sâmbătă, 5 decembrie 2015

Monica Patriche - Cât o mie de nopţi


Poezia de dragoste - dacă e să o judecăm ca manifestare în sine - se arată azi a fi mult diferită de aceea a secolului trecut - retorică, intimistă, sentimentalistă – şi de aceea dezinhibată din preajma anului 2000 – cu excese emfatice nepudibunde şi mizerabiliste. Fără să piardă din angajamentul amoros şi din patima implicită, ea pare a se fi refugiat fie într-un robust intelectualism asexuat, fie într-o încercare de comuniune biotopică largă, uneori cu aspiraţie spre transcendent. Imnurile dedicate partenerului, chemările, plângerile nu mai au nimic din entuziasmul sau vaierul inimii în deplină bucurie ori suferinţă. Dulcile nostalgii sau frustele invitaţii au cam dispărut, lăsând locul, mereu mai mult, reflecţiei asupra trăirilor emoţionale, interogaţiilor despre sine la contactul cu celălalt. După ce i-ai parcurs pe Freud şi Jung, e greu să mai fii „amărâtă turturea”, „floare-albastră” ori să mai iubeşti „cu patimă ploile” şi chiar „dacă ţi-aş săruta talpa piciorului” nu prea te-ai mai feri „să nu-mi striveşti sărutul”, cu toate că mai încerci să povesteşti cum „bărbatul care-mi oferă plăceri/ îmi mângâie în fiecare zi sexul/ până ajunge carne vie”. Cel mai bine este să te fereşti de senzaţia unui nou déjà vu. Nu lipseşte şi o „sincronizare” cu ceea ce se-ntâmplă în lumea largă, ba poate chiar o propunere de direcţie, în măsura în care textele româneşti ajung, tălmăcite, la un public din alte zări. Desigur, cu excepţiile de rigoare… niciodată nimic nu stăpâneşte totul şi varietatea este cu deosebire benefică tuturor. Avem de unde alege, doamnelor şi domnilor!
Într-o zi, am ales cartea de poezie Cât o mie de nopţi*, a Monicăi Patriche, cu o prefaţă alăturând texte de Ioan Es. Pop şi Florin Caragiu, din care puteam afla că „în ultimă instanţă, ce lucruri i se potrivesc mai bine poeziei decât noaptea, somnul şi visul?” sau că „poezia înseamnă a-i găsi vieţii un cuvânt potrivit, răsfrângând în erosul ei cele lăuntrice.” Afirmaţii de tot adevărate şi frumoase, foarte potrivite poeziei de faţă şi, inevitabil, cel mai adesea, unei foarte largi arii din poezia universală.
Chiar demersul poetic al Monicăi Patriche ţine de această arie universală, nu se localizează şi nici nu datează, este originală atât cât se poate ca să se păstreze comunicabilă, redundanţele rămân discrete, metaforele sugestive, amintind cumva de stările extatice ale autoarei sintagmei „suntem un popor vegetal”. Căci vegetalul şi, uneori, acvaticul sunt mărci ale universului Monicăi Patriche, cum sunt, mai mult chiar, noaptea şi trupul. Poezia acestui volum adastă în preajma făptuirii. Sunt preludii şi postludii, spaţiul intermediar este păstrat în zona discreţiei. Primul grupaj, Nopţile iguanei, pare a pune scena la dispoziţia unei Seherezade care îi povesteşte Prinţului cum vede ea viaţa lui. Fără să fie neapărat Ava Gardner sau Deborah Kerr – Charlotte sau Hannah din celebrul film al lui John Huston, Noaptea iguanei -, poeta cochetează, aici cu jocul adolescentin nu neapărat nevinovat, dar şi cu frustrările unei maturităţi prea grăbite. Dar, mai degrabă, îmi pare că ne trimite înspre tensiunile psihologice din textele dramatice ale lui Tennessee Williams, căci versurile mărturisesc neobosita căutare de Sine în Celălalt, nevoia de comunicare ca reflex într-un timp-oglindă: „E noaptea unică a femeii, care, cu păsări / izbucnind din braţe, intră acolo unde te aştepţi /ca păsările să nu găsească niciodată odihnă. / […] / viaţa mea în care intru / ca o străină, în miezul cărei tu eşti prezent / mereu cu un pas mai devreme.” (1. E noaptea mea). „Tu erai deja acolo, erai în această călătorie. / Mă aşteptai.”, spune cu aparentă siguranţă, dar, tot atunci, „Trăiesc întâmplări despre care nu mai ştiu / când au fost.” şi ambiguitatea creşte odată cu refugiul în poveste sau în realităţi paralele, unde „Te-ai retras pe o vale a somnului. / […] / Vorbeşti despre biruinţa unui ceas. Slava lui / se vede din micimea secundei, în trecerea ei / înceată şi lină, în mod repetat înceată şi lină. / Timp biruitor. Ni se dă să-l gustăm în secunde. Fărâme de timp.” (3. Sub cearşaful alb dorm toate). Deja este un timp de hârtie, mat, inert, mort, care devine un prezent perpetuu („Este acel astăzi pe care îl trăim”), iar partenerul din iubire se arată a fi un salvator imaterial: „Între ţipătul naşterii / mele şi ultima mea zi, totul a curs lin, ca şi când / aş fi stat mereu faţă în faţă cu viaţa. Dacă am / plâns uneori, mâna ta a apăsat cu putere mâna / mea. Apoi ai alergat înainte spre o noapte pe care / eu o vedeam pustie şi neagră, dar pe care tu o numeai răsărit. / […] / Viaţa mea toată a fost ca aceasta: / faţă în faţă cu tine. / […] / Cu cât mai greu de îndurat, cu atât mai înalt / se ridică fluturi albaştri.” (4. O floare a rămas deschisă).
