Emilian Marcu – Sfera de aer

Sferele lui Emilian Marcu sunt tot atâtea căi spre apropierea de viaţa interioară a Omului pentru care trecutul trăit contează, chiar dacă nu mai poate fi altceva decât amintire, melancolie, regret şi tristeţe. Pământ, Apă, Aer (va urma, cu siguranţă, Sfera de foc) – elementele primordiale vin să se aşeze drept simboluri ale pătrunderii într-un / unui labirint ale cărui valori stau în perenitate, în neuitare, într-o terapie spirituală împotriva morţii. Dimensiunea cioraniană a atitudinii reflexive în poemele lui Emilian Marcu a fost deja subliniată de comentatori, e aceasta mai pregnantă, poate, în volumul de faţă („Am aşteptat tăcerea cuvântului, / să pot vorbi despre uitarea ta. / Nimic din atâta speranţă, nimic / nu mi te-a redat, nimic din atâta speranţă / […] Într-o zi de duminică / Oare cine pe cine-n oglindă-l va vinde?” – ***), cum şi elegiacul ia, adesea, locul unei solemnităţi caracteristice lirismului cu care ne-a obişnuit. Memoria este singura cale de salvare a sinelui, privirea spre interior este cale a cunoaşterii şi a înţelegerii lumii. Poetul alege, pentru început, ca purtător de cuvânt şi de semnificaţie „vulturul orb”, care se dovedeşte a fi astfel din pricina ochiului închis spre afară şi deschis spre înlăuntru. Motivul „ochiului orb” ne este cunoscut de la sătmăreanul George Vulturescu, poet al nordului, autor, între altele, al unui „Tratat despre ochiul orb” (Libra, 1996), de unde şi capătă o valoare recurentă. Iată că Emilian Marcu, din pricini misterioase, dar nu mai puţin admirabile, pare a combina în mod fericit motivul cu numele poetului congener şi îmbogăţeşte considerabil o posibilă bibliografie a temei. Vulturul lui orb (nu Vulturescul!) este un păstrător al timpului neîntâmplat, al celor care nu vor fi şi care se pierd iremediabil: „La poalele tronului de pulbere fină / vulturul orb în genunchi se închină. // Penele lui de tristeţe ucise / Poartă o bibliotecă de poeme nescrise. // Vulturul orb de cenuşi îngropat / În genunchi se înclină la ochiul plecat / Pleoapele lui învelesc două mări de uraniu / La poalele tronului atâta de straniu // Fără vlagă, un morman de pulbere fină / Vulturul orb ochilor lui rătăciţi se închină” (Vulturul orb de cenuşi îngropat). Odată înscris în acest rol, poetul se dezlănţuie spectaculos: „În cămaşa aceasta de aur / în coaja subţire a spaimei / intră vulturul orb şi aşteaptă / bolta luminii să cadă pe el / cum un fulger nărui-se-va / peste biserica zidită sub întinse zăpezi // […] // În cămaşa aceasta de aur / în coaja subţire a spaimei / intră vulturul orb şi aşteaptă / râul lacrimei lui / de pe înaltele vârfuri să coboare / din veşteda-i pleoapă lumina lui într-o peşteră.” (În cămaşa aceasta de aur). Inevitabila prăbuşire continuă, în viziunea poetului, după ce sunt pierdute toate reperele. Personaje mitice se aliniază spre a ilustra căderea, extincţia: Ana lui Manole (Mâna căuta zidăria), Sf. şi Dreptul Părinte Ioachim (A treia strigare în pustiu), şarpele Phylon (Prin cercuri de apă, De veghe în turnul de rouă, În cripta cea tainică etc.) – alt motiv recurent, cu ample semnificaţii, v. volumul Melancolia şarpelui, 2004, fiind mai cu seamă „o chintesenţă a fiinţării” (cf. C. Cubleşan): „Şarpele Pyton pe frunte purtând / zidăria universală” –, Narcis (Pe Ostrov o clătinare de stele), un mag… Spaţiu de refugiu pare a fi chiar Ostrovul, unde e „o linişte adâncă – fântână în deşert – / ca în cosmice spaţii // […] // Încet în sfere-nalte o muzică tristă: / Spun unii că sonata aceasta nici nu există // Ce cruntă înşelăciune să gândeşti cu păcat: / Florile-s toate pe ostrov o incertă răscoală. / Fructele obosite de o iarnă atât de lungă / Mugurii florii spre lumină-i alungă. // […] // Pe Ostrov apoi o linişte-adâncă – fântână-n deşert / ca în cosmice spaţii, ca în somnul inert. / Din când în când o mică gânganie / Păşeşte cu sfială, tulburând muzica stranie. // ce crudă înşelăciune să gândeşti cu păcat: / De secole iarba pe umbra noastră s-a răsculat.” (Sonată pentru orgă de mesteceni, un caval de frasin şi un nai de tei executată într-o dimineaţă în zori). Regăsim „fântâna în deşert” pe care o aflasem în A treia înfăţişare a magului: „O biserică de rouă în deşert am zidit / umbra ta se făcuse fântână-n nisip / în sălaşul acela de aer, nu de granit / a treia oară te-ai înfăţişat cu alt chip. / Zbatere, zbatere între maluri solare / fâşâit de gheaţă-n memorie nesfârşit fâşâit / îngerul în deşert intră în aşteptare: / în umbra lui o fântână s-a împlinit.” Oază de pace, spaţiu magic, Ostrovul, cu fântâna din umbra îngerului, este refugiul în care timpul devine inert, gazdă pentru tot felul de dihănii – „animalul cel tânăr” „ce moare”, „Marele miriapod” „Cu o mie de aripi şi un singur picior” (sic!) pe care „O stranie răcoare-l purifică”, „Învingătorul” cu „Ochii lui sfidători, sfidători ca o primăvară târzie”, „cu coroana de glorie pe creştet / ( culcuş pentru şarpele Phylon – un imperiu a milei)”, „Fiinţa ciudată – reptila – / culsuş îşi găseşte în burniţa culorii / prinsă în zidul cura al stelelor.” Este de evidenţiat seninătatea luminoasă a viziunii asupra căderii, întunecarea este mai degrabă una a somnului, a visării departe de coşmaresc.

