carmen secere - mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est /

Carmen Secere a constituit, încă de la început, o surpriză datorită particularităţii construcţiei poetice originale, singulare, puternic personalizate, cuvintele conducând totdeauna spre emoţia profundă, incomodă, provocatoare, şi mai cu seamă sapienţială. Iată că şi acum, prin mon amour ma tristesse ne conduce cu aceeaşi mână sigură prin labirintul singurătăţii, al iubirii şi al deznădejdii, cu referinţe livreşti discrete şi evocatoare. Cititorul este invitat să reconstituie întregul din fragmente, el se poate aşeza lesne pe sine în generoasele spaţii libere lăsate de autoare, cu obişnuinţele lui, cu pierderile şi câştigurile lui. Carmen Secere trece astfel de la un categoric „nu mai e nimic de trăit”, care semnifica atunci recunoaşterea deschisă a vulnerabilităţi traumatice a fiinţei, la „prin fereastra acestui tren de noapte / nu se mai vede nimic”, adică la o neliniştitoare călătorie de iniţiere în bezna adâncă a absenţei, a lipsei de perspectivă imaginabilă. Ceea ce nu scade cu nimic accentul primordial, ba dimpotrivă, îl întăreşte şi augmentează: „umblu cu inima la vedere / sunt vulnerabilă şi caut o culoare / căreia să-i aparţin”, întrucât, aşa cum pare firesc şi ne vor spune şi psihologii, „vulnerabilitatea înseamnă curaj / un războinic îşi ascute frica / în formă de sabie”. Poate părea paradoxal, cum paradoxală este, deliberat, toată poezia ei, pentru că discursul aparent colocvial virează neobservat în straniu, în alienare, în absurd, împingând la urgentă şi scormonitoare introspecţie. Din „trenul de noapte” suntem aruncaţi într-un culoar alb: „la terapie intensivă / întunericul intră prin gaura cheii // ce frumos tace lumina / în ultima fotografie // culoarul alb se îngustează // prin mine gonesc ambulanţe // mi-e teamă să nu fiu părăsită / în somn”. Acel întuneric – subitis exitus! – ce-şi găseşte mereu cale este reluat/definit ca tăcere a luminii, pentru ca, în altă parte, cele două să se întâlnească terapeutic într-un îndemn-chemare: „construieşte-mi o casă / fără oglinzi şi fără ferestre / să odihnesc în ea / lumina în care mi-ai spus / că sunt frumoasă // încuie uşa / dezbracă-mă / de întuneric” (întuneric). Spaţiul fără deschideri, adevărate sau false, este el însuşi deschidere spre interiorul fiinţei, spre trăirea deplină a sinelui. Dialogul cu lumea cheamă la incursiuni mitologice, sensuri aparent temeinice sunt puse la îndoială, devin interogaţii despre esenţa fiirii: „n-ar fi trebuit să desparţi apele / nu se pleacă atât de uşor / din cele neîntâmplate // materia se-aşază ciudat // orice atingere a fost îngropată / sub un munte de sare // cobori în noapte / ca-ntr-o osândă” (ciudat). Un „celălalt” este continuu ţintă a reproşului, a îndoielii, coerenţa este amendată deschis pentru lipsa de substanţă: „prin mijlocul singurătăţii mele / treceai târând după tine / ca pe nişte cutii goale de conserve / toate nopţile în care ne-am iubit” (zgomot). Excelenţa imaginii consumării totale, fără rest, este greu de trecut în surdină.

Salvarea prin iubire este doar o iluzie, una acceptată, chemată, vag mângâietoare, pentru că „iubirea creşte din cicatrici” şi „iubirea mea transpiră / în cămaşă de forţă”. Fără să fiu adeptul statisticilor, semnificativ pentru complexitatea în simplitate a vocabularului poetic caracteristic poetei poate fi faptul că „iubirea” (cuvântul) apare doar de cele două ori citate deja, în volum! Iar cuvântul „dragoste” de patru ori şi doar în construcţii negative: „un cântec de dragoste lipsit de dragoste”, între dragoste şi ură”, „o dragoste austeră”. Asta într-o carte care se numeşte mon amour ma tristesse! Nu-i bai că nici cu „trist/esse” nu stăm mai grozav: doar trei prezenţe în interiorul poemelor… Dar declaraţiile îndrăgostite capătă o formă aluzivă, metaforică, delicată: „cel mai greu a fost / să-mi dezvăţ trupul / de tine // niciodată nu am ştiut / unde începi tu şi / unde sfârşesc eu” (tu). Contopirea cu Celălalt este o prezenţă discretă de-a lungul volumului, concomitenţa de trăire este un deziderat de atins, eul poetic este al aceleia dornice de comunicare, de atingere, de iubire, fie şi închipuite, inventate, precum într-o lume ideală, deasupra deşertăciunii cotidiene.