Într-o lume în care „fiecare respiră viaţa celuilalt / […] / având memoria unei sigure zile” şi „Trăiam ceea ce nu venise / şi ne hrăneam cu fructe care erau încă seminţe”, este tot mai evidentă propensiunea spre contopirea perpetuă între iubită şi iubitul ca ange gardien, être céleste, qui nous protège et qui nous aime. Bucuria se desprinde din toate rândurile, bucuria de a fi, de a fi fost inventată, de avea trup care să lumineze nopţile la sfânta atingere amoroasă: „Devin conştientă de fiinţa mea, de propriu-mi / trup. Viaţa urcă foarte încet. / […] / Suntem una, ne împărtăşim dintr-o unică viaţă. O viaţă care respiră prin trupurile noastre, / prin păsări şi râuri şi plante.” (10. Spui că în acele momente nu pot vedea altceva). Se mai adaugă dorinţa de re-facere a lumii – cu o evidentă tentaţie a atingerii transcendentului – la întâlnirea frustrantă cu „cei care se nasc în afara mea”: „Şi pruncul aceasta, născut de o / altă femeie! Născut în afara mea. Lumea se naşte / în afară, mereu în afara mea. O pereche de ochi / albaştri e semn că Dumnezeu umblă prin ea”. Un egoism al maternităţii cu totul acceptabil, ivit din iubire, dăruire şi contopire cu Celălalt, dacă nu ar sosi revelaţia eşecului, inevitabilului final al Universului: „Curând nu mă mai bucur şi stau singură în faţa / peretelui gol. Nori de praf suspendaţi, în care / sunt martirizaţi ochii albaştri.” (13. Sunt geloasă pe cei care se nasc în afara mea). Nu foarte vizibilă, conştiinţa micilor eşecuri, între marile victorii, nu atenuează, ba chiar întăreşte nevoia de prezenţă a iubitului-înger-păzitor, salvator, aducător de speranţă şi de extaze: „Ştiu că nu te-aş putea iubi, dacă nu te-aş / cunoaşte şi dacă nu mi te-ai dărui în întregime, / în singurătate.” (21. Am vrut să fiu femeie cu păr de culoarea).
Bună cunoscătoare a poeziei de dinaintea ei, legată cumva de marile valori poetice ale deceniilor şapte-opt-nouă din secolul al douăzecilea, Monica Patriche nu evită evocarea unei atmosfere care să amintească de Nichita Stănescu (vezi 18. Unul cu celălalt, respirând unul cu celălalt) sau de Ana Blandiana (14 februarie 2015). Cu acest din urmă exemplu, am intrat în grupajul intitulat „Jurnal poetic sau Despre retragere”, secţiune cu o altă retorică, cu respiraţie scurtă, repezită. Introspecţia sobră, reflecţiile existenţialiste amintind „Mitul lui Sisif” al lui Albert Camus, aşteptarea unui sfârşit, al unei retrageri (salvări?) improbabile: „Retragerea în cuvinte, retragerea în inima / unei femei care poartă dureros lumea.” (20 februarie 2015); „În vreme ce picioarele poeţilor merg pe pământ / inima lor este stăruitoare în ceruri.” Asemenea metafore-sentinţe abundă în această secţiune, în fond, reconfortantă intelectual: „Nu rămâne din noi decât ceea ce am iubit”; „Lumea trăieşte fără să fie numită. Poetul nu mai / are curaj. Se retrage, nemaiştiind să vadă ochii / care încă veghează”; „Puterea poetului stă în adâncul său” (aici amintind de Hugo-Mallarmé-Valéry).
Grupajul intitulat „Femeia amurgului” ilustrează o altă faţetă al poliedrului oferit nouă de Monica Patriche. Avem aici un narativism pasiv, peisajul interior este desemnificat, un du-te-vino leneş în căutarea sensului. Lungul şir de tablouri nu se leagă, deliberat, într-o coerenţă, ilustrând cu dibăcie chiar imaginea de exit din titlu.
Lungul poem final la volumului - „Opt” - încununează - prin parabolă - un demers foarte reuşit de a ni se prezenta patru feţe ale poeziei posibile, în viziunea unei poete contemporane. Se promite un alt început, o reînviere a speranţei: „Priveşte viaţa! Copii sunt / în grupuri. O fetiţă desface haina de staniol / galben a unei bomboane de ciocolată. / mâni respiră pe trupuri care dimineaţă / vor purta altă lumină.” De aici încolo, orice este posibil.
___________
* Brumar, 2015



sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Cântecele femeii-copil



Imaginea unei poezii proaspete şi ludic-senine, într-un peisaj contemporan mai degrabă dedat la stări umbroase, deprima(n)te şi pline de nelinişti metafizice post-erotism douămiist, aduce Ada Carol, autoare cu o solidă pregătire livrescă şi cu un simţ particular al metaforei cristaline, surprinzătoare şi revelatoare. Este evidentă plăcerea cu care scrie-descrie cu delicateţe stări şi relaţii obişnuite, fireşti, transformându-le în evenimente existenţiale curăţate de umbre şi de furtuni. Ada Carol este, în acest volum, în primul rând, emoţie, apoi este cuvânt şi gest, este trăire intensă mascată în joc, ironie, delicată copilărire. Nici un pic de sentimentalism desuet, unda de romantism este cu îndemânare pusă în surdină, versul ei este agreabil şi simplu precum acuarelele japoneze, cu linii unduioase şi vagi umbre de culoare palidă.
Candoarea observată deja de comentatori se degajă din toate poemele marcate de o neobosită dragoste pentru celălalt, pentru cel pereche până la identificare. Îndemânarea prozodică îi ajută din plin talentul, îl pune în valoare, ritmurile se aşază atât de muzical încât aproape că lectorul nu-şi dă seama de firele ascunse care-l conduc spre emoţie, îl captivează. Declaraţia de dependenţă a Adei Carol este un jurământ la altarul poetic al trăirilor totale întru dăruire necurmată celuilalt. „Unde mă poartă drumul, întortocheata cărare? / Poate e linişte la un capăt de zare, / poate-i zarvă sau poate-i petrecere… / Oricum eu sunt doar în trecere. / Pasărea mea albastră a zburat / şi nu mă mai pot opri din cântat!” (Cavalerul dragostei) mărturiseşte dintru-nceput şi continuă cu o plăcere a textului calofil rar întâlnită astăzi: „Poate vei afla că trebuie / să-mi iubeşti corpul / ca antecameră a sufletului. // Sau, dacă e să-mi aleg cuvintele, / ca pe o grădină de flori / unde, în colivia pieptului, / pasărea paradisului aşteaptă, / cuminte, să fie furată.” (Promisiune) Limpezimea expresiei, lipsa de bibiluri ornamentale în ceea ce, altfel, s-ar putea încărca de mulţimi de amănunte anatomice care să ilustreze „la petite mort” (cum frumos îi spun francezii orgasmului) face ca emoţia să fie dintre cele înalte: „Mi-e dor de tine aşa de rău / că vreau să te iubesc acum / până rămân fără trup, / până mi se închid ochii / şi buzele de topesc în pielea fierbinte…” (Dorinţă). Şi chiar când patima devine sălbatică, expresia rămâne la fel de luminoasă şi bogată: „Dacă te-aş avea la îndemână, te-aş tortura niţel / ca atunci când mă ţii la distanţă / printr-un cuvânt care despică – tăiş de sabie / cu lama curbă a buzelor tale. / E seară deja şi ninge cu bucăţi mari de gheaţă. / Vin la tine de departe pe coate şi pe genunchi, / cu gândurile albe. / Mângâie-mă pe cap – sunt o femeie aţâţată / care vrea să-ţi bea sângele cald, / uşor amărui.” (Idee fixă). Sau: „M-am lipit de tine ca o grefă reuşită / şi am început să simt din ce eşti făcut / de parcă îmi mai descopeream un trup / […] / te-am lăsat să-mi răspunzi la sărutări, / ca şi când o centralistă distrată / îmi făcuse legătura cu mine însămi” (Ieri). Ori: „Dacă te-aş putea dori mai mult / aş face-o cu gura plină, / muşcând din strugurii mov / care îţi cresc după urechi. / M-aş tăvăli în sucul lor / cu miros de toamnă târzie. // După dezmăţ mi-aş spăla / mâinile la izvorul care-ţi şiroieşte / prin barbă, m-aş căţăra pe buzele tale / şi m-aş arunca în extaz / de pe vârful limbii / într-o lingură de smântână / fără prea multă grăsime!” (Dorinţa coaptă). Ambiguitatea revelatoare persistă de-a lungul întregului volum, răsfăţul de a se tot întrepătrunde cu iubitul până la contopire conducând la imagini de aleasă frumuseţe: „Acum îţi ascult pulsul verde / prin carnea de peşte molatec. / Mă pătrund de mirosul ei proaspăt / ca surâsul apei într-un pahar cu lumini” (Rezumat). Sau şi mai mult de atât: „Viitorul are culoare ochilor tăi / şi inima mea bate ca să pompeze sânge / în venele altui trup, cu adevărat al meu / aşa cum trupul meu îţi aparţine. / E atât de frig aici că aş îngheţa / dacă sângele tău nu mi-ar inunda / uneori pieptul, fără voie şi fără supărare.” (Declaraţie). Răsfăţul se aliază foarte bine cu jocul femeii-copil şi expresia devine zburdalnică: „Azi dimineaţă te ţineam în braţe, / era aşa de moale  şi cald de parcă / îmbrăţişam un cozonac.” (Floare de soare).
Desfătarea dragostei se încarcă, uneori, de vagi ecouri bacoviene, când „tristeţea… atârnă în gene / ca un fruct prea copt” (Impromptu) şi ne duce gândul la nichitiana „noi ne iubeam prin mansarde”: „Merg cu autobuzul, / sub cerul acoperit de nori. / Dimineaţa e plină de tine: / tu în mâinile mele, / pieptul tău arcuit peste faţa mea, / tandreţea ploii dincolo de geamuri… / Gânduri plutesc peste oraş / intangibile ca pescăruşii / sclipind în noapte. / Prezenţa ta – ca o fereastră sau ca o boltă, / mă desparte de lume.” (Prezenţa ta)
Provocarea poeziei Adei Carol este continuă, expresia surpriză apare parcă aşteptată, de la un punct încolo al lecturii, aşa că este firesc să citim invocări de genul: „Dragă Màrquez, / […] / La noi în Macondo e linişte şi cald, / ca într-o burtă de somn. / […] / Nu ştiu dacă / osămaiajungvreodată acasă / sau poate mă voi înălţa din pat / directlacer. […]” (Un veac de «singurătate») sau „Dacă lumea s-ar sfârşi, aş simţi încă lipsa ta? / Mirosul gerului ar mai supravieţui poate un timp / în mijlocul flăcărilor.” (Dacă lumea s-ar sfârşi).
Avem de-a face cu o poezie a metaforei cotidianului senin, în care suferinţele sunt mai degrabă jocuri de-a baba-oarba sau de-a prinselea. S-a remarcat deja absenţa angoaselor, a frustrărilor de orice fel, autoarea-personaj este o fiinţă fericită, bucurându-se de Sine şi de Celălalt, care este un alt fel de Sine. Iubitul este oglinda în care-şi citeşte propria fizionomie sufletească. Astfel încât poeme de certă expresivitate orientală (japoneză) nu sunt deloc o întâmplare, precum Sărutul nostru sau, mai cu seamă, Prizonier uitat, într-un spirit de haiku dintre cele mai evidente.
Dincolo de simpatica senzaţie de „lasă-mă, dar nu-mi da pace” din unele texte poetice, Ada Carol reuşeşte, cel mai adesea, adevărate tururi de forţă expresivă şi emoţională. Un minunat poem de dragoste – aş spune summum al genului, în acest volum – este Mărturisire, al cărui final sună astfel: „Sunt o fecioară îndrăgostită. / Iubitul meu e un trandafir albastru.”, după ce versurile evocaseră acel captivant eternel retour. Forţa creatoare a poetei este din plin pusă în valoare în Memento, poate cel mai bun poem al volumului; cu un debut, în fond, metafizic („De unde atâta energie – mă întreb acum, / cu ochii la jarul răscolit din cenuşa noastră…”), continuă cu pierderea înaltului şi căderea („Ne-am îngreunat şi ni se pare / că singurul rost ar fi pe pământ”), pentru a sfârşi, în recunoaşterea eşecului, cu „În nopţile care picură la geam / doar lacrimile mai sclipesc ca praful de stele”.
Nu ştiu ce cale va urma poezia tinerei Ada Carol, dar, cu siguranţă, este capabilă de numeroase surprize, expresivitatea limbajului şi îndemânarea stilistică fiindu-i deja calităţi evidente, iar volumul de faţă dovedeşte că ea are multe de spus. Viaţa are, în poezia ei, o altă valoare de întrebuinţare decât la majoritatea colegilor de generaţie şi deţine toate uneltele necesare pentru a o disemina în texte dintre cele mai convingătoare şi furnizoare de încântătoare dependenţă.
_______________
*Ada Carol, Declarație de Dependență (Ars Docendi, 2015)