Varietatea formală a poeziei lui Emilian Marcu ne trimite inevitabil spre disputa care, prin deceniul şase al secolului trecut, a împărţit lumea liricii americane (Robert Frost: „Writing free verse is like playing tennis with the net down” [„A scrie în vers liber este ca a juca tenis cu fileul jos”]; Charles Wright: „Writing free verse is more like walking on a wire with nothing to catch if you fall.”[„A scrie în vers liber este ca mersul pe sârmă fără plasă de siguranţă.”]), şi pe care el o tranşează în modul cel mai simplu, adoptând soluţia lui Carl Sandburg (cel la care se şi referea Frost): „The poet without imagination or folly enough to play tennis by serving and returning the ball over an invisible net may see himself as highly disciplined. There have been poets who could and did play more than one game of tennis with unseen rackets, volleying airy and fantastic balls over an insubstantial net, on a frail moonlit fabric of a court.” [„Poetul fără imaginaţie sau insuficient de nebun ca să joace tenis servind şi returnând mingea peste o plasă invizibilă, poate părea foarte disciplinat. Există, însă, poeţi care au putut juca destul tenis cu rachete nevăzute, trimiţând mingi fantastice de aer peste o plasă lipsită de substanţă, de pe o pânză fragilă luminată de lună într-o curte.”]. Să ne amintim, în tracăt, că tot Sandburg ne-a anunţat că: „Poetry is the journal of the sea animal living on land, wanting to fly in the air. Poetry is a search for syllables to shoot at the barriers of the unknown and the unknowable. Poetry is a phantom script telling how rainbows are made and why they go away.” [„Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi visează să zboare. Poezia este o căutare de silabe care ridică barierele celor necunoscute şi ale celor de necunoscut. Poezia e un scenariu fantomă care ne spune cum sunt făcute curcubeiele şi de ce dispar.”] Mai pe scurt, pentru Emilian Marcu a scrie în vers liber ori în vers clasic este o opţiune ce ţine de substanţă, de conţinut astfel alegând forma cu care se apropie de cititor. Versul clasic îi oferă un acces lesnicios la muzicalitate, la solemnitate, adesea sonorităţile amintesc de comorile folclorului şi subliniază legături, care altfel ar rămâne ascunse, cu bocetul, cu descântecul, cu balada. Ritmurile nu lipsesc, la poetul nostru, nicidecum în versul liber, ba chiar acestea se îmbogăţesc cu accente ce par a veni dintr-un fel de jam-session bine conturat şi controlat în desfăşurarea sa aparent improvizată. Apreciem că şi aici autorul se desfăşoară deplin, metafora este mereu bogată, multiplu semnificativă şi, ceea ce ne pare esenţial, reflexivă, profundă. Iată extrase exemplare din această carte remarcabilă: „Doamne pe o gură de rai / creşte iarbă peste cai. // Doamne pe-o gură de vânt / Creşte iarbă nu pământ. // Doamne pe-o gură de lună / Moartea cu grâu se-ncunună // Doamne pe-o gură de soare / Creşte-o mare şi-nc-o mare // Doamne pe-o gură de rai / Creşte iarba-n ochi de cai // Doamne pe-o gură de cer / Creşte iarbă pe-un oier // Doamne pe-o gură de ceară / Iarba-nvaţă-n cai să moară.” (Mioritică); E linişte pe pământ, în cer e tăcere / Umblă ţăranul, în braţe, cu stupul de miere. // Îl plimbă prin grădină şi-l mângâie / Parcă ar vrea toată viaţa lângă el să rămâie. // […]” (Rugă pentru lucrarea deplină).

Ce este, ne vom întreba, la un moment dat, Sfera de aer? Aflăm din poemul O uriaşă construcţie…: „[…] O uriaşă construcţie pe piloni de mătase / Având în mijloc o grămadă de oase / Sprijină atlasul despre lumi intangibile / O ciudată împerechere de braţe de înger, / O adunătură de inele în logodire pe lujer, / Cu planetele care-s la uriaşe distanţe / Şi au pe înveliş mici protuberanţe. // Fluturii primenesc aerul rarefiat / Şi se apucă încet, cu aprilie, de măsurat / Ştiu că din când în când îi ajută / Această construcţie sferică mută.” Aşadar, Sfera de aer este o tăcere elocventă, aceea care dezvăluie, prin ea însăşi, secretul existenţei: „E umbra imaginaţiei noastre, un bici de lumină, / Un salcâm înflorit, / Un osuar plutitor: / Pasăre, râu, clopot şi nor.” (O stranie vietate). Nostalgia înţelesurilor mereu pierdute şi mereu regăsite traversează continuu volumul acesta, învăluind în mister orice dezvăluire ce pare definitivă: „Cântec pierdut se înalţă – / Trece el tânăr şi palid şi blând. / Seminţele în palme îi încolţesc, / în cântec de frunză, în cântec de frunză / ca o ploaie de cenuşi cântătoare. / Trece Grădinarul şi trupul lui e o floare.” (***). Iată că poetul nu uită, totuşi, să nu-l abandoneze de tot pe Robert Frost: „A poem begins in delight but ends in wisdom.” („O poezie începe în încântare, dar se termină în înţelepciune”). Toată poezia lui Emilian Marcu este o încântare tocmai pentru că te îmbie la înţelepciune.

