marți, 21 martie 2023

Adrian Zăinescu • Temeriada

 

„am mai bifat o zi/ pe această planetă grăbită”

 

O poezie din zona existenţialismlui, cu amprentă [auto]ironică, interpretată de un actor al unui mod de a fi cel ce nu eşti („ego sum qui non sum“), dar profundă în fond şi marcată de angoase mascate subtil, ne oferă autorul odată cu această carte având un titlu deliberat ambiguu în semnificaţii – Temeriada derivă din „temere”/ teamă („mucenic/ al tuturor temerilor tale.”) ori din „temeritate”/ curaj („Ceea ce/ ne mai dă curaj/ în fiecare zi/ este gândul/ că mâine...”)? Acest sprinten joc al dublei valori semantice face cluul poemelor, pendularea între sobrietatea întrebărilor despre viaţă şi zburdălnicia răspunsurilor eludând recursul la esenţele tragice ale vieţii. Poate că este de preferat seninul, fie el cât de puţin, înnorărilor şi ceţii de care ne lovim neîncetat – pare a sugera poetul. Precum Søren Kierkegaard, analist al sufletului socratic, autorul pare că a căta să afle „cum ar fi să trăieşti o viaţă întreagă numai prin perspectiva ironică?”, pentru că, observă asemenea filosofului danez, „prezentul nu se potriveşte cu ideea” şi atunci se simte „prizonierul finitudinii”.

 Cu mijloace stilistice adecvate, avem spre lectură poeme ce ne-ndeamnă, aşadar, la reflecţie, dar ne induc şi o indefinibilă emoţie, poate legată de nostalgiile stârnite din recursul la cotidian, chiar atunci când aparent ne aflăm în zona transcendentului. Aspectul conform căruia „Încă de la începuturi,/ Dumnezeu se tot chinuie/ în zadar/ să mă plămădească” – este expediat curând înspre eros: „Noroc de tine, femeie,/[...]// Numai tu,/ cu răbdarea ta de neînţeles/ pentru vremurile astea,/ ştii cum să mă înfiripi,/dându-mi formă şi trup/ care să reziste/ suflării dumnezeieşti,/ în aşteptarea unui suflet/ care poate te va iubi/ sau poate nu…” Chiar dacă „suntem din ce în ce/ mai târzii” „Şi parcă rânduielile lumii/ şi-au pierdut din esenţă”, „Facem colecţie de zile,/cu pasiunea unui filatelist înfocat./ Le strângem chiar dacă unele/seamănă leit cu altele.” Pare venind dinspre din Mitul lui Sisif, al lui Albert Camus, cu tot cu absurdul ce îi decorează acestuia existenţialismul. Am citat mai mult pentru că acesta este tonul întregului volum, un îndemn la acceptarea inevitabilului, la evitarea răzvrătirilor inutile, a sacrificiului fără rost, atâta vreme cât „locuim cu toţii/ într-un terariu gigantic” şi Cineva „ne priveşte/ curios/ printr-o lupă,/ amuzat de cât/ de caraghioşi/ putem fi.”

Abordarea aminteşte cumva şi de Marin Sorescu, unul mai blând şi mai cuviincios, dar tot aşa de ştrengar, de vreme ce, la pagina 36, Charon intră în grevă, iar la pagina 99 soseşte imperativul: „Dumnezeule,/ când ai puţin răgaz,/ dă-mi condica ta/ de sugestii şi reclamaţii,/ aş cam avea ceva/ de scris acolo.” Ba se întâmplă ca „Marin,/ nebunul satului,/ a aruncat ieri,/ în fântâna aia secată/ din vale,/ piatra filosofală./ De atunci,/ cătunul nostru/ a devenit/ atracţie turistică.”

Poetul intră permanent în dialog persiflant cu tot ceea ce-l înconjoară, cu semnele trecutului („Pe cine aţi băgat/ în calul troian,/ de-l tot bufneşte râsul?”), este interogativ şi cu sine însuşi, se miră, se îndoieşte, constată şi acceptă; nu se revoltă; se adaptează. Alternează dialogul cu monologul, neobosit în a provoca lectorul la o călătorie imprevizibilă. Aventura sa, cât este aventură, e povestită aproape didactic – de aici şi ironia omniprezentă, persiflarea chiar şi a celui care se presupune că citeşte având cine ştie ce aşteptări superioare. Este evident că dimensiunea discursului absurd vine din constatarea deficitului de sens în alcătuirea lumii contemporane. Un exemplu bun este poezia „I se spune dragoste”, pag 113-118, dar şi poezia „Vegan”, pag. 126-128: „Moartea/ şi-a lăsat barbă./ Lungă/ până spre stern,/ în pas cu moda/ vremurilor astea triste./ Umblă acum/ îmbrăcată/ după ultimul răcnet”.

O căutare mai acribioasă, mai scormonitoare asupra declicului ce stârneşte producţia poetică ne dezvăluie o căutare de sine acerbă a autorului, o încercare de constituire şi mai cu seamă de re-constituire a fiinţei interioare aflate în continuă dezagregare, împreună cu lumea (pe) care o găzduieşte. „Ca o turmă/ de ciute speriate,/ mânate din spate/ de o haită de lupi,/ anii mi-au luat-o/ la fugă/ de ceva vreme”. Cititorul este luat nu doar de martor la întâmplarea sinelui, ci este invitat să participe cu propriul sine la procesul perpetuu de structurare a instructurabilului. Metafora este relevantă, ca totdeauna: „Ştirea spunea/ că Dumnezeu/ a creat omul/ din cenuşa rămasă/ după fiecare înger/ pierdut în luptă./ Doar aripilor/ nu a mai reuşit/ să le dea formă/ şi ne-a creat/ fără ele.” Eşecul Creatorului, de care se pare că El era mulţumit, a condus la faptul că „tot continuăm/ să ne creăm/ zi de zi”, „miliarde de trupuri/ din cenuşă de înger.”