duminică, 22 noiembrie 2015

«Unicat» sau Însufleţirea obiectelor

Foto: Oxana Guţu

Cu o prefaţă lejeră a distinsului critic Gheorghe Grigurcu, apare la Editura Vinea volumul „Unicat” al frumoasei poete Radmila Popovici. Deloc întâmplător adjectivul anterior, căci, mărturisesc, primul contact cu imaginea fizică a autoarei mi-a provocat un aparent inexplicabil déjà vu. Moment decodificat mai târziu, când am aflat că este nepoata încântătoarei actriţe Ileana Popovici, cea care m-a fascinat cândva, la vârsta adolescenţei, în filmul lui Lucian Pintilie, „Reconstituirea”. Iată, aşadar, cum m-am apropiat de poezia Radmilei Popovici, cu câtă subiectivitate şi, concomitent, aşteptare-înfrigurare.
Prima impresie este a surâsului şăgalnic ce însoţeşte, discret, dar permanent, versul, o invitaţie la un joc de-a joaca, pe care o adresează cititorului, aproape o vrajă în care-l prinde şi nu-l mai lasă să scape. Lumea construită în jurul lui, din cuvinte, ca mătasea unui cocon, este veselă şi tragică, este tristă şi reconfortantă. Este vie. În ea, obiectele prind viaţă, plantele, seminţele simt şi resimt sentimente umane, are loc un transfer spiritual, o revărsare de gând şi de dorinţă, de bucurie şi suferinţă în universul înconjurător. Precum: „mesteceni uscăciune / pădure rară albă caut / sub stratul de iarbă / un pantof fără el / îmi înţep talpa schimb / decorul oameni îmbrăcaţi / ciudat se întorc de undeva / mă ascund de ei în minte / bâjbâi răcoarea cu degetele / singure se prind / în capcană jubilează / vârtejul // […]” (şi arderea). Jocul este, se observă lesne, plin de capcane, versul scurt, răstit, rupe gramatica elocvenţei – „aveai un nume / cu rădăcini / tulpină şi vlăstari / străvezii // […] // sângeros e micul / nostru album / de familie” (veşted) – dar şi creează un ritm obligatoriu, un răspăr a cărui stridenţă voită are rolul de a nu lăsa loc de trecere spre odihnă, spre abandon.
Cea de-a doua impresie este a intervenţiei chirurgicale pe sentiment, analiza c(l)inică a trăirilor expuse cu generozitate. Poemul verde în wiki poate fi un exemplu de bogăţie imagistică şi dexteritate expresivă, care denotă o largă libertate a poetei în lumea cuvintelor. „… frica e o tipă / modernă fumează / doar trei ţigări la / asfinţit se parfumează / după urechi // nu mă întrebaţi unde / şi cum am văzut-o ultima / oară avea cearcăne am salutat-o / din fugă hei blondo te prinde / violetul // să fi uitat cum dormeam / de-a-n picioarele cum îi / călcam fustele pliseu / cu pliseu cum ne ţineam de / mâini când traversam străzile / tentaţiilor cum chicoteam / în troleibuz dacă urca / vreun ochelarist // dedublarea personalităţii / e o boală psihică / îmi spune verde în wiki- / pedia // e timpul să schimb / doctorul”. Dacă funcţia de înlocuire a „funcţionat” aici în cheie vag ironică, cu totul altfel se întâmplă în curgere: „iarba îşi smulge / din rădăcini / mormintele crucile / înalţă braţele / cerul se trezeşte / se freacă la ochi / până crapă / tălpile îngerilor / supraobosiţi / stropii de ploaie / se înfrăţesc în / cădere şi curgere/ pe obrajii zbârciţi / ai pământului / lupii îşi pierd / toţi odată / colţii în faţa / mieilor când / se roagă / o mamă.” Gravitatea se instaurează ori de câte ori ne aflăm în prezenţa apropiaţilor, familiei – copil, mamă, tată; aici jocul devine serios, sobru, dar nu mai puţin bogat imagistic şi plin de forţă, ci dimpotrivă. În tace tata, sentimentul zădărniciei este şi mai puternic: „tata se ceartă/ muţeşte cu alfabetul / omite / literele trădătoare îşi / loveşte fruntea / cu palma nu-şi mai ascunde / lacrimile de cinci luni / tata e un copil supărat pe / copilul din el îşi întoarce / arcul zâmbetului / în jos aruncă / privirea şi tace // […] // ajunge la poartă o / deschide mă vede / mă strânge / în braţe // şi tace // bună tată / mulţi ani sănă- / tata îmi face semn / să tac // îl ascult şi înăbuş / copilul / din mine / că tace”. Enumerarea gesturilor, aproape ritualic, creează o tensiunea, care explodează lăuntric, genetic –cum altfel? – într-o tăcere semnificativă, o absenţă a cuvintelor, a „literelor trădătoare”.
Ultima impresie este de dependenţă a cititorului, care nu se mai poate desprinde din plasa întinsă cu dibăcie de Radmila Popovici. Rafinamentul discursului – observat, undeva, de Şerban Foarţă – iscat din ritmurile pe care le impune, ca într-o coregrafie pe linia frontului – din bucăţi de trupuri-suflete, din zdrenţe şi petice de trăiri, din cioburi de oglinzi care-au păstrat chipuri uitate, rafinamentul, aşadar, este marca acestui volum aflat în certă ascendenţă faţă de cele anterioare. Dramatismul trăirilor şi seninătatea spunerii – era să spun sinceritatea, dar ce sinceritatea se poate cere subiectivităţii supreme, care izgoneşte orice urmă de fals, de prefăcătorie? – conduc la formulări poetice de evidentă excelenţă: „cine să-ţi / asculte vioara /când cerul sălii / crapă şi / plămânii tăi / se zdrobesc / în aplauze // cine să-ți arunce / la picioare jumătatea / de garoafă / dacă zidul cortinei e / o ghilotină iar / tu nu ai decât iluzia / umărului şi a bărbiei / complici ai capriciului / no 24 de paganini // numai o lamă / bună şi foarte subţire / te poate ajuta / decupându-te / cu precizie microscopică / din totul în doar tu care /accepţi luatul ca pe un / dat şi nu invers şi nu / altădată şi nu / oricui // abia atunci când te / dezici de tălpi / ca de nişte şosete / rupte cărările încep / a străluci şi munţii / te înalţă” (decupându-te). Demn de remarcat, într-un volum, altfel, unitar, puseul oniric din semafor, un exemplu de virtuozitate şi densitate dramatică, un monolog încărcat de tensiune ce poate întrezări?, cine ştie?, alte faţete, surprinzătoare, ale caleidoscopului, care ni se pregătesc, undeva.
Poeta Radmila Popovici din Chişinău, România, „traversând curcubeul / alb-negru al / prezentului”, îl umple de culoarea trăirilor complete, profunde, a tuturor neliniştilor, la întâlnirea cu tot ceea ce lumea înconjurătoare şi lumea lăuntrică pot cuprinde şi pot înţelege prin intermediul inestimabil şi inefabil al poeziei adevărate.