Valentina Becart - Aş frânge tăcerea

O poetă din categoria acelora pe care le-aş numi deliberat reflexive, cu o privire atentă şi critică asupra lumii înconjurătoare şi mai cu seamă interioare, evitând cu abilitate tentaţiile sentimentalismului facil, este Valentina Becart. Neliniştea caracteristică orientărilor gândirii de sorginte existenţialistă asupra realului, constatarea incoerenţei haosmosului contemporan, impactul întâlnirii contondente cu viaţa de fiecare zi şi cu relaţiile interindividuale răzbat dincolo de metafora bine construită, adesea bogat semnificativă printr-o ambiguitate controlată cu preciziune. Chiar din deschiderea volumului suntem puşi în gardă: „Timpul s-a lovit de ziduri, ca un liliac orb, ca o nepăsare.” (pag. 7). Ceea ce urmează se desfăşoară sub acest semn al incomprehensibilei penitenţe, dar şi al preeminenţei iubirii ca posibilă şi unică salvare, într-o pendulare de la luminos la întunecat, o căutare perpetuă a echilibrului: „să-mpărţim lumina între noi / să rostim aceleaşi lucruri / când toate năzuinţele se sting / în nepăsarea unor ploi // caută-mă //  străin şi frumos mă regăsesc / în amiaza / unui adevăr tremurător / alteori, orb şi fragil, mă întrec / în versete / cu cel mai abil orator” (pag. 13). Oximoronul este marcă a expresiei poetice becartiene, nu totdeauna la vedere, ci mai degrabă ascuns în spatele expresiei aparent banale: „Nu ştiu de ce, dar mereu mă curtează o nelinişte / în partea stângă a nesomnului [*expresia subliniată de mine o vom reîntâlni în alt poem, cu aceeaşi misterioasă tensiune interioară]. Acolo se adună amintirile / şi ţes poveşti din fire de lumină şi pelin. / Ah! Şi numai noaptea mai poţi auzi / lacrima fântânii tânjind după acea / curată înfiorare, după primul ecou…” (pag. 19). Atitudinea este categorică şi puternică în Vorbeşte-mi despre dragoste (pag. 11): „Sparge toate oglinzile care te mint…”, îndemnul la încredere vine firesc: „Întoarceţi privirea spre mine, ca-ntr-un rit… / şi lasă-mă să te aduc la liman, / acolo unde dimineţile întreabă de tine / şi toate poveştile de iubire se răsfaţă / în fiecare oază şi gând înflorit.” De altfel, precum în delicata formulare „Îmbrăţişează-mă / când zorii îşi deschid în noi / serafice petale” (pag.10), sentimentul îndrăgostirii traversează vizibil întregul volum, cu ambele faţete, de umbră şi de lumină, ale existenţei: „între noi e o mare / de suspine / şi ţărmul invadat de soare: / […] / nu mai ştiu dacă braţele / apelor / s-au întâlnit în acea secundă / de lumină” (pag. 21); „încet, încet, deschid o uşă / într-un zid / năvalnica lumină mă cuprinde-n / braţe / şi mă strânge […]” (pag. 25); „S-a deschis un crater, s-a’nstrăinat / o lume, / între tăcerea ta / şi prăbuşirea mea în flăcări” (pag. 69). Dialogul cu partenerul se desfăşoară cu delicateţe, în absenţa acestuia şi într-o perpetuă aşteptare: „Tu singur, / la ora de cumpănă / şi rugăciune; / se frâng imagini, / într-un ecou / fără sfârşit - / nimeni în albul casant, / poate, mâine…” (pag. 81) Albul casant, amintind de culoarea dar mai ales de consistenţa pasageră a zăpezii, simbol şi al fragilităţii luminii la atingerea de-ntuneric, ori al fragilităţii fiinţei în faţa lumii acaparante prin violenţa culorilor sale false, goale/golite de sens, este un motiv frumos dezvoltat în superbul poem de la pagina 26: „m-am trezit într-un anotimp / alb / cerul alb / pământul alb / sufletul tăcea / în urma neştiutelor… / mai cădea câte-o stea / alergam printr-un vis / alb / noaptea albă / gândul alb / cineva respira în partea stângă a nesomnului / altcineva număra… // m-am născut într-o clipă / albă / mama oarbă / tatăl orb / sunetul paşilor anunţa furtuna / roşu s-a întrezărit / în tăcere (şi viaţa nebuna) / şi-un strigăt se înălţa / în albul casant / când eu deveneam… / …de ce atâta culoare într-o singură noapte oarbă, într-o tăcere care de şi plânge, / pe acelaşi aşternut de stele?...” Este foarte posibil ca aici să stea şi semnificaţia adevărată a titlului bicolor al cărţii, Aş frânge tăcerea, semnal al neputinţei depăşirii incapacităţii comunicării reale cu Celălalt. Un celălalt ce aminteşte de replica existenţialistă „L'enfer, c'est les autres” (Jean-Paul Sartre, Huis clos). Atmosfera de straniu, de alienare se menţine şi în Seninul orelor pierdute (alt titlu încărcat oximoronic), poemul de la pag. 71, un lamento tot despre tăcerea de neocolit, care suna a incantaţie, a mantră de calmare a dorurilor neştiute, neînţelese: „Mi-s paşii o povară / nisipul sună a gol / tăcerea mă acuză / şi… / nu găseşte frământării mele / rost… / A fost o vară / a fost… / bătrâna mare îţi deschide braţele / ca şi atunci… / ademenindu-mă în larg / spre malul stâng / al împăcării / De multă vreme nu mai scriu / nimic / pe nisipul / ce n-a ştiut a păstra o taină, / o taină…” Dezamăgirea, neîmplinirea, inutilitatea gestului de apropiere (şi apropriere), fie şi numai prin cuvânt, sentimentul sfârşitului descris atât de plastic în poemul vecin Vulturi…, dar şi în Rareori o lumină…, În palma mea… şi altele, altele, sunt accentele unui demers poetic de tot onorabil, realizat cu talent şi rigoare, frumuseţea şi emoţia aferentă venind tocmai din sinceritatea dezvăluirii şi deconstrucţiei sinelui care ştie că „Trag clopotele lumii, tot mai sonor, tot mai adânc”. O nouă carte convingătoare a unei poete bine caracterizate în secţiunea finală de Referinţe critice: „Într-o lume a simulacrului generalizat, a pierderii identităţii, a unui canibalism ce-ţi populează agresiv preajma, Valentina Becart îşi construieşte, poem cu poem, o lume paralelă, un fel de Eden personal al visării, iubirii, al fiorului divinatoriu.” (Daniel Corbu).

Mihaela Meravei – Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat*

Provocarea Mihaelei Meravei, când scrie poezie, este continua aprofundare a lirismului, experimentul pe care-l face în zona neomodernismului, a retoricii decontructive şi deliberat ambiguizante. De la o carte la alta, limbajul poetic s-a tot rafinat, a devenit mai profund fiindcă se vrea mai demetaforizat, dar şi tot mai bogat vizual şi derutant prin surpriza imaginarului debordant; ludicul câştigă tot mai mult teren, ceea ce lasă spaţiu de locuire cititorului preţios şi pretenţios, dornic de incomodităţi reflexive, în care, de fapt, şi stă plăcerea lecturii delecta(n)te. Pe acest nevinovat delict al delectării superioare se întemeiază demersul poetei dobrogene, vinovată de îndrăzneala de a provoca emoţii intelectuale epustuflante, precum această mărturisire: „în mine un copac creşte de ceva vreme / ramurile-mi ies prin piele / îmi devin rădăcini”. Îţi vine să spui „nu încercaţi chestia asta acasă”, dar simţi că ţi se poate întâmpla acelaşi lucru odată ce vei privi înlăuntrul tău doldora de emoţii inexplicabile, neliniştitoare, de care nu aveai habar. Întâmplări dintre cele mai neobişnuite descoperă Mihaela Meravei într-o realitate ce ar putea părea banală: „şoareci cu rânjete de oameni nebuni / rod viguros din spiritul vieţii”, „soarele la apus o portocală uriaşă din care muşcă oraşul”, „oraşul acesta cu lumea transpirând poezie”, „plouă de ceva timp cu aripi de păsări”, „un oraş şchiopătă / din lipsa poeziei” etc. Dacă îţi spune: „când vei începe să visezi atunci vei scrie poezie” şi „înlăuntrul meu ocean înflorit de planctonul de visuri”, s-ar putea să deduci că o dimensiune onirică va străbate cartea întreagă, însă ai fi departe de adevăr. Reflecţia poetei ţine de o foarte trează şi lucidă tentaţie a dezvelirii misterelor existenţei, în care „frica se linge pe degete” şi mai cu seamă „dorul nu are un nume gândesc / este un fluture cu aripile ţintuite-n cer / nu este o voce este un delfin căruia i s-au încurcat / cărările apelor şi nu mai aude ţărmul / nu te mai aude”. Dacă „timpul fără poezie se târa ca un şarpe”, intenţia particulară a acestei cărţi este de artă poetică, de interogare asupra rosturilor poetului (artistului) „în cetate”, poziţie aparent duală, schizoidă, ca individ însingurabil şi, în acelaşi timp, dornic / datornic / de a se comunica celorlalţi ca iniţiator de lumi noi: „la început poetul şi-a despărţit duhul în două / făcând din el două părţi egale / una a călătorit-o spre zenit cealaltă / a suflat-o peste pământ // pământul era pustiu şi gol şi s-a umplut cu sufletul poetului // în inima adâncului de apă era întunecime / […] / sufletele au înflorit ca la un semn / transformând pământul într-o ingenuă / stare de poezie // atunci poetul a zis să fie primăvară / şi dintr-o dată s-a făcut voia Lui / şi a fost primăvară”. Calchierea textului din Geneza 1:2 („Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”) este benefică demonstraţiei lirice a acestei ars poetica sui generis, mai cu seamă când se-ncheie cu o expresie derivată din „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină.” (Geneza 1:3).

