Cartea lui Teo Cabel debutează cu o explozie de petardă care să trezească
cititorul la realitate: „Nu toate literele din cuvântul câine latră.” O
realitate care virează tot mereu într-o nouă ficţiune, te scufundă, e ca şi cum
ai intra de mână cu Alice în oglindă şi ai privi înapoi plin de mirare estomparea tot mai accentuată.
O realitate rocambolescă, în care fiecare poem e o altă petardă, cu excepţia
celor care funcţionează ca grenade defensive.
Poezie de notaţie, aparent, a unor preumblări prin lumea înconjurătoare,
în căutarea impulsului pentru o nouă emoţie, dar şi, poate mai cu seamă, a unei
continue confirmări a propriei existenţe.
Descrieri de situaţii, mai degrabă decât de stări ale fiinţei, aşadar o
surdină deliberat aplicată propriei simţiri, asumarea unei voite neutralităţi
în faţa evidenţei tablourilor de natură sau casnice, cărora le conferă discret
semnificaţie secundă prin metaforă: „În camera întunecoasă citesc autografele /
gerului / pregătesc lemne de foc. // Grafitti ale gerului / senzaţia de cuşcă /
mă scufund în frig / […] / mâinile mele reci, / ochii, hârtia de aprins /
dominare în forţă a materiei. / […] / mă frige o privire de lup / un verde de
pădure năvăleşte […] / / Când ai intrat pe uşă mi-am dat seama că / gerul nu a
putut să te sărute / trandafirii tăi din obraji erai vii.” (La gura sobei).
Culorile, vegetaţia, obiectele, momente ale zilei sunt prezenţe fireşti
în limbajul poeziei acesteia, în imaginarul dintotdeauna al poetului de faţă (a
se vedea, spre exemplu, vânătorul vânat, din Labirintul, 2017: „Mai ţii minte
cum se topea / Lumina pe bulevard? / neoane, cupe de şampanie, / Într-o
revărsare dulce ameţitoare / Băncile păreau de ciocolată / şi ne topeam amândoi
/ Unul în buzunarul celuilalt. […]”), dar dimensiunea interogaţiei existenţiale
se strecoară, şi acum, aparent pe neaşteptate, în imagini brusc fabuloase,
aproape ireale: „cuvintele se umflă ca un borhot scufundat în apă, / rămân cu
ele în gură, flămând, /scările din flacăra lumânării nu duc nicăieri, / Pe
pământ. Merg pe drumuri de unde / nu ştiu să mă întorc, altcineva plăteşte /
biletul.” (***, pag. 9) Absenţa sentimentului de siguranţă, ambiguitatea
controlului asupra propriei vieţi, asupra cotidianului, dar şi asupra devenirii
străbate paginile întregului volum inspirat intitulat Fluture în pustiu – adică
fiinţă destinată zborului singuratic, departe de rumoarea lumii care ar atenua
senzaţia lipsei de sens. Nostalgia unui trecut – copilăria, mai cu seamă – plin
de substanţă şi de trăire deplină străbate şi ea rândurile cărţii. „Bunica îmi
spune şoptit / fă un covrig, să închizi teama în gaura lui!” (pag. 9); „[…] Îmi
fac cărare cu lopata / în loc să ajung la poartă o aud pe Bunica / miroase a
scovergi. / alerg către uşă / mise lipeşte mâna de clanţă / focul din soba
amintirilor mă dogoreşte până la lacrimi / uşa masivă de fier rămâne închisă.”
(alb cu scovergi, pag. 70). Iată cum «madlena» lui Proust se iţeşte din
amalgamul de acumulări şi produce efecte nebănuite. Dar realul, concretul nu
doar provoacă, ci şi umbresc amintirea şi induc iminenţa neantului. „În
pergamentul crepusculului / am citit poeziile melcilor. În urma celor striviţi
/ dansau literele, cruci argintii pe asfaltul fierbinte. // Suntem liberi!”
(***, pag. 22).
Teo Cabel îşi urmează neabătut «algoritmul» stilistic, transferă
concretul imaginilor în abstractul reflecţiei existenţiale. De data aceasta,
Literele şi Timpul par a fi teme recurente. „Câte litere pe secundă are
ploaia?” se intitulează unul dintre poeme cele mai semnificative (pag. 31) şi
reflecţia virează iute în interogaţia asupra sinelui: „Afară, mai pui o glugă,
o umbrelă / mai intri la un ceai, la o cafea / în mine ce să pun? / plouă cu
imagini, / cu litere / prea repede să lege un cuvânt / mă ui pe geam şi văd un
pom / înăuntrul mei (cu ce ochi) văd păsări în zbor / şi flori neînflorite, şi
un modernist / care m-ar certa de ce spusn flori / flori, da, flori, din
realitate, / dar plouă / nu am cafea să fac la ibric / o să iau de la automat,
/ bag o hârtie de un leu, selectez, comand, / aştept / plouă / câte litere pe
secundă are ploaia? // De fapt / mă gândeam ce bine ar fi fost / la o cabană la
munte / eu şi tu / să plouă existenţial, treaba ei de ploaie, / nici câte
secunde pe literă are nu m-ar mai / interesa.” Am citat poemul întreg pentru că
are cam tot ce trebuie spre a demonstra mecanismul construcţiei lirice a
poetului nostru. Pendularea bine strunită între realul exterior şi realul
interior, între gest şi gând, între spaţiu şi timp (altundeva scrie despre cum
„se opreau ziua şi câmpul”), „un strigăt ambiguu / nici cald nici rece, nici de
viaţă nici de moarte”, interogaţii fără răspuns acceptabil, asumabil – „Cât
eşti singur orizontul îşi frânge linia / într-o melancolie a semnului de întrebare.”
(pag. 56).
Avem previzibilă, de altfel, şi constatarea unei crize a limbajului şi a
comunicării, pe care poetul o afirmă, direct sau indirect, constant. Şi cu care
pare a se confrunta / lupta fără ostoire. „Mi-a căzut un bolovan peste cuvinte
/ a început să le scufunde”; „Când nu mai am ce scrie / îmi mestec tăcerea /
gust de pelin, scorţişoară, cătină, curmale. // Tăcerea mea doar pluteşte, /
înghite zgomotul lumii.”; „Dimineaţa mi s-au ascuns cuvintele. / m-au lăsat orb
de litere / merg prin parc / frunze, frunze, frunze, ploaie de frunze, /
cuvintele mele au intrat în pământ / […] / Sună telefonul / cuvintele încep să
curgă / vocea ta reumple existenţa de cuvinte.”
În opinia noastră, Fluture în pustiu continuă la aceeaşi intensitate
calea stilistică deschisă cu Labirintul, în 2017, cu un plus în zona
reflexivităţii, a expresionismului asumat în „dauna” impresionismului ludic,
mai puţin productiv în ziua de azi. Un câştig consistent pentru cititorii de
poezie bună.