marți, 1 septembrie 2015

Miruna Mureşanu – Lumina mântuitoare


Tăcerea şi Cuvântul sunt marca poeziei semnate Miruna Mureşanu. Adică singularul şi nu pluralul, nu prea-multul, nu aglomerarea, nu mulţimea, nu discusivul. Poetă pentru care scrisul este abia rezultatul unei stări de graţie şi de reflecţie asupra fiinţei interioare şi nu povestea detaliată a acestora, este o stare de graţie intimă şi nu manifestare exterioară de comunicare retorică, Miruna Mureşan se prezintă editorial cam la un deceniu. Primul volum de versuri i-a apărut în 1994 (Secunde desfrunzite), primit ca „o certitudine aşteptată” (Paul Dugneanu), al doilea în 2002 (Vinovăţia memoriei), „un univers crepuscular, cu lumini spectrale, cu forme instabile, destrămate sau spulberate” (Sultana Craia), cel de-al treilea în 2012 (Lumina mântuitoare), o confirmare a modernismului de sorginte existenţialistă care a susţinut dintotdeauna demersul ei poetic.
Pe linia expresionismului blagian, cu o ontologie a misterului asemănătoare („căutând tot mai în urmă un înţeles ascuns // înmuguream târziu în ritmul altei toamne”), dar cu o viziune plătind tribut mai degrabă direcţiei Kierkegaard-Kafka-Sartre-Camus, poezia Mirunei Mureşanu este contemplaţie lucidă, detaşată, neangajată, care ascunde discret suferinţa vinovăţiei inevitabile, originare a fiinţei. Metafizica poetei se sprijină pe conştiinţa eşecului fundamental al proiectului uman, în lipsa aproprierii esenţei divine, pe constatarea tragismului rupturii de absolut şi cantonării în relativ, într-un univers volatil, în perpetuă degradare.
Imaginarul acestei poezii pare a ţine de oximoronul obişnuit la autorii optzecişti, de la care autoarea s-ar putea revendica lesne. „Văzduhul cu pereţi de miere aspră”, „timpul ce-mi fura/ mereu din clipă”, „mirabil ţipăt al morţii înspre viaţă”, extrase din poemul liminar, lacrima Bucuriei I, sunt exemple de luxurianţă a peisajului interior, chiar dacă perisabil: „de-o veşnicie repetam căderea”. Concretul este abstras repede de abstract, de reflectarea în oglinda interioară, care îl înlocuieşte cu masca sa de sens friabil: „cu palmele întruna îngropam subţire / tot mai absentă luna sub muntele ce / deschidea-napoi o uşă acolo unde aştepta cu / fiinţa colţuroasă cum un abis copilăria (subl. mea, FD)” (lacrima Bucuriei II). Imaginile, mai peste tot, în acest al treilea volum, sunt de o stranie frumuseţe, dar nu se poate cita aici pe cât am voi, aşadar: „eu mă temeam că văzul lor e mai puţin / şi mai neclar capcană pentru fluturii / care-şi lăsau încet pe lucruri umbra / şi repetând-o ca pe o stranie dantelărie // ieşeam câteodată pe ascuns să văd / cum totul devenea de departe o fugă a / umbrelor noastre zidite-ntre nouri în / fărâme albastre neştiute de rugă” (lacrima Bucuriei II).
Reverberantă este, în continuare, „prezenţa foşnitoare a morţii”. Poemele din corpul volumlui, al căror titlu este şi primul vers, sunt portrete ale unor peisaje interioare detaliate amănunţit şi sintetic şi curg alene pe linia subţire dintre avânt şi cădere. Prezenţa lui Dumnezeu face ca atmosfera de psalm şi de calm să primeze, chiar dacă El aparţine de o dimensiune inaccesibilă: „Dumnezeu desena o lume în ochiul lui bun şi cuminte”; „Dumnezeu calcă încet pe pietre de lumină căutându-ne // trecând de poartă El vede pe ziduri doar umbrele noastre / îmbrăţişate târziu de vântul tristeţii violet arămiu”; „încercam să-l simt pe Dumnezeu în forma abruptă a unei pietre”; „atunci când lumina coboară din ochiul Tatălui bun şi cuminte / de-o iarnă dureros de albă îmi aduc poate aminte”; „noi două jumătăţi alunecând // în singura lui Dumnezeu durată”; „atunci o rugăciune ne strânge laolaltă / să ne deschidă spre Dumnezeu o poartă”; etc. Dar căderea este şi ea imagine însoţitoare / înlocuitoare a expierii inevitabile: „cad uneori în mine şi-mi pierd urma / scriu poezii precum ploile toamnei târzii / de parcă mi-ar bate-n tâmplă se-ntâmplă / să pot înflori pe-un creştet sălbatic de pietre-ntr-o zi”. Rima (uneori interioară) nu face decât să sublinieze tragicul, prin atmosfera de rugă-plângere pe care o creează.
Lumina mântuitoare ar putea sugera calea de salvare din existenţa tragică în absurdul lumii, dar, împreună cu Miruna Mureşanu, am serioase îndoieli: „pe umerii luminii înserăm târziu / gustând din carnea-nfiorată a unui ţărm / cu umbre lungi şi arămii de miere / şi despărţim încet în verzi silabe Bucuria / când veşnicia muntelui îndepărtat / ne ţine-n palme visul fără să-l dezlege”.