Intenţia este adusă astfel la stadiul de realizare, cu oraşul se întâmplă ceva ciudat, este recreat după voia poetului, din fragmente livreşti şi amintiri furate: „eu vin dinafara lumii // cineva în interiorul unui clopot de sticlă cu o bucată de diamant brut / zgârie poezii cum Michelangelo pe cupola Sixtină / scene din Facerea Lumii / îmi trag mâneca rochiei să văd mai bine şterg hubloul / fluturii verzi de dantelă se cristalizează pe geam / cu cât şterg mai abitir cu atât înţeleg mai puţin / mecanismul iubirii // […]”. Ceva ciudat se întâmplă şi pentru că interogarea se produce, inevitabil, din direcţia dragostei, relaţia amoroasă definindu-se ca mereu nesigură, ne-mplinită total: „mereu mă lovesc de pereţii tăcerii acesteia în care te-ai zidit şi uneori / când gravitaţi mă părăseşte / mă sparg în particule // un copil încearcă iluzia fulgilor de zăpadă / în pumni / iar eu îl iau în braţe cu dor // […] // despre tine mai citesc uneori în ziarele de dimineaţă / cineva apasă butoanele lumii şi tu îi pui cătuşe / te-ai transformat în terminator / şi ai încărunţit sufletul este mai alb ca părul tău / păsări fără cuib îţi ies din degete / îmi vine să plâng de lipsa lor / de ce le-ai dat drumul să se strivească de / lumea aceasta nebună care am devenit noi // […]”.

O poezie solid fundamentată pe meşteşugul liric bine stăpânit conţine, evident, şi acest nou volum al Mihaelei Meravei. Prezumţia de fericire (astfel se intitulează o carte anterioară) se dovedeşte şi aici „nepotrivită”, poezia nu are de-a face cu fericirea, ci cu bucuria, emoţia şi certitudinea îndoielii continue; versurile se cer de multe ori recitite, pentru a le pătrunde rosturile pe care autoarea le include aluziv, iar reluarea aceasta induce impresia unei schimbări continue a sensurilor: relectura nu este niciodată o repetare, parcă citeşti alt poem, iar secretul acestei reuşite autoarea nu ni-l dezvăluie. Ne rămâne doar să ne bucurăm de efectele lui: „un clopot se aude în mine / ca un strigăt de pasăre cuvântul / îmi aţipeşte pe buze / însângerându-le”…

_____

* Ex Ponto, Constanţa, 2019

Erika Bloj - Nobody's blues

Nimfele din Milton Keynes

Lola, personajul pe care-l joacă, de această dată, Erika Bloj pare a aparţine aceleiaşi familii (re)cunoscute din cartea anterioară, Roşu shiraz, locuind o depresie abisală (sic!) a cărei tensiune se acordă de minune cu mărturisirea făcută cândva: „Îmi plac ploaia, vinul roşu şi tot misterul din expresia what if... În mine e multă gălăgie.” De aceea, aici, suntem avertizaţi de la început că „hrănesc o pasăre plictisită de zbor” „în jalea limpede şi rece a unui izvor” şi „neclintirea stranie a unei picturi”. Neliniştea care traversează trăirile poetice ale personajului, căutarea continuă a unui sine aflat mereu şi mereu deteritorializat, alienat şi alienant, sunt mărci ale unei arhitecturi ce ţine de o modernitate din specia poeziei beatnicilor (încântător poemul blues de lună jilavă!) puternic revitalizată prin aplicarea unui tratament infrarealist („un desmedido océano de vacío”, zicea Roberto Bolaño; „doar noi mai plutim în marele gol / exilaţi într-o gură de viaţă” şi „rupe-mă în bucăţi mici / urlam când golul dintre noi părea imens / nu-mi place imensitatea / e rece”, zice Erika Bloj). Poeta a debutat matur, sigură pe ea, şi continuă din ce în ce mai susţinut în imagini complexe, de mare bogăţie sugestivă, sub imperiul încărcăturii oximoronice a unei existenţe minate de absurd şi ameninţate de haos, existenţă pe care ea o priveşte şi o analizează cu o înspăimântătoare luciditate. No mercy pare a fi motoul abordării realităţii interioare şi exterioare, amintind şi de versurile unei autoare (Mina Harker) chiar din Milton Keynes, urbea în care îşi are acum reşedinţa fata din Reghin: „Is there poetry in the parking lot? / In the grid like lines of Milton Keynes? / Behind the scenes the dead wind rustles and shakes water's sea-ward dreams / Is there poetry amid the reeking refuse and overflowing bins?” Poate şi de aceea putem citi în paginile cărţii „ziua aceasta e ca un rest de ambalaj uzat / aruncat pe strada pustie a oraşului / aşteptând un vânt puternic / sau măcar nişte gunoieri sârguincioşi / nu are loc în albumul cu amintiri / e unsuroasă / lipicioasă / murdară”. Spaţiul în care ştim /ni se spune/ că îşi (pe)trece viaţa cotidiană Erika Bloj, împreună cu spaţiul firesc imaginat (binevenite sunt referinţele livreşti!), augmentează consistent autoanaliza şi îmbogăţeşte imagistic construcţia textului, uimind şi prin surprinzătoarele şi semnificativele asocieri, hrănindu-se din beneficiul unei înţelegeri profunde şi superioare a emoţiei (datorată studiilor de psihologie). Poeme precum stockholm („e frig în sindromul acesta / literele sculptează pe gâtul lung al singurătăţii”), borderline („îmi privesc carnea în oglindă / rănile mângâierilor s-au vindecat / e o sete cum cea a pământului / cum nu mai plouă de luni de zile / cum drumul îşi deschide buzele crăpate / cum pielea se strânge pe carnea obosită / privesc prin mine ca prin transparenţa / unei iluzii”) ori asperger („locuiesc într-un sindrom de izolare atroce / eu în mine ca un el în ea / doar că lumea e un perete rece”) pot sta oricând în primplanul oricărei analize axiologice de stil eliberat de constrângeri, detaşat, căruia abundenţa de peisaje interioare, senzaţii şi ritmuri tainice îi măreşte forţa de impact asupra oricărui cititor pretenţios, ponderea emoţiei profunde şi inevitabile fiind adesea memorabilă. Desigur, este greu, uneori, să accepţi că „sunt un substitut al durerii”, „dimineaţa e o cămaşă de forţă” ori „îmi trag anii după mine / ca pe un cadavru legat de glezne”, dar metaforele sunt adevăruri pe care Erika Bloj nu se sfiieşte să le afirme deschis, confirmând trăiri în care ne regăsim cu toţii, atunci când singurătatea ne cotropeşte şi este atât de diferită de o visată însingurare. Feminitatea debordantă care se desprinde din fiecare rând capătă valori emoţionale generale, poezia ei transcende diferenţa de sex care la alţii grevează de multe ori nu doar creaţia, ci şi judecata critică aplicată ei. Surprinde absenţa (aparentă a) măsurilor de protecţie a sinelui, dezvăluirea tuturor secretelor pe care alţii le-ar ascunde sub ambiguităţi derutante.

