aşa/ vom muri,/ strângând în braţe arcuri de cerc.// Niciodată luna singură/ n-a avut lumină destulă/ să se despartă de noapte” (pag. 20). Absenţa punctuaţiei lasă să se presupună voinţa de a da senzaţia de dicteu [automat?], relatare în priză directă a realului metaforizat, transgresat ca să capete coerenţă şi semnificaţie existenţială. Rezolvările sunt, de mai multe ori, aruncate voit în obscuritate, lăsate în voia surprinzătorului, dacă nu a absurdului: „nu-i nimic dacă pădurea/ a golit toate păsările/ când a plecat/ în ţările calde// nu-i nimic/ vin îngerii” („nu-i nimic”, pag. 48) sau „cu pleoapele căzute/ strecoară-ţi pumnii strânşi sub val/ să prinzi amintirea unui singur somn de prunc/ în braţele mamei/ se vor desface/ cu cenuşă udă sub unghii” (pag. 49). Este evidentă, de altfel, de-a lungul volumului, influenţa ideilor existenţialismului, ca precept de trăire şi înţelegere a vieţii, suntem mereu în prezenţa contingenţei fiinţei umane fragile, ba chiar ne-am aştepta să apară şi acel „Sisif fericit” al lui Camus, cu nesfârşitul său exerciţiu de inutilitate, care să ne spună: „voi schimba timpul verbelor şi apa la flori” (pag. 52).

Tablourile vivante ale Ceciliei Costache nu sunt niciodată neutre, ele au tensiune, provoacă, incită, cer un lector activ, implicat. Paradoxal sau nu, avem tablouri vivante despre moarte, mai deloc sau vag erotice, relaţia cu celălalt fiind mai degrabă a neînţelesului, a incomunicării: „[…]// inima mea n-ar simţi nimic dacă te-ar pierde/ căci în inima ta n-ar fi nimic dacă n-aş simţi”, iar elementele naturale înconjurătoare, obiectele sunt semne robite tot de deşertăciune, în voia valului vremurilor, nu au independenţă, sunt decor inert, „de ce ne prindem atunci/ de câte un colţ de aer umed/ cum se ţine verdele de pădure/ ca o rădaşcă încleştată pe o frunză/ când vezi/ suntem nişte clopoţei/ la intrarea într-un magazin/ cu suveniruri pentru morţi şi da/ e vremea să vorbim/ cu bucurie şi dragoste despre moarte/ ca despre o noapte albă/ începută de suflete neadormite/ pe un câmp nesfârşit” (pag. 54). Depresia personajului din poezia Ceciliei Costache este benignă, reflexivă, inevitabila extincţie a fiinţei este pusă pe seama ciclurilor naturale, nu este o tragedie, este o transgresare firească: „toamna face dreptate/ frunzelor/ cum ne confirmă pe noi/ moartea” (pag. 56). O judecată dreaptă, moartea e o confirmare a vieţii, numai cel ce trăieşte are dreptul să moară. Poeta merge mai departe, însă, viaţa este mai degrabă o închinare în faţa morţii, pentru că „rugăciunea se face cu fruntea/ pe adâncul pământului” (pag. 19), privirea spre cer fiind astfel imposibilă! Oarecum retoric, personajul afirmă: „nu înţeleg această încrâncenare/ în iubire ca formă de levitaţie/ când de fapt/ îţi mesteci pământul de deasupra/ să poţi respira// mă dau în vânt după morţii/ scoşi din tranşee” (pag. 59). Iubirea este trecută în categoria fantasmelor, a trăirilor neautentice, singura trăire adevărată fiind aceea a morţii. Poemul de la pag. 24 este un excelent exemplu pentru această convingere bine sedimentată: „când oamenii nu sunt lăsaţi să iubească/ vine o fată/ cu părul albastru/ ca metafora/ care ascundea uneori lumina/ în mijlocul pădurii// tăcerea ei s-a făcut femeie/ are pielea sărată/ şi mâni de sticlă/ se vede prin ele distanţa/ până la strigătul înfundat/ de sub coaste// nu vă vreau/ a spus ea în cele din urmă/ şi toate frunzele s-au transformat/ în pământ de flori”. Apariţie fantomatică, iubirea găseşte calea salvării în renaşterea prin ceilalţi, care presupune moartea fără de care nu există înviere. Imaginea erosului este reală numai „acolo unde cuvintele sunt auzite de surzi/ […]/ iar dragostea e o lampă/ lăsată aprinsă toată noaptea” (pag. 25). Ne aflăm, şi aici, în preajma unei convingeri neostoite care luminează „contrastul dintre strigătul fiinţei şi tăcerea ilogică a lumii” (Camus), singura raţiune a prezenţei omului în existenţă.