Derutanta luciditate care se impune cu fiecare imagine sugerată de poemele volumului lasă la vedere, totuşi, structurile ascunsului, necuprinsului, pe care Carmen Secere le dezvăluie cu parcimonie iniţiaţilor. Enunţuri de felul „formula fericirii / e simplă // două periuţe de dinţi / într-un pahar de plastic” ori strofele poemului am învins sau melancolia ucigătoare din carne şi frig: „să intri-n mine ca-ntr-o pâine fierbinte / să mă rupi în bucăţi să mă-nghiţi pe nemestecate / să-ţi spun că-s ostenită şi să nu m-asculţi / să o iei de la capăt iar şi iar / vreau să nu mai vreau / dincolo de fier şi de carne / să mă-mbăt cu aerul ăsta rece / dintre noi” sunt puternice argumente pentru recitirea şi reluarea lecturii poemelor. Pentru că la Carmen Secere prima lectură este de plăcere. A doua este de încântare. Iar a treia lectură a unui poem este de reflecţie.

Inteligenţa scriiturii ca închidere (în vers) care deschide (în meditaţie), ca experienţă spirituală a unui final care nu este sfârşit, ci e o (eternă) reîntoarcere, o re-trăire, ilustrează ciclicitatea subjugantă a clipei. Eul poetic se destăinuie şi se defineşte: „sunt o rană deschisă / ca uşa unei colivii” – model de construcţie oximoronică solidă caracteristic poetei.

În marginea interogaţiei despre iubire şi moarte stă prezenţa acesteia din urmă necurmată: „ploaia asta bătrână sapă ca o daltă // [...] // se-ntunecă devreme”; „negura se-ntinde ca o boală de piele / peste zilele noastre din ce în ce / mai puţine”. Atmosfera generală aceasta este, întunecată, sumbră, cu toată prezenţa sensibilă a luminii, sub diverse forme, uneori nevăzute („un orb pipăie / lumina dintr-o vioară”), mai cu seamă cu rost de subliniere a prevalenţei întunericului, a beznei, a umbrei: „îmi lipsea curajul / de a mă apropia de lumină / şi mă durea singurătatea / umbrei mele”; „lumina durează atât cât se deschid braţele / şi locuim în ea o singură zi / ca efemeridele”. Interesant de observat că, în viziune poetei, spaţiul urban în care se desfăşoară unele scene este nu doar mohorât, ci şi lipsit de vieţuire reală: „oraşul trece pe lângă mine / acoperindu-şi urechile // niciodată liniştea n-a fost deplină // undeva o femeie plânge în gând // [...] // în azilul ăsta de noapte / nu s-a mai zugrăvit / demult” (tablou clasic); „lampagiul doarme / la marginea oraşului înghiţit / de întuneric”. De fapt, el nu conţine/provoacă emoţie, dar oferă prilejul unor remarci cu schepsis ironic: „despre luminile oraşului / poate povesti oricine / dar despre cum se dezbracă o rochie / numai o femeie" (rochie). Ludicul este în firea poetei, este dificil de exemplificat, atâta vreme cât nimic nu este „la locul lui” în poezia ei. Realul (nu realitatea, pentru că este total dezinteresată de aspectele acesteia) constituie sursa construcţiilor ce amintesc destul de străveziu de arhitecturile imposibile şi mai ales de „metamorfozele” lui M. C. Escher, prin subtilitatea cu care alătură elemente de puzzle aparent străine spre a alcătui imagini verbale semnificative, empatice, complexe chiar în claritatea lor cristalină.

Câteva poeme par să ne vorbească despre fericire, căci „se spune că pentru fericire / e nevoie de antrenament”, poemul care deschide volumul chiar poartă acest titlu şi sunt de remarcat chiar cugetări prilejuite de temă: „facem alegeri mici fără să ştim / că sunt marile decizii”; „n-am fost niciodată fericită cu aripile strânse” şi tragica, în fond, constatare, parcă desprinsă dintr-o antică scriere sapienţială: „uităm de fericirea peştilor / pe care copca nu-i mai sperie”. Dar gimnastica aceasta cu fericirea nu prea ne iese, conchidem, nici nouă, nici ei, chiar dacă poemele sunt de o nesmintită frumuseţe, pe măsura talentului şi priceperii poetei.