Deloc ambiguă este şi locuirea copilului din sine, pe care Erika Bloj în evocă nu din perspectiva unui „paradis pierdut”, a unei „vârste de aur”, ci a unei memorii încărcate de tristeţe, de neîmplinire a visului. Poemul iubirea în zecimale este un foarte bun exemplu pentru recursul semnificativ la flashback: „pe strada puşkin se vindea ultimul pian care / mai avea muzică în clape / mama alunga păsările să nu-şi facă locaş / pe ultima clapă ce sângera tot mai fals / le alunga în cimitirul alăturat / unde copii fiind ne jucam de-a cine mimează mai bine viaţa / erau umbre cu noi / şi temerile ne creşteau pe piele ca nişte negi / mamele ne strigau pentru bucata de carne duminicală / o descompunere zemoasă pe farfuria albă / cimitirul nu chema pe nimeni la masă / nu mai era carne pe oase / ciorile croncăneau ultimele zâmbete / cum piatra de mormânt ultimul vers / «muzica vieţii cântă pe notele tale» / şi-un chip frumos cu dinţii albi zâmbea din fotografie / probabil iubirea cuiva / lângă mormânt un om / îşi aranja lacrimile în buzunare / ca pe nişte pietre preţioase / ştii, copile / iubirea e un rest din zecimale / întreg fiind te vinzi tot pe iubire / mama striga / s-a vândut pianul / s-a vândut pianul / azi avem carne gustoasă la masă / ..... / tata plângea / ..... / iar eu... adunam dintre zecimale / clapa ce-mi mai cânta ultima oară / für elise”. Tristeţi tot vin din trecut, poeta se/ne lasă pradă nostalgiilor, cum găsim în conversaţii leneşe (în fiecare zi oglinda se uită la mine / eu închid ochii şi văd un copil / oglinda începe să fluiere / eu mă gândesc la tata / oglinda râde în hohote / şi mama râdea / mama a murit râzând / oglinda uită cine sunt / o îmbrăţişez pe bunica şi îi spun / sunt cea care te iubeşte / […]), rabbit hole 3 (singurătatea / un alter ego cu care mă culc în acelaşi pat / împart acelaşi zâmbet / iubesc aceeaşi carne ruptă / din respiraţia ta / şi un neon neobişnuit de pervers / ce îmi intră pe fereastra goală / ca o lună ce a uitat să minuneze / şi se prostituează la margine de oraş / ]...] / un neon pâlpâie trist un vers de Esenin / pe strada pustie / limacşi rătăciţi şi nimeni / nimeni / nu mă vrea atât vie / cum un basm din copilărie / cântă în vena mea), anestezie (cum ar fi să fiu puşkin pentru o zi / şi să nu încapă în mine cuvintele / să fie încremenirea mea / să scriu aşa / poezie / orhideea să se ofilească încet / ca o pasăre obosită de alb / ce-şi ucide zborul de petale iarna / bradul să cadă în globuri colorate / pe zâmbetele unui copil sărac / sunt sute de bucurii încremenite / ca nişte morţi mici aruncate) şi această încântătoare emoţie îmbăgăţită şi muzical: „e doar o altă zi desenată pe luciul oglinzii / ca un abur de pâine scoasă din cuptor / o foame pentru fiecare // e doar o altă zi pe genunchiul vieţii / rugăciune mamă / rugăciune tată / singurătate în cerul făină / singurătate în camera goală / doar o fotografie îngălbenită mai zâmbeşte / tu, mamă / tu, tată // e doar o altă zi în care mă prăbuşesc / într-un pământ negru, câinesc // nici lacrima nu mai are ochi să plângă / genunchiul julit al copilului mut // e doar o altă zi / ca o pâine de lut”.

Dincolo de orice, poezia Erikăi Bloj este poezie de dragoste pentru că poezia ei este dragoste: un Weltanschauung reconfortant, de altfel, chiar dacă nu neapărat comod, ba din contră. Universul întreg este dragoste pătimaşă şi suferinţă pe măsură, chemare neostoită la mai multă intensitate, la forţare a limitelor; ea crede că „poezia se scrie din laptele păpădiei”, „poezia e un foc în care ne aruncăm” şi mărturiseşte: „rup din mine poezia ca pe un os fracturat”. Poate că nu e  deloc de mirare că aici, la Milton Keynes, poeta a găsit nu acea Acasă căutată veşnic de fiecare dintre noi, ci o Cetate care să găzduiască o vreme nimfele refugiate din vâltoarea lumii, lăsându-se prinse în mrejele Creaţiei şi ale dăruirii spirituale, în beneficul unei certitudini a eternităţii poeziei.

Viorica Răduţă – Arsura umblă pe trup

Arta poetică a Vioricăi Răduţă este foarte apropiată de perceptele existenţialismului, sentimentul tragic al fiinţei constituindu-se ca sursă a creaţiei sale indiferent de formula literară pe care o adoptă.  Într-un fel sau altul, cam toate temele principale ale acestei orientări (v. Emmanuel Mounier, Gallimard, 1962), pot fi lesne descoperite în toată creaţia scriitoarei. Dacă nu e mereu la îndemână abordarea de către creator a evenimentelor încărcate de energii negative, nici pentru cititor lectura nu este dintre cele reconfortante… Emoţia estetică, însă, sublimarea dramei umane prin lectură asimilatoare înseamnă încărcarea, îmbogăţirea trăirilor personale, aşadar din asemenea pricini m-am şi apropiat de Arsura umblă peste trup, dincolo de încrederea neostoită în scrisul ei. Este şi îndemnul / mărturisire / profesiune de credinţă din Argumentul cărţii care are ca punct de pornire tragedia incendiului din noaptea de vineri, 30 octombrie 2015, pornit şi sfârşit la clubul Colectiv, din Bucureşti: „Pentru mine literatura nu trăieşte într-un ÎNTRE, […] ci în arealul esteticului. […] Cred că orice act ficţional, fie el referenţial, dacă se poziţionează în matrice estetică, nu e lovit de vulgarizare şi are dreptul la o existenţă / receptare adecvată. […] Volumul […] se doreşte un gest cathartic, comemorativ.”

Semnul tutelar este oximoronul. Îngheţarea şi arderea sunt concomitenţă, moartea lentă şi sfâşietoare este gheaţă din foc, curgere de lavă biologică, flacără în care clipa s-a împietrit, transparentă, evanescentă, o uluire bruscă în faţa unei incertitudini ca o visare coborând în veşnicie.

Prima parte, fiecare sac este frigul topit, conţine tablouri ale traumei văzute de „pe margine”, de un spectator care caută o coerenţă a imaginii, a întâmplării. El îi vede „aşezaţi unul lângă altul pe trotuar / fără piele // de fapt om lângă om / somn lângă somn // […] // cei care ies din întuneric / ies cu ochelarii înfipţi înăuntru şi văd clipa / o smoală curgându-le din gât în măruntaie / încet / să nu se scurgă tot omul deodată / încet […]” (sacii). Şi văzând acestea, se simte în proximitatea infernului, în cercul al şaptelea cu cele trei brâuri ale sale ce pare a înconjura scena dantescă: „lumânări care se topesc în corpul celor călcaţi / de alţi morţi / din hrubă să iasă ei cu două decese deodată / doar haina să rămână intactă pentru că ţine o stafie dinăuntru […]” (sacii). Materia vie se amestecă cu materia nevie şi amândouă devin materie moartă! Corpurile se contopesc, „dansul băiatului / lipit de dansul prietenei lui” (aşa cum e jarul), totul se lichefiază, „cuvintele rămase în metalul topit / se scurg ca şi carnea unele în altele / lent / mai lent cu cât se-ngroaşă lumea / spre singura ieşire / un stat de om peste alt stat de om peste altul / […]”, astfel că, „doar haina îmbracă singură moartea / când nici moartea nu vrea să fie înăuntru // moartea e şi e a om” (arşii sunt acum murmure). Metafora relevantă îşi desfăşoară nestingherită efectul epustuflant: „băiatul scoate în stradă doar gândul / ca o limbă de clopot / şi el atârnat de mijlocul nopţii de vineri” (păturile sunt oameni); ea devine mai mult evidenţă a realului, decât ficţiune poetică, „Alex poartă fotografia direct în carne // […] // filmase clipa / nu cele 10 secunde / doar clipa care s-a blocat / cu aparatul intrat în inimă / cu fâşiile de stofă de gând / sau chiar trupul era gând nu ştia / cum moare pe dinăuntru mai mult decât împrejur // a ieşit din lumina care se întuneca / […]” (cum moare gândul). Dacă lumina devine întuneric, timpul devine lichid, „arsura s-a întins în fâşii de carne / ca nişte secunde // […] // secunda curge direct pe oase // zeamă de oase într-un cuib împietrit / […]” (doar 10 secunde).