joi, 30 iulie 2015

Adrian Suciu - Profetul popular


Adrian Suciu este unul dintre poeţii care se scrie pe sine. Să fim bine înţeleşi, nu scrie despre sine, ci chiar se scrie pe sine, se construieşte continuu pe sine din cuvinte, este o reluare, cu fiecare poem, a muncilor Făuritorului lumii, Acela care, inevitabil nonconformist, căci nici o conformitate nu exista, a pornit să inventeze şi să se inventeze. De făcut, poetul o face în răspăr, eliberat de convenţii (nici convenţiile nu existau pe vremea Modelului lui Suciu…), lovind în spiritele pudibunde cu biciul cuvântului curat, sincer, frust, verde. „N-am scris nimic. / Numai Dumnezeu ştie să scrie / şi a scris o singură dată.” – de unde necesara corectură: se re-scrie pe sine după un model pierdut, adică se reinventează continuu din tot felul de fragmente, cioburi, fâşii, materiale de reciclat smulse din furtunile şi puhoaiele vieţii cotidiene.
Profetul popular predică acelora care nu se pot ridica pe înălţimile esteticii înalte şi ale credinţei ascetice şi care trăiesc pur şi simplu într-o ordine pre-stabilită, impusă, limitată şi apăsătoare. Pentru salvarea lor, el nu pune ordine în haos, ci pune haos în ordine. Pe direcţia deschisă cândva de Urmuz, trecând deloc nepăsător pe lângă Kafka, Ionesco şi mai ales Beckett, experienţa pe care o face Adrian Suciu în materie de limbaj este cu totul particulară. Jocurile inteligenţei, întrutotul în respectul teoriilor poetice valéryene, în fond, beneficiază de verbul sprinten, de vioiciunea expresiei surprinzătoare devenite deja marcă a poeziei sale.
Poemul de deschidere este construit după model urmuzian (ca şi acela intitulat Excitatorul); personajul Suciu este un membru de vază al familiei Algazy & Grummer & Cotadi & Dragomir & Emil Gayk & Ismaïl & Turnavitu & Stamate. «Prietenul nostru Suciu, care a supravieţuit zăpuşelii / şi cancerului şi-a murit într-un tandru accident / de trotinetă / la vânătoare de carcalaci, a fost un om înţelept. Sigur, / i se trage şi de la numele de filosof dac. / […] / Suciu a iubit o femeie specială, manechin de lopeţi, / şi a avut multe neînţelegeri cu ea / din pricina bărbii lui ţepoase care constituia / un dezavantaj major la sexul oral / şi la mâncatul ciorbei.» Consecvent şi cerinţei avangardiste, foarte potrivită azi: „épater les bourgeois”, personajul Suciu are un comportament social dintre cele mai inconformiste, violente (vezi: „Suciu pune femeile pe spate, / pe caldarâmul suav al patriei şi pe pământul reavăn” şi mai ales continuarea, amintind de Marchizul de Sade), dar face şi dovada unei gândiri dintre cele mai senine şi-nţelepte: «Şi se întorcea Suciu de la băi ostenit / de cât de trecător fusese, cu mâţa şi cu iubita. Dar / despre dragoste destul, ar fi spus acum Suciu, dacă / ar mai fi fost printre noi. Căci el era pasionat / de cunoaştere iar nu de dragoste. Propoziţia / „Eu sunt identic cu mine însumi” el ar fi socotit-o falsă / întrucât, până ce s-ar termina rostirea lui „mine însumi”, / „eu” ar fi deja expirat, adică ar fi altul / decât la începutul enunţului.» Gândire pe care o trimite continuu să „eşueze” în parodie, în derizoriu, precum versurile de la finalul poemului prim & întregul poem Rozosina şi Mugurel, care se încheie în stil veterotestamentar, după ce traversase şi adusese în aşternuturi sonorităţi kantiene («Mugurel a iubit-o din prima şi s-au zvârcolit în pat / cu tavanul văruit deasupra şi legea morală în suflet»).
Cartea lui Adrian Suciu este şi una a deşertăciunii deşertăciunilor. O punere la îndoială netulburată a capacităţii omului de a atinge cumva, vreodată, transcendentul, de se ridica la vreun nivel oarecare de spiritualitate. Eşecul este stare normală, iar «din Profetul popular n-a mai rămas decât, / o scoarţă stacojie pe care o ţin cucoanele la mare preţ», după ce făcuse marile sale prorociri: «„Fiecare om are o vacă” / De aceea zic: să scrie fiecare pe pielea vacii lui”» şi «„La vremea ei, va muri şi ideea nemuririi, i-a spus. Şi nu / va fi nimeni acolo să-i pese, stimată doamnă!”». Poemul intitulat Psalm, e, de fapt, o foarte serioasă declaraţie de dragoste necondiţionată şi o de-plângere a neputinţei umane de a se ridica deasupra cărnii: «Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii / cu moartea în sânge! Să-ţi părăseşti fiii / încremeniţi de durere prin oraşe în care / se râde şi se uită uitarea. Să-ţi pâlpâie / flacăra lumânării, să-ţi tacă inima pentru o clipă / să te locuiască un cancer flămând. // […] // Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii ştiind că se va râde / nepedepsit de scrisorile tale şi tu să fii fericit pentru asta!» Expresia sentenţioasă încarcă, adesea, de sens metafora, acolo unde locul parodierii îl ia gluma amară: «Să naşti un copil înseamnă să dai de lucru morţii. Să o ţii ocupată. Să-i dai peste mână. / […] // Să naşti un copil înseamnă să îmbeţi moartea cumplit. / Dumnezeu râde în barbă şi-i spune: „Ăştia micii / o să-ţi facă ficaţii praf!” /[…]/ Şi moartea umblă / nebună, cu capul plesnind de durere şi cu ficaţii praf. // Privesc în ochii fiilor mei şi mi-e tare milă de ea!» În Fiii cerului, răspărul devine pedeapsă pentru păcate necunoscute, interdicţia lipsită de sens stabileşte o atmosferă kafkiană, care se continuă în Ogoarele spaimei, Prin tâmpla furnicii
Poet al paradoxului, de asemenea, Adrian Suciu ţine la păstrarea unei solemnităţi a discursului, retorica înaltă, mai mult sau mai puţin parodică, mai mult sau mai puţin psalmică, refuzând celebrul sfat verlainian: „Prends l'éloquence et tords-lui son cou!” Secţiunile intitulate Vulturii tandri şi Să bei singur au o solemnitate încărcată de eros şi mai ales de thanatos, ca să rămânem în temenii clasici ai judecăţii. Lauda femeii ajunge până la constatarea că «O femeie îl poate rescrie pe Dumnezeu cu un pix.» şi «În visul femeii, Dumnezeu însuşi se teme să facă lumină.», iar «dragostea / nu mai seamănă / decât cu ziua de odihnă a măcelarului.» Dumnezeu este o prezenţă nelipsită în cearta cu sine şi cu lumea, adesea la limita blasfemiei. Adrian Suciu Îl ia alături de el în tristeţea singurătăţii («Nimeni nu ştie cum e să bei atât de singur / încât să dai nume ţuicii tale.»), când «Moartea e un prieten bun care, într-o zi, / va trăda.» Undeva, tonul poemului aminteşte de celebrul vers rilkean «Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?» («Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?», în versiunea Mariei Banuş) şi pare că de la o aceeaşi întrebare pleacă: «Doamne, Dumnezeul meu, ce ţi s-au mai albăstrit ficaţii / de când bem! Îmi placi dimineaţa, când transformi treiul / de treflă în patru de treflă şi clienţii localului dintr-o dată / ajung la esenţa divină. Am întristat pe mulţi povestindu-le / despre cum te-aştept acasă înfăşurat / într-un frig ponosit iar tu vii / târând cheia de fildeş de la iatacul celei cu ţâţe mari. /[...]/ Nimic nu-ţi ascund, Doamne, / căci tu mă ştii pe de rost, cum ştii / meniul de la cantina săracilor; fără mine, / ai străluci doar cât o vită proaspăt jupuită. // Doamne, de-ar fi să ştii tu toate tainele vremurilor / şi de-ar fi să porneşti revoluţii şi incendii, / dacă vei trăi mai mult decât mine, la nimic nu-ţi va folosi! / Fără mine, nu eşti decât un drojdier orfan / chinuind o limonadă prin străvechile noastre bodegi!»
Volumul de poeme Profetul popular al lui Adrian Suciu s-ar putea reduce la esenţa unui singur vers, de la pagina 72: «Mă tem că am început să spun adevărul». Aceasta este marea spaimă a poetului, atunci când constată: «Scriu în alfabetul morţii. /[…] / Am făcut lumea cu un pix de un leu. Am scris / şi am îndurat: eu sunt / cel ce nu sunt.»