A fi în preajmă, a adulmeca, pare esenţa periplului creator al lui Carmen Secere, e o stare de fapt poetic, de întâmplare a fiinţei, cum spunea Nichita, în care o urmăm credincioşi, curioşi, încântaţi, dependenţi, până la urmă, de expresivitatea ei înrobitoare, rupându-ne de noi ca să mergem mai departe, flămânzi de visarea spre care ne-mbie ca spre un dulce eşafod.

Paşi pe nisipuri mişcătoare este această călătorie cu poezia lui Carmen Secere, ea ne-a spus altădată: „sunt acuzată că sufăr de imaginaţie”, „sunt încă vie pe câmpul de luptă / înaintez cu inima la vedere”, iar acum aflăm că „nu există eroi / doar mersul pe coate al unora / cu toţi morţii târâş după ei / în timp ce alţii atacă fără milă / rezerva de zile // un paznic vopseşte cu negru / tăcerea”. Dincolo de această tăcere este zgomotul fals al lumii, altfel spus gălăgia, este deşertăciunea, este absenţa sensului într-o lume dominată de absurd, aşadar: „îmi aşez somnul / în cutia de carton / lângă o călătorie veche / şi-un bilet de plecare / fără dată” (fracturi). Iată că pot pleca oricând, deci ce rost are s-o mai fac? Situaţie ce ţine de temele existenţialiste, de acea „la nausée” sartriană, în care fuga, magia şi spaima sunt doar trăiri psih(ot)ice şi nu implică acţiune; aşteptări ale nimicului.

Volumul mon amour ma tristesse, cu subtitlul înşelător / întâmplări de viaţă în est /, nu este atât despre viaţa vieţuită, cât este despre poezia tragică a existenţei, despre iubire şi mai ales despre moarte, despre lumină şi mai ales despre beznă, despre a fi fără a trăi, despre absenţa care umple golul prezenţei cu visări inocente, despre tăceri care ţin locul cuvintelor şi acestea din urmă se străduiesc să le descrie cu amănunţire. Poate că un moto al cărţii mon amour ma tristesse ar fi putut fi: „oriunde ajunge lumina, întunericul e deja acolo.” Este demonstraţia pe care ne-o face Carmen Secere cu asupra de măsură.

________ 

carmen secere, mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est /, Editura Vinea, Bucureşti, 2019 

George G. Asztalos – Liber poezionist

Atunci când dau peste un poet care experimentează liber şi nu se mulţumeşte cu oglindirea naturii, fie ea exterioară & interioară, doar natura naturata, ci şi a sentimentelor, comportamentelor, eticii, recunosc faptul că mă las în voia bucuriei de a descoperi ce căi ni se propun, ce obstacole, încotro ni se deschid porţi şi ferestre. Mi s-a întâmplat când am dat peste cărţile lui George G: Asztalos, „!frarouge” (2014) & „mi se ulise” (2016), mi se-ntâmplă cu „Liber poezionist” (2018). L-am (re)descoperit pe poetul convins că el aparţine de natura naturans, acesta este rostul lui pe lume.