Entropia este maximă, elementele toate ale Universului par a fi ardere în esenţa lor, ardere de tot, „pielea e ca o vedere // lipită de zi lipită de noapte / din ea fâşiile se rup / ochii abia o ating prin geam / de parcă ea însăşi s-ar vedea prin crăpături // fâşii de fum cu care te poţi fotografia / cu care ai înfăşura ziua / fugind din focul care curge / cu vii şi cu morţi într-o singură rană / în care se mişcă doar osul” […]. Muzica trupei „Goodbye to Gravity” a tăcut deodată şi „seara ploua cu foc // a spus chitaristul // […] // pe chitarist l-a tras o mână afară / cealaltă mână murise // afară chitaristul şi-a lipit fruntea de vânt să poată vărsa / bucăţile de carne / în el // dar altă carne curgea pe sub geaca albastră / singura neatinsă / aşa vărsa noaptea”. Astfel că „pe ciment se adunau sacii / strânşi cu arsurile scoase deasupra // […] // şi toată mişcarea era nemişcare / timpul a fost un geamăt / aşa a văzut chitaristul noaptea // apoi noaptea l-a văzut şi sa tras în el / […] // poate dă Dumnezeu şi pune umbra în ochii topiţi / să ajungă din somn înapoi în părinţi / […]”. Iată cum „cuvintele s-au oprit / nu mai sunt // […] // gemetele stau fără corp / stivuite // […]” şi aflăm imaginea ce a condus la titlul volumului: „deja arsura se dăduse jos de pe scenă / luând forma trupurilor / pe rând / s-a izbit de haine apoi s-a dus direct pe trahee /// […]”, „numai moartea nu s-a pierdut cu firea / a văzut mâinile care pipăiau cearcănele / odată cu vederea / fiindcă se topeau împreună / […]”.

Imaginilor terifiante le ia locul, în partea a doua, Catapeteasmă, numărătoare inversă, un lung lamento, un acatist, o pomenire a celor buni, tineri şi frumoşi şi a vieţilor lor curmate, acum când „nici Dumnezeu nu mai avea cuvinte”. Cele 64 de existenţe au parte de scurta poveste a sfârşitului, fiecare cu o imagine anume, spre neuitare. Pentru unul dintre ei, „în Chemsford arsurile au sosit după el  / cu viermii în ele”, iar „de fotografiile lui Liviu s-a lipit sera de vineri / fiindcă nu aplecat dintre tuburi decât carnea / cumpărase un aparat nou şi din el / scena l-a tras înăuntru în poză / şi nu a mai fost data viitoare ultimul concert / a fost doar fotografia asta” – un alt Dorian Gray, ratat de Marele Distribuitor de existenţe. Şi aşa mai departe, rând pe rând, „arsura trece prin sânge / sângele e rece / în prima jumătate merge prin portrete / cu focurile de artificii şi un decor / fosta fabrică Pionierul are o scenă lumini / şi moartea”, în ordine descrescătoare, de la 64 la 1 şi la zero – Neantul: „vineri 30 octombrie s-a făcut miercurea cenuşii s-a făcut”.

Cartea Vioricăi Răduţă este un omagiu empatic adus victimelor unei sorţi potrivnice, ale unei întâmplări neverosimile care capătă sens numai dacă acesta ar fi al Lumii şi ar răspunde acelor întrebări dintotdeauna retorice: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne-ndreptăm? De ce? Viorica Răduţă, fără să ne aducă liniştea dorită, ba întărindu-ne neliniştea şi revolta, ne spune doar atât: suntem fii lui Dumnezeu. Ar fi de-ajuns?

carmen secere - mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est /

Carmen Secere a constituit, încă de la început, o surpriză datorită particularităţii construcţiei poetice originale, singulare, puternic personalizate, cuvintele conducând totdeauna spre emoţia profundă, incomodă, provocatoare, şi mai cu seamă sapienţială. Iată că şi acum, prin mon amour ma tristesse ne conduce cu aceeaşi mână sigură prin labirintul singurătăţii, al iubirii şi al deznădejdii, cu referinţe livreşti discrete şi evocatoare. Cititorul este invitat să reconstituie întregul din fragmente, el se poate aşeza lesne pe sine în generoasele spaţii libere lăsate de autoare, cu obişnuinţele lui, cu pierderile şi câştigurile lui. Carmen Secere trece astfel de la un categoric „nu mai e nimic de trăit”, care semnifica atunci recunoaşterea deschisă a vulnerabilităţi traumatice a fiinţei, la „prin fereastra acestui tren de noapte / nu se mai vede nimic”, adică la o neliniştitoare călătorie de iniţiere în bezna adâncă a absenţei, a lipsei de perspectivă imaginabilă. Ceea ce nu scade cu nimic accentul primordial, ba dimpotrivă, îl întăreşte şi augmentează: „umblu cu inima la vedere / sunt vulnerabilă şi caut o culoare / căreia să-i aparţin”, întrucât, aşa cum pare firesc şi ne vor spune şi psihologii, „vulnerabilitatea înseamnă curaj / un războinic îşi ascute frica / în formă de sabie”. Poate părea paradoxal, cum paradoxală este, deliberat, toată poezia ei, pentru că discursul aparent colocvial virează neobservat în straniu, în alienare, în absurd, împingând la urgentă şi scormonitoare introspecţie. Din „trenul de noapte” suntem aruncaţi într-un culoar alb: „la terapie intensivă / întunericul intră prin gaura cheii // ce frumos tace lumina / în ultima fotografie // culoarul alb se îngustează // prin mine gonesc ambulanţe // mi-e teamă să nu fiu părăsită / în somn”. Acel întuneric – subitis exitus! – ce-şi găseşte mereu cale este reluat/definit ca tăcere a luminii, pentru ca, în altă parte, cele două să se întâlnească terapeutic într-un îndemn-chemare: „construieşte-mi o casă / fără oglinzi şi fără ferestre / să odihnesc în ea / lumina în care mi-ai spus / că sunt frumoasă // încuie uşa / dezbracă-mă / de întuneric” (întuneric). Spaţiul fără deschideri, adevărate sau false, este el însuşi deschidere spre interiorul fiinţei, spre trăirea deplină a sinelui. Dialogul cu lumea cheamă la incursiuni mitologice, sensuri aparent temeinice sunt puse la îndoială, devin interogaţii despre esenţa fiirii: „n-ar fi trebuit să desparţi apele / nu se pleacă atât de uşor / din cele neîntâmplate // materia se-aşază ciudat // orice atingere a fost îngropată / sub un munte de sare // cobori în noapte / ca-ntr-o osândă” (ciudat). Un „celălalt” este continuu ţintă a reproşului, a îndoielii, coerenţa este amendată deschis pentru lipsa de substanţă: „prin mijlocul singurătăţii mele / treceai târând după tine / ca pe nişte cutii goale de conserve / toate nopţile în care ne-am iubit” (zgomot). Excelenţa imaginii consumării totale, fără rest, este greu de trecut în surdină.