joi, 23 iulie 2015

Raul Bribete – să nivelezi un munte cu tăvălugul



Un tânăr poet care ştie şi poate foarte mult şi îşi caută continuu, neliniştit, expresia proprie este Raul Bibete. Volumul său cel mai nou, „să nivelezi un munte cu tăvălugul” (Brumar, Timişoara, 2015), dă seama de o eliberare a eului poetic înspre un neoromantism de tip rilkean, cu precădere, în continuarea unei direcţii tot mai evidente a poeziei româneşti contemporane. Nu ne vom aştepta, desigur, să găsim prea mulţi susţinători ai acestei constatări, de vreme ce majoritatea comentatorilor sunt încă dependenţi de viziuni post-şaizeciste şi post-optzeciste (dacă nu chiar şi mai revolute), adunate, cam alandala, sub semnul a ceva numit „postmodernism”. Raul Bribete este, s-ar putea spune, un poet postmodern, odată ce, în textele sale, se manifestă, liber şi concomitent, urme de impresionism, expresionism şi, fără îndoială, un dilematic neoromantism existenţialist, de felul celui lesne remarcat la poetul Rilke, dar şi la contemporanii Kafka, Thomas Mann, Musil… E mai degrabă un postmodern al contemplării meditative (postmodernism as neo-romanticism), decât al zadarnicei fragmentări sceptice (postmodernism as intensification of modernism). (v. Walter Benjamin, The Writer of Modern Life: Essays on Charles Baudelaire). Deci o revizitare şi revitalizare a unei estetici „învechite”, străine capitalismului postindustrial, dar şi altor relaţii decât acelea cu sine însuşi şi cu o presupusă divinitate lipsită de aură. Altfel spus, un tribut mai degrabă lui Charles Baudelaire, decât lui T. S. Eliot; coerenţei nostalgiei şi a splinului, decât scepticului şi fragmentarului. Fără a absolutiza, totuşi…
Temele poeziei lui Raul Bribete sunt el însuşi – fiinţă singulară şi însingurată – faţă cu obiectele, stările şi întâmplările lumii înconjurătoare. O situare cu precădere în furtuna interioară, care răspunde redundanţei informaţionale a lumii cu o redundanţă personală, menită să acopere sunetul celeilalte. „Eu tac înafară / Şi urlu înăuntru”, de vreme ce „Totul, în lucruri şi în mine, nu mai tace.” Universul asurzitor şi apăsător contemporan este cel ce provoacă angoasa perpetuă, iar răspunsul poetului se vrea a fi o tăcere sfidătoare: „Tăcerea mea e poate mai cu tâlc decât sfatul unui înţelept / Analfabet”. Ce-i iese lui Raul Bribete este un fel de verbozitate adesea excedentară, încărcată de continue definiri şi redefiniri ale relaţiei cu lumea şi cu sine. Nimic nu este sigur, „Totul se reduce / La suprafaţa plană a unei coli de hârtie. (...) Totul este ca în palmă: / Mai neted ca suprafaţa unei mobile Biedermayer”. Este un fel de litanie în aceste versuri lungi şi aglomerate, încărcate de obiecte şi de efecte, de afirmaţii absolute şi de întrebări mai degrabă retorice. Trei sunt obiectele simbolice care apar deseori pentru a determina stări şi sensuri: iedera, iepurele şi marmura – toate anunţă proximitatea extincţiei. Poemul Faldurile marmurei este revelator: „Să muşti din marmură / să conţii în interiorul tău moartea / să te uiţi pe etichetele iederei şi să deguşti sevele / ca pe buchetul vinului preferat. / aici, în Dumnezeu, / parcă m-aş încălzi lângă dangătele înserate / ale unei inimi de iepure sălbatic / scriu pentru a deveni eu însumi / geometru al unui cerc care îşi măreşte circumferinţa / în mine însumi, aidoma cercurilor vârstei / în trunchiul arborelui. (…) sunt iederă franţuzească urcând încet, / şi atât de sigur pe piatra funerară, / pe faldurile îngerului de marmură încrâncenată (…)”.
Cele mai multe texte se aşază lesne, prin urmare, într-un gothic revendicat deschis, unde „înţelesul / luminează ca o lanternă inversă” (Tribulaţii II), iar „prietenul deschide gura, şi, pământ, şi numai pământ, / pătrunde pe masa din bucătărie din gura lui deschisă. / gesturile mele sunt pământ şi atingere sfărâmicioasă. / (…)// deodată pământ limpede mi se prelinge din urechi / şi nu mai stau mult, îmi încalţ pantofii care, halucinant / sunt la rândul lor, şi ei umpluţi cu pământ.” (Lumea din care fumegăm – un excelent poem al degradării lumii contemporane, al fantasmelor care acaparează realitatea şi o transformă în neant.)
Un neoromantism viguros străbate toată cartea lui Raul Bribete. Nu se poate cita îndeajuns pentru a releva soliditatea construcţiei poetice şi siguranţa cu care obligă cititorul să iasă din comoditate şi să se exploreze. Iată (fragmente din) poemul Darul, dedicat unei intimităţi definindu-se într-un transcendent asumat iniţiatic: „Atingere oarbă. (…)/ atingere a sării de aur cu trupul / marelui turbion de cuvinte // ax al lumii mă simt /(...)/ inima mea arsă cântă ca o corabie otrăvită; /(…)/ Lumi mor şi iau naştere. / în faţa şemineului ne închipuim / tot felul de animale rare / cărbuni aprinşi, acum, / primesc forme de jderi lunecând, / pe rând, unul în pieile celuilalt / într-o întotdeauna amăgitoare formă / care se destramă îndată // (…) // Pipăi lumina cu gândul, / burează lumina aurie, / căldura ei pe pământ; / în sufletele copiilor, / mirosul fotografiilor de familie / au primit izul vechimii. / e ceva princiar în felul în care murim / risipindu-ne, redefinindu-ne.” Dacă Blestemul sună atât de borgesian („Ca şi cum ai fi blestemat / Să citeşti dintr-o carte / Ale cărei pagini sporesc / La nesfârşit”), poemul Azi e doldora de nostalgia pierderii trecutului şi a imposibilităţii câştigării unui viitor oarecare („am străbătut u drum / atât de lung, // încât nu-mi mai amintesc / de unde vin / e ca şi când m-aş ajunge din urmă / alergând pe suprafaţa / unei mingi vărgate / sau mărgea uriaşă / de sticlă colorată”).
Egoul este stăpânul absolut, în poezia lui Raul Bribete, egoul nestăpânit, desfăcut şi refăcut continuu, într-o combinaţie de austeritate şi fervoare, ca în excelentul text intitulat Sunt eu până la capăt deşi nu ştiu / dacă sunt până la capăt eu, care începe astfel: „Cobor din mine ca dintr-un tren de lux. Niciodată, dar niciodată, / simt că nu am fost până la capăt Raul Bribete, adică de ce / mai continui să scriu, poate dintr-o imperioasă necesitate / de a fi când nu sunt, poate dintr-o apatică speranţă în mai bine.” Şi undeva, mai departe: „grija cu care mor aduce cu grija pentru detaliu a picturilor flamande”. Poetul nivelează un munte cu tăvălugul pentru a-l re-constitui şi a şi-l apropria; în concepţia lui, poetul nu are nimic de dăruit, numai pe sine, aproape ca o autopsie, ca o expunere largă a structurilor sufletului. El este Făuritorul, „eu, Raul Bribete, am hotărât să ridic în spinare / această colină, s-o aduc la nivelul mării cu tăvălugul cuvintelor mele. / Io, Raul Bribete, am hotărât.”

Raul Bribete susţine, şi de această dată, cu poezia sa, direcţia plină de consistenţă a liricii româneşti contemporane, dedicată temelor mari existenţiale, rezistente la mode şi experimente lipsite de substanţă, fără a pierde, din vedere, vreodată, evitarea contingentului, a circumstanţialului. 

miercuri, 8 iulie 2015

Codruţ Radi – Celălalt, hotar cu mine


„Alchimist scornindu-şi aur…”