Pentru George G. Asztalos lumea este o rană, ale cărei consecinţe le resimte permanent, căci este parte activă, iniţiator şi beneficiar al suferinţei. Fiinţă ludică prin definiţie, poetul nostru ia limbajul în stăpânire şi-l contorsionează după voie, îl împinge pe lector la limita imaginării posibilului şi imposibilului, îmbiindu-l cu subtilă viclenie la conversaţie, aşa, convivial: „păi uite cum stă treaba noi eram cu toţii un cuib de cruci / date dracului de obişnuite cu foame şi teroare / până şi statul la cozi ajunsese o plăcere / […] / căciula ocrotitoare a dictatorului / zbura impasibilă deasupra noastră” (zbor deasupra unui cuib de cruci). Jocul este dezlănţuit, etica angajată se desfăşoară nesmintit, crud şi ironic, spectaculară în derizoriu, astfel că vom avea „faptele de larme ale revoluţiei”, o Jeanne d’Arc a Combinatului, Cleopatra, amanta oraşului,  „cu salopeta ruptă cu sânii fluturând în vânt”, „o adevărată amazoană călare pe un rahat în spume”, „în faţa Marii Împuşcări Naţionale”, „o iubită nebună / susţinea că e gravidă cu un înger căzut”, „un pachet de flori şi un buchet de dulciuri”, „frumoasa prăpastie cu fabrici şi uzine” – o expresivitate maximă, dezlănţuită, ca un strigăt de deznădejde, de fapt, „de vai steaua noastră”. Aşa se deschide cartea cu poeme, după o prefaţă excelentă a Mioarei Bahna. Şi aşa va continua, într-un infrarealism asumat deschis, conceptualizat cândva chiar într-un manifest. Vom (re)descoperi cu uimire şi plăcere o urmuziadă fascinantă, scrisă cu îndemânare şi talent muzical, o simfonie barocă ce-ar fi exultantă şi exaltantă, de nu ar fi sfâşietoare: „şi ce să vezi / profesorii ne-au vândut de vii dragii mei / ştim ca pe apă scârbele alea de cărţi şi ne jucăm în voie / ce nu ştim e că / realitatea e o armată de culcaţi – salturi înainte / pur şi simplu te predai pui capul la cutie / şi urmezi mulţimea în travaliul ei idiot de trist / pe drumuri pe câmpuri pe şantiere rupt în gură de muncă / […] / vecinul şi-a tras maşină la scară / numai noi / citim facturi şi ne îmbolnăvim / […] / prinţi de supermarket şi cerşetori la patron” (arbeit macht frei). O urmuziadă kafkaeskă, după cu se vede, după cum era şi în celelalte cărţi semnate de Gerorge G. Asztalos.

Revolta, răzvrătirea, sfidarea sunt mărci ale celui ne-ngenuncheat, ale celui care nu iartă şi nu uită şi plăteşte prin poezie, prin atitudinea socială, unul dintre puţinii poeţi de acest fel, astăzi, pe meleagul acesta al deşertăciunii. El ne descoperă cu tristeţe „locul unde se duc cuvintele frânte”: „da dragii moşului va veni un fel de târziu / pe care tu şi ceilalţi o să-l numiţi seară / şi-n care toate vor fi agonii / ale unui cântec bocit de un mut // în care ultima mea şansă va fi să tac / să închid să sting nu mai aud nimic / şi la urmă dau drumul la câini / să scheaune lângă sicriu”, locul de unde, iată nu mai există întoarcere, doar călătoria în Lapsusia şi exilul în Amnezia.

Trebuie să luăm totul cum grano salis, pentru că „nu vedem lucrurile cum sunt / Pentru că pur şi simplu le vedem cum suntem” – spune într-o carte anterioară, „!nfrarouge”, şi reia acum –, poetul este un sceptic nemântuit şi, poate, nemântuibil, atâta vreme cât privirea sa asupra lumii descoperă totdeauna imaginea unui spaţiu închis, constrângător, ca să nu spun concentraţionar, în care trăiesc „şi poeţii / aceşti lacrima lui Ovidiu expulzată în bălării la capătul lumii”, şi nu alungaţi din Cetate, cum cerea Platon, spre a locui în preajma zeilor. Decădere, pentru că acolo ar fi locul celor care nu fac saltul de la mimesis la katharsis, cum spune undeva Noica, comentând Republica, „Artistul imită şi redă realul simplu numai atunci când nu ştie să se ridice la esenţă. Cum să dea afară din cetate Platon pe poetul care ştie, sau care măcar aspiră la o cunoaştere mai adâncă decât a realului imediat, prin creaţia sa?” Răzvrătirea lui George G. Asztalos din asemenea situaţie se hrăneşte, simţindu-se alungat dintr-o lume globalizată, în care individul nu are mai multă valoare decât aceea de component al turmei încolonate spre abator. Şi atunci el însuşi găseşte cu cale să se separe de Cetatea strivitoare: „nu dragii mei a fi singur nu e nici pe departe o tragedie / a fi singur e o binecuvântare un privilegiu / a fi singur e a realiza că ai scăpat întreg în sfârşit / e singurul mediu în care povestea merge mai departe”. (elegie de transport în comun)