Salvarea prin iubire este doar o iluzie, una acceptată, chemată, vag mângâietoare, pentru că „iubirea creşte din cicatrici” şi „iubirea mea transpiră / în cămaşă de forţă”. Fără să fiu adeptul statisticilor, semnificativ pentru complexitatea în simplitate a vocabularului poetic caracteristic poetei poate fi faptul că „iubirea” (cuvântul) apare doar de cele două ori citate deja, în volum! Iar cuvântul „dragoste” de patru ori şi doar în construcţii negative: „un cântec de dragoste lipsit de dragoste”, între dragoste şi ură”, „o dragoste austeră”. Asta într-o carte care se numeşte mon amour ma tristesse! Nu-i bai că nici cu „trist/esse” nu stăm mai grozav: doar trei prezenţe în interiorul poemelor… Dar declaraţiile îndrăgostite capătă o formă aluzivă, metaforică, delicată: „cel mai greu a fost / să-mi dezvăţ trupul / de tine // niciodată nu am ştiut / unde începi tu şi / unde sfârşesc eu” (tu). Contopirea cu Celălalt este o prezenţă discretă de-a lungul volumului, concomitenţa de trăire este un deziderat de atins, eul poetic este al aceleia dornice de comunicare, de atingere, de iubire, fie şi închipuite, inventate, precum într-o lume ideală, deasupra deşertăciunii cotidiene.

Derutanta luciditate care se impune cu fiecare imagine sugerată de poemele volumului lasă la vedere, totuşi, structurile ascunsului, necuprinsului, pe care Carmen Secere le dezvăluie cu parcimonie iniţiaţilor. Enunţuri de felul „formula fericirii / e simplă // două periuţe de dinţi / într-un pahar de plastic” ori strofele poemului am învins sau melancolia ucigătoare din carne şi frig: „să intri-n mine ca-ntr-o pâine fierbinte / să mă rupi în bucăţi să mă-nghiţi pe nemestecate / să-ţi spun că-s ostenită şi să nu m-asculţi / să o iei de la capăt iar şi iar / vreau să nu mai vreau / dincolo de fier şi de carne / să mă-mbăt cu aerul ăsta rece / dintre noi” sunt puternice argumente pentru recitirea şi reluarea lecturii poemelor. Pentru că la Carmen Secere prima lectură este de plăcere. A doua este de încântare. Iar a treia lectură a unui poem este de reflecţie.

Inteligenţa scriiturii ca închidere (în vers) care deschide (în meditaţie), ca experienţă spirituală a unui final care nu este sfârşit, ci e o (eternă) reîntoarcere, o re-trăire, ilustrează ciclicitatea subjugantă a clipei. Eul poetic se destăinuie şi se defineşte: „sunt o rană deschisă / ca uşa unei colivii” – model de construcţie oximoronică solidă caracteristic poetei.

În marginea interogaţiei despre iubire şi moarte stă prezenţa acesteia din urmă necurmată: „ploaia asta bătrână sapă ca o daltă // [...] // se-ntunecă devreme”; „negura se-ntinde ca o boală de piele / peste zilele noastre din ce în ce / mai puţine”. Atmosfera generală aceasta este, întunecată, sumbră, cu toată prezenţa sensibilă a luminii, sub diverse forme, uneori nevăzute („un orb pipăie / lumina dintr-o vioară”), mai cu seamă cu rost de subliniere a prevalenţei întunericului, a beznei, a umbrei: „îmi lipsea curajul / de a mă apropia de lumină / şi mă durea singurătatea / umbrei mele”; „lumina durează atât cât se deschid braţele / şi locuim în ea o singură zi / ca efemeridele”. Interesant de observat că, în viziune poetei, spaţiul urban în care se desfăşoară unele scene este nu doar mohorât, ci şi lipsit de vieţuire reală: „oraşul trece pe lângă mine / acoperindu-şi urechile // niciodată liniştea n-a fost deplină // undeva o femeie plânge în gând // [...] // în azilul ăsta de noapte / nu s-a mai zugrăvit / demult” (tablou clasic); „lampagiul doarme / la marginea oraşului înghiţit / de întuneric”. De fapt, el nu conţine/provoacă emoţie, dar oferă prilejul unor remarci cu schepsis ironic: „despre luminile oraşului / poate povesti oricine / dar despre cum se dezbracă o rochie / numai o femeie" (rochie). Ludicul este în firea poetei, este dificil de exemplificat, atâta vreme cât nimic nu este „la locul lui” în poezia ei. Realul (nu realitatea, pentru că este total dezinteresată de aspectele acesteia) constituie sursa construcţiilor ce amintesc destul de străveziu de arhitecturile imposibile şi mai ales de „metamorfozele” lui M. C. Escher, prin subtilitatea cu care alătură elemente de puzzle aparent străine spre a alcătui imagini verbale semnificative, empatice, complexe chiar în claritatea lor cristalină.

Câteva poeme par să ne vorbească despre fericire, căci „se spune că pentru fericire / e nevoie de antrenament”, poemul care deschide volumul chiar poartă acest titlu şi sunt de remarcat chiar cugetări prilejuite de temă: „facem alegeri mici fără să ştim / că sunt marile decizii”; „n-am fost niciodată fericită cu aripile strânse” şi tragica, în fond, constatare, parcă desprinsă dintr-o antică scriere sapienţială: „uităm de fericirea peştilor / pe care copca nu-i mai sperie”. Dar gimnastica aceasta cu fericirea nu prea ne iese, conchidem, nici nouă, nici ei, chiar dacă poemele sunt de o nesmintită frumuseţe, pe măsura talentului şi priceperii poetei.

A fi în preajmă, a adulmeca, pare esenţa periplului creator al lui Carmen Secere, e o stare de fapt poetic, de întâmplare a fiinţei, cum spunea Nichita, în care o urmăm credincioşi, curioşi, încântaţi, dependenţi, până la urmă, de expresivitatea ei înrobitoare, rupându-ne de noi ca să mergem mai departe, flămânzi de visarea spre care ne-mbie ca spre un dulce eşafod.