În urmă cu mai bine de 12 decenii, bine înarmat cu ştiinţa literaturii vremii sale şi promotor nedezminţit al aceleia viitoare, Stephane Mallarmé afirma că „poeţii nu mai cântă în strană”, în sensul că au ales să se exprime individual, pe sine, şi nu în(tr-un) cor, cu toţi ceilalţi şi sub imperiul unei false „comuniuni”. Schimbarea a avut loc foarte repede, azi nu mai putem concepe că ar putea fi altfel. Şi nu numai ceea ce are de spus poetul este de sorginte personală, ci şi forma în care revarsă spunerea sa tinde să fie personală, originală, deosebită de a celorlalţi, chiar à rebours sau evident comentativă.
Pe urmele zicerii mallarméene a mers dintotdeauna Codruţ Radi, poet de pe cursul superior la Văii Prahovei, sinaiot de origine, dedat plăcerilor lirice iscate din constrângerea formelor fixe, a încorsetărilor voluntare, a rigorii formale care să ascundă emoţia, să o ambiguizeze, dar şi exploatator al unui lexic eminamente romantic, încărcat cu o solemnitate de litanie magică, punând în valoare incantaţia originară a poeziei. Creator de artă (este şi un sensibil grafician!) neliniştit, scormonitor după expresivităţi rare, se dovedeşte şi un experimentator bine dotat cu unelte fine pentru a se juca sprinten cu limbajul, parcă în conformitate cu îndemnurile valéryene de „fabricare” poetică.
Jocurile prozodice din volumul „În..treimea ocultă” (Arania, Braşov, 2014) stau mărturie pentru luciditatea cu care provoacă, folosind tehnici de aşa-zisă „recuperare postmodernă”, în cititorul atent, uimirea descoperirii senzaţiilor naturale purificate din haiku puse în slujba unei emoţii mai degrabă foarte omeneşti, esenţializate, desigur, ceea ce poate conduce, înşelător, înspre asemănări comode cu versul rece, abstract, ermetic, încifrat barbian. Iată nişte „Cufere goale..”: „Cufere goale / amintiri fără vină/ praf nevânturat. // Noi pată-n poale / numai lespezi rugină / ochi însingurat. // Morţii ocoale / frică tot mai puţină / vis îndoliat.” Ritmul, rima versurilor din cele trei terţine de haiku sunt constrângeri impuse de autor spre a dezvălui ceva ce, altfel, lipseşte liricii orientale centrate pe esenţa imaginii statice, a permaneţelor – corporalitatea sonoră; aici, oarecum schematică, scheletică, eliptică, de fapt, aşa cum a practicat totdeauna Codruţ Radi. Din absenţe de iveşte lirismul stenic, din ceea ce stârneşte în cititor un text parcimonios.
Nu în altă parte se situează recentul său volum, „Celălalt, hotar cu mine” (Tracus Arte, Bucureşti, 2015), chiar dacă sistemul de constrângeri prozodice ales este diferit, poate mai ofertant, mai „occidental” liric, chiar mai mult situat în preajma aceleiaşi tentaţii incantatorii, dar mult mai degajate, mai luminoase. Iată că maniera constatată totdeauna nu a virat în manierism, decât cel mult într-un sens pozitiv, de devenire creatoare, de experiment condus pe noi căi aparent epuizate în ultimele două secole, dar, iată, proaspete, viguroase, de marcă proprie. I s-a spus „alchimie” şi, metaforic vorbind, nu s-a greşit, pentru că activitatea de laborator poetic înseamnă, la Codruţ Radi, repetarea unei aceleiaşi experienţe, în aceleaşi condiţii „climatice”, dar cu alte substanţe emoţionale şi lingvistice. Ba, mai mult, o mai accentuată deschidere înspre dimensiunea spirituală, spre Divinitatea presupusă într-un Spaţiu-Timp ambiguu, o năzuinţă spre contemplarea transcendentului şi aproprierea lui.
Discursul este afirmativ, rafinat, aşa cum am fost avertizaţi încă din „Prolog”-ul subtitrat „Singurătatea alchimistului”: „Lumina nu se termină / o dată cu cărţile / pline de ea. // Adâncul şi tainele lumii / îi rămân necuprinse / şi noi încă robi. // Celorlalţi doar forme desprindem, / obicei, ritual de-a-nţelege, / neluându-i în seamă. // pretinşi c-ar trăi altcândva / totdeauna la fel / ca şi umbre / […]” Strict tehnic, poemele, în majoritate, sunt construite din trei-patru catrene, cu dublă rimă încrucişată. Lucrarea textelor este evident invadată de simboluri, care creează şi o reconfortantă redundanţă a temei interogatorii sau problematice. Cu toate acestea, nu avem de a face cu lectură comodă, ci cu una provocatoare, densă, care obligă aproape totdeauna la recitire, la des-facere a zicerii, dincolo, dar nu în afară, de ritmuri. Iată cum senzaţia de singurătate, de absenţă care vine, este accentuată subtil prin lexicul bine ales: „De veghe cui rămân acum / când toate s-au pornit la vale / penumbre dintr-odată fum / adulmecând morţii o cale. // Pretinsul firii să-mi însum / sihastru acoladei goale / întremele ce n-am de drum / pribeag trecutului la poale. / Privirii stinse-n rost postum / îi plouă ochiului de jale / uitări se-mpart cu-n vid oricum / pe chip scobite feţe opale.” („Rău proscris”) Am  marcat cu italice cuvintele cu pricina. La fel se poate proceda analitic în poeme precum „Nestări” sau „Elegii înstrune”. Ca întotdeauna la Codruţ Radi, invenţia verbală, împrumutul ori revigorarea unor cuvinte vechi, rare sunt prezente acolo unde prozodia o cere, dar încarcă şi de simbol, de sens metaforic şi îmbogăţire semantică. Astfel, într-un poem cu certe calităţi de psalm modern, despre aceeaşi singurătate & absenţă & părăsire, găsim şi semnele excelenţei îndemânării prozodice: „Răzbesc prin mine mai puţin / cărări de-o vreme urmei valmă / să-şi fie-ntoarcerea declin / la starea niciodată calmă, // În ronduri scurse de venin / ecou cuvânt deja sudalmă / că n-am cutărui să-l închin / nici crucea rănilor din palmă, // Păşind pe reazem ce susţin / doar dimprejur precum un val mă / reduce crestelor din clin / să nu-mi priască vrajba almă.” („Dimpotrivă atei”) De observat ingeniozitatea rimei - valmă (aglomeraţie, învălmăşeală) / calmă / palmă / sudalmă / un val mă / almă (hrănitoare - latinism) - şi curgerea firească a versurilor care dezvăluie drama ratării sacrificiului salvator de suflete. Psalmice sunt mai multe poeme, poetul s-a deschis mult mai mult spiritualităţii creştine (poate de asta a şi fost invitat să recite la Colocviul de literatură creştină „Ridicat-am ochii mei la munţi” de la Mănăstirea Sfânta Cruce Caraiman, Buşteni, 3-5 iulie 2015) în acest volum cu titlu întru toate semnificativ: „Celălalt, hotar cu mine” ar trebui să însemne un alter ego învecinat, nedespărţit, dar separat, înstrăinat, pierdut, cu care comunicarea se face în van. Iată un poem-psalm care ilustrează foarte frumos încărcătura aceasta de semn: „Mă-ntorc din drumul ieri crezut / că-i piatră-n loc de iarbă arsă / purtându-mi eul nevăzut / prin umbra altcuiva revarsă // Mă-ntorc de unde-aş fi ajuns / dacă plecam în altă viaţă / spre muntele sub cer ascuns / pe care talpa mi se-agaţă, / Mă-ntorc urmând acelaşi vis / că dincolo plutesc în moarte / cu tot destinul ce mi-e scris / să plec întruna mai departe” („Infinitul spiralei”)
„Alchimist scornindu-şi aur […] neputinţa să şi-o tacă” („Roi apter”), poetul sinaiot Codruţ Radi a crescut constant şi cu precădere în profunzime, în ultimii ani, esenţializând spunerea şi perfecţionând legătura secretă cu prozodia, suind crestele unor culmi ale emoţiei desfăcute din chingile greoaie ale concretului apăsător, înrobitor. Aerul rarefiat al ideii stăpâneşte cu precădere în poezia sa din acest volum, poate şi din cele viitoare, fără să lase cumva senzaţia de uscăciune, de puritate seacă, ba dimpotrivă. Alchimistul preface neobosit sterilul în metal preţios.