S-ar putea spune că infrarealismul lui Asztalos este o reducere la absurd a realităţii, dar pare mai degrabă o împingere în absurd a acesteia, în absurdul existenţialist, cunoscut şi recunoscut, adică o punere la locul ei, pe patul dedicat disecţiei unei distopii trăite pe viu, care se dovedeşte a fi civilizaţia actuală, o scoatere la vedere şi punere în vedere. Disecţia aduce în prim plan eroarea ficţionarului: „evident că frumuseţea nu va salva lumea / nici Dostoievski nu a salvat-o / doar a decretat o enormitate ieftină / lucrurile stau altfel poate că lumea va salva frumuseţea / dar lumea oricât ar fi de ca lumea / n-are nici pomeneală de salvare!” Amplu poem infrarealist, marea mântuire de corali se încheie într-o notă fals optimistă, de fapt, un fel de «minte-mă, dar minte-mă frumos»: „nu dragii mei frumuseţea nu va salva nimic / nu putem face multe dar ce facem e destul de fain / dăm volumul tristeţii la minim şi ne trezim / că ne dansează ploaia / pe-o muzică zurlie care nu mai poate / de bucurie!” La fel se petrec lucrurile şi cu fericirea: „dar io vă spun că fericirea e chimie pură / şi e all inclusive / drogurile ei sunt deja în voi / nu trebuie să le cerşeşti şi mai ales / să le iei // […] // io de vă caut nu vin / să vă citesc lumina / şi să vă iau banii / io plec să şterg întunericul”, iar poemul se numeşte insulele Serotonine, fiind încă o dovadă a felului în care George G. Asztalos reuşeşte să salte banalul, cotidianul anost în semnificaţie înalt existenţială.

Cum subtilul volumului este Poeme de dincolo. De dragoste, observăm că autorul se lasă traversat şi de adierea sentimentelor amoroase, dar nu îşi trădează nicicum atitudinea de frondă, oximoronul fundamental, chiar dacă ridică imnuri femeii: „nu vă îndrăgostiţi de poeţi spun femeile / ei doar pretind că oau te iubesc / dar ceea ce iubesc e de fapt să scrie / despre minunea că sunt îndrăgostiţi // […] // da’ nimeni n-a văzut o creatură mai singură ca femeia / când singurul ei adevăr pe cale de dispariţie / e propria ei frumuseţe / şi faţă de care adevăr mai bine alegi moartea // […] // dar tu Con Tempo Rana mea care urăşti poeţii / aşa din senin / şi-o spun smerit / tu // eşti doar o notă de subsol sinucigaşă / a unui suflet rătăcit / minunea mea de dulce de venin” (minunea mea de dulce de venin).

Liber poezionistul confirmă cu asupra de măsură parcursul de până acum al lui George G. Asztalos, întăreşte particularitatea sa, individualitatea strălucitoare într-un concert poetic general adesea tulbure, originalitatea viziunii cu accent mai pregnant pe orfic şi pe colocvialitatea limbajului. O carte care rezervă cititorului numeroase şi binecuvântate surprize.

Cornel Paiu - Biblioteca din turn

Urma păsării în aer şi urma peştelui în apă nimeni nu le cunoaşte, sună o veche zicere. La o atentă şi nu neapărat ludică privire, am amenda cumva constatarea şi am afirma că numai poetul le poate cunoaşte, căci el are acces la cele văzute şi la cele nevăzute, la jocurile, aparenţele şi profunzimile lumii.

Un argument ne aduce cartea lui Cornel Paiu, Biblioteca din turn (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2018), cu cele trei „Straje” ale sale, secţiuni ce pot ele însele avea existenţă independentă, dar astfel alăturate se constituie în largi încăperi ori etaje ale unei ample construcţii fascinante prin amplitudinea şi bogăţia semnificaţiilor. Intitulate „salt în gol”, „raze de lumină”, „case de apă”, cele trei părţi sunt trei direcţii de abordare a reflecţiei despre lume, a căutării înţelesurilor şi a constatării, în final, a deşertăciunii: „cum pot ori destrămarea? / destrămarea / destrăma / destră / destră / des / de / s…” (III.***) Dar calea până la concluzia aceasta este lungă, este cât o viaţă, poate chiar cât mai multe vieţi.