Lumea din poezia Ceciliei Costache e tăcută, nu reacţionează, aşteaptă decizia actanţilor, iar actanţii se mişcă fără sens şi fără atitudine. Adeseori, poeta recurge la imagini de tip oniric, deosebit de expresive şi coerente: „cred că mergeam undeva/ iar aerul se umplea/ o mână un toc de pantof/ un lucru care nu s-a mai întâmplat/ o şuviţă cu soarele strălucind în ea/ toate se mestecau cu sângele meu/ care striga/ dansul rămânea în urmă/ ca nişte baloane de săpun/ continuam să sar într-un picior/ în jumătate de picior/ intr-un sunet slab/ ecoul trupului meu dansând” (pag. 27). Aici ne aflăm în prezenţa unei acţiuni într-un spaţiu-timp care se degradează continuu, îşi pierde materialitatea, energia şi spiritul, păstrează umbre, baloane de săpun, ecouri. Nimic nu oferă o soluţie, alta decât aşteptarea sfârşitului, cu „senzaţia aceea/ că încalţi un picior amputat” (pag. 33).

Tot de existenţialism ţine atitudinea etică amintită mai sus. Poemul „cum latră omenii-câini” (pag. 61), aparent o parabolă, este, de fapt o descriere crudă, cinică, a „omului nou”, a „omului unidimensional” marcusian, adaptat societăţii de consum. Pentru omenii câini, „frica e forma lor de iubire”, „nu au mamă nu au tată/ nu împodobesc bradul nu primesc în culcuşul lor/ câini colindători cu fundiţe la gât”. Personajul Ceciliei Costache nu trece indiferent prin lume, imortalizează critic şi desenează cu expresivitate vivanterii care nu te pot lăsa indiferent. Nu este o poezie socială, este un lirism lucid şi analitic, punerile în scenă au frumuseţea delicată a acuarelei sau a laviului: „clopote/ bat înlăuntrul omului/ sufocat în om// răsar/ umbrele trecuţilor printre clopote/ ca nişte morţi/ printre morţi” (copil nejucându-se, pag. 63). Imaginea „omului sufocat în om” aminteşte, în esenţă, de Meursault din „Străinul” lui Camus, dar şi de Garcin, din „Cu uşile închise” a lui Sartre. Chiar dacă demonstraţia acestuia din urmă merge spre ideea că „infernul sunt ceilalţi”, Garcin este, asemenea ucigaşului Meursault, „om sufocat în om”, „mort printre morţi”. „Om sufocat în om” este şi poetul pe care Cecilia Costache, pe urmele înaintaşilor (v. măcar nichitiana „poetul ca şi soldatul”), îl defineşte astfel: „piratul/ ca şi poetul/ îşi acoperă ochiul/ ca să nu fie văzut/ când s-ar vedea” (pag. 66). El e „suspendat între a fi şi a iubi/ […]/ femeile îi cer excitate să le umple paharul/ poetul izbucneşte într-un hohot de râs/ cel mai serios hohot de râs/ scris pe o foiţă de ţigară” (pag. 18).

Absenţa unei dimensiuni ce-ar ţine de transcendent este tot un aspect din zona existenţialismului. „Dumnezeu alegând/ cu o coastă smulsă” (pag. 63) este acela care „a venit şi mi-a spus/ bravo/ ai trăit perfect/ n-ai ratat nimic/ vei da socoteală doar/ de zilele care vor urma” (pag. 16). Neamestecul divinităţii în realul cotidian ar defini inutilitatea prezenţei sale altfel decât ca personaj secundar, lipsit de replică, ori ca „un actor/ care juca mereu/ acelaşi rol/ în care nu iubea/ nu suferea/ nu-i era dor/ şi n-avea amintiri/ semnificative/ […]/ pe o scenă minusculă – el/ ca un fir de praf/ în lumina rampei/ înlocuind în acelaşi punct/ întunericul” (pag. 32).

Debutul Ceciliei Costache este de bun augur prin originalitatea demersului liric şi, în acelaşi timp, tragic [în sensul vechi al termenului], prin siguranţa cu care construieşte tablouri vii, convingătoare ale realului reimaginat ca să semnifice. Ea se descurcă la fel de bine, adică excelent, în poeme lungi („terapie 9”, „nu suntem ce nu suntem încă”, „cum latră oamenii-câini”, „*** [Hei, oameni, vă spun în faţă, nu pot]”), ca şi în poemele foarte scurte, aproape fulguraţii, dar pline de miez.

____

Cecilia Costache, texte adăugate, Editura Tracus Arte, Colecţia Traian T. Coşovei, 2018