Se porneşte astfel: „întâi să desenez Turnul / fiecare cărămidă / fiecare piatră // fiecare perete / fiecare cariatidă // fiecare picătură de sânge // fiecare carte”, adică sânge, pagini, praful („bibliotecari de jad”), coperte, cuvinte („tristeţe”), „Turn – carte” cu o mulţime de comori adunate înlăuntru, până la „CONCERT”-ul final „carne oase sânge / lut pietre cărţi // salt în gol” (I.0.1). Este evident că, prin descrierea amănunţită a construcţiei „turnului”, poetul ne pune în temă cu miracolul venirii pe lume / aruncării în lume, când descopăr că „sunt un fir de praf pierdut în labirintul înţelesurilor / sunt un fir de nisip pe ţărmul mării inocenţei / […] / sunt numai o picătură de sânge prelinsă pe o piatră / sunt numai o picătură de apă suspendată între lumi” (I.1.1). Viziunea de sorginte expresionistă îi permite o largă varietate de imagini care pun în evidenţă avatarele întâlnirii cu viaţa, cu oamenii, cu valorile morale şi pervertirea lor, inclusiv revolta (de tip romantic!): „nu-mi vând nici umbra / nu-mi vând nici sufletul / nu-mi vând amarul / […] / nu-mi vând nici capra / nu-mi vând măgarul / nu-mi vând peretele / stâlpul de foc / TURNUL CU-ARIPI DE CĂRŢI / (cărţii vii cărţi albe cărţi aprinse) / nu-mi vând TURNUL DE CRETĂ / pe o egretă”.

Prefaţatorul Lucian Strochi subliniază, pe bună dreptate, că „volumul […] ar fi fost cel mai amar din literatura română”, dacă nu ar fi conţinut şi „Straja a II-a: raze de lumină”, pentru că „nu-i niciun paradox / starea de poezie / presupune limpezire / alb desăvârşit / starea de încredere / presupune transparenţă / sentimente cinstire / starea de frumuseţe / presupune atenţie / sensul şi înţelesul luminii” (II.2.1.2), chiar dacă îndoiala persistă: „ce-a mai rămas? / numai scrumul / aducerea aminte a incendiului / construcţia barocă a fiinţei destrămată / pândită încă  / şi-n taina aceasta de camuflate tunuri / veche artilerie grea pregătiră / pentru un nesfârşit război” (II.2.1.3), ca să ne ţină treji, vii, dincolo de „tristeţea aceasta care sparge timpane”.

Golul de descoperit, lumina în care „ne învelim” (cum spune, în postfaţa sa comprehensivă Emilian Marcu) sunt urmate şi completate de locuinţa originară, placentară, cea protectoare: „Straja a III-a: case de apă”. Întâmplarea că Poetul Cornel Paiu este şi Preot constituie una dintre coincidenţele fericite pentru orice cititor al cărţii acesteia, pentru că dedesubtul îndoielilor, interogaţiilor, răzvrătirilor stă o întemeiere pe imperisabilele căi de descifrare creştine ale tainelor. Astfel că salvarea prin credinţă este firească, creaţia poetului venind în continuarea Creaţiei lui Dumnezeu, cum frumos spune, în De Caelo, Constantin Noica „Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte.” Rugăciunea este o formă potrivită: „[…] şi eu vin Doamne / chemarea Ta răsună în inima mea / ca un cântec de dragoste” (III.3.1), dar şi cântecul de slavă sau evocarea nostalgică a copilăriei (adesea poeme delicate sunt inspirate de vârsta inocenţei!): „poate că raiul este undeva / în aerul de deasupra / casei părinteşti // un etaj invizibil! / cu multe camere-muzeu / porţelanuri electronice vechi / costume de altădată / tradiţionale / puse pe manechine / precum cele expuse / la  muzeul etnografic / de la Mănăstirea Nămăieşti / tot felul de oale pictate / ceasuri vechi oprite le diferite ore / […] / poate că raiul este deasupra porţii de acasă / tăinuit în nevăzute camere amirosind / a tămâie şi liliac înflorit / ca un cimitir de sat / în sâmbăta lui Lazăr / în Sâmbăta cea mare / în sâmbăta moşilor de vară” (III.3.1.10).

Cu toată tristeţea şi nostalgia ce răzbat dincolo de rândurile ei, cartea lui Cornel Paiu, Biblioteca din turn, dă seama de un poet bine înzestrat şi care chiar are ce spune despre oameni şi vieţile lor, dezvăluie trăiri interioare profunde şi pune întrebări importante, la care, uneori, cititorul nu s-a gândit. Încă. După lectura acestei construcţii arhitecturale înalte şi complexe, o va face cu siguranţă.