Paşi pe nisipuri mişcătoare este această călătorie cu poezia lui Carmen Secere, ea ne-a spus altădată: „sunt acuzată că sufăr de imaginaţie”, „sunt încă vie pe câmpul de luptă / înaintez cu inima la vedere”, iar acum aflăm că „nu există eroi / doar mersul pe coate al unora / cu toţi morţii târâş după ei / în timp ce alţii atacă fără milă / rezerva de zile // un paznic vopseşte cu negru / tăcerea”. Dincolo de această tăcere este zgomotul fals al lumii, altfel spus gălăgia, este deşertăciunea, este absenţa sensului într-o lume dominată de absurd, aşadar: „îmi aşez somnul / în cutia de carton / lângă o călătorie veche / şi-un bilet de plecare / fără dată” (fracturi). Iată că pot pleca oricând, deci ce rost are s-o mai fac? Situaţie ce ţine de temele existenţialiste, de acea „la nausée” sartriană, în care fuga, magia şi spaima sunt doar trăiri psih(ot)ice şi nu implică acţiune; aşteptări ale nimicului.

Volumul mon amour ma tristesse, cu subtitlul înşelător / întâmplări de viaţă în est /, nu este atât despre viaţa vieţuită, cât este despre poezia tragică a existenţei, despre iubire şi mai ales despre moarte, despre lumină şi mai ales despre beznă, despre a fi fără a trăi, despre absenţa care umple golul prezenţei cu visări inocente, despre tăceri care ţin locul cuvintelor şi acestea din urmă se străduiesc să le descrie cu amănunţire. Poate că un moto al cărţii mon amour ma tristesse ar fi putut fi: „oriunde ajunge lumina, întunericul e deja acolo.” Este demonstraţia pe care ne-o face Carmen Secere cu asupra de măsură.

________ 

carmen secere, mon amour ma tristesse / întâmplări de viaţă în est /, Editura Vinea, Bucureşti, 2019 

George G. Asztalos – Liber poezionist

Atunci când dau peste un poet care experimentează liber şi nu se mulţumeşte cu oglindirea naturii, fie ea exterioară & interioară, doar natura naturata, ci şi a sentimentelor, comportamentelor, eticii, recunosc faptul că mă las în voia bucuriei de a descoperi ce căi ni se propun, ce obstacole, încotro ni se deschid porţi şi ferestre. Mi s-a întâmplat când am dat peste cărţile lui George G: Asztalos, „!frarouge” (2014) & „mi se ulise” (2016), mi se-ntâmplă cu „Liber poezionist” (2018). L-am (re)descoperit pe poetul convins că el aparţine de natura naturans, acesta este rostul lui pe lume.

Pentru George G. Asztalos lumea este o rană, ale cărei consecinţe le resimte permanent, căci este parte activă, iniţiator şi beneficiar al suferinţei. Fiinţă ludică prin definiţie, poetul nostru ia limbajul în stăpânire şi-l contorsionează după voie, îl împinge pe lector la limita imaginării posibilului şi imposibilului, îmbiindu-l cu subtilă viclenie la conversaţie, aşa, convivial: „păi uite cum stă treaba noi eram cu toţii un cuib de cruci / date dracului de obişnuite cu foame şi teroare / până şi statul la cozi ajunsese o plăcere / […] / căciula ocrotitoare a dictatorului / zbura impasibilă deasupra noastră” (zbor deasupra unui cuib de cruci). Jocul este dezlănţuit, etica angajată se desfăşoară nesmintit, crud şi ironic, spectaculară în derizoriu, astfel că vom avea „faptele de larme ale revoluţiei”, o Jeanne d’Arc a Combinatului, Cleopatra, amanta oraşului,  „cu salopeta ruptă cu sânii fluturând în vânt”, „o adevărată amazoană călare pe un rahat în spume”, „în faţa Marii Împuşcări Naţionale”, „o iubită nebună / susţinea că e gravidă cu un înger căzut”, „un pachet de flori şi un buchet de dulciuri”, „frumoasa prăpastie cu fabrici şi uzine” – o expresivitate maximă, dezlănţuită, ca un strigăt de deznădejde, de fapt, „de vai steaua noastră”. Aşa se deschide cartea cu poeme, după o prefaţă excelentă a Mioarei Bahna. Şi aşa va continua, într-un infrarealism asumat deschis, conceptualizat cândva chiar într-un manifest. Vom (re)descoperi cu uimire şi plăcere o urmuziadă fascinantă, scrisă cu îndemânare şi talent muzical, o simfonie barocă ce-ar fi exultantă şi exaltantă, de nu ar fi sfâşietoare: „şi ce să vezi / profesorii ne-au vândut de vii dragii mei / ştim ca pe apă scârbele alea de cărţi şi ne jucăm în voie / ce nu ştim e că / realitatea e o armată de culcaţi – salturi înainte / pur şi simplu te predai pui capul la cutie / şi urmezi mulţimea în travaliul ei idiot de trist / pe drumuri pe câmpuri pe şantiere rupt în gură de muncă / […] / vecinul şi-a tras maşină la scară / numai noi / citim facturi şi ne îmbolnăvim / […] / prinţi de supermarket şi cerşetori la patron” (arbeit macht frei). O urmuziadă kafkaeskă, după cu se vede, după cum era şi în celelalte cărţi semnate de Gerorge G. Asztalos.

Revolta, răzvrătirea, sfidarea sunt mărci ale celui ne-ngenuncheat, ale celui care nu iartă şi nu uită şi plăteşte prin poezie, prin atitudinea socială, unul dintre puţinii poeţi de acest fel, astăzi, pe meleagul acesta al deşertăciunii. El ne descoperă cu tristeţe „locul unde se duc cuvintele frânte”: „da dragii moşului va veni un fel de târziu / pe care tu şi ceilalţi o să-l numiţi seară / şi-n care toate vor fi agonii / ale unui cântec bocit de un mut // în care ultima mea şansă va fi să tac / să închid să sting nu mai aud nimic / şi la urmă dau drumul la câini / să scheaune lângă sicriu”, locul de unde, iată nu mai există întoarcere, doar călătoria în Lapsusia şi exilul în Amnezia.

Trebuie să luăm totul cum grano salis, pentru că „nu vedem lucrurile cum sunt / Pentru că pur şi simplu le vedem cum suntem” – spune într-o carte anterioară, „!nfrarouge”, şi reia acum –, poetul este un sceptic nemântuit şi, poate, nemântuibil, atâta vreme cât privirea sa asupra lumii descoperă totdeauna imaginea unui spaţiu închis, constrângător, ca să nu spun concentraţionar, în care trăiesc „şi poeţii / aceşti lacrima lui Ovidiu expulzată în bălării la capătul lumii”, şi nu alungaţi din Cetate, cum cerea Platon, spre a locui în preajma zeilor. Decădere, pentru că acolo ar fi locul celor care nu fac saltul de la mimesis la katharsis, cum spune undeva Noica, comentând Republica, „Artistul imită şi redă realul simplu numai atunci când nu ştie să se ridice la esenţă. Cum să dea afară din cetate Platon pe poetul care ştie, sau care măcar aspiră la o cunoaştere mai adâncă decât a realului imediat, prin creaţia sa?” Răzvrătirea lui George G. Asztalos din asemenea situaţie se hrăneşte, simţindu-se alungat dintr-o lume globalizată, în care individul nu are mai multă valoare decât aceea de component al turmei încolonate spre abator. Şi atunci el însuşi găseşte cu cale să se separe de Cetatea strivitoare: „nu dragii mei a fi singur nu e nici pe departe o tragedie / a fi singur e o binecuvântare un privilegiu / a fi singur e a realiza că ai scăpat întreg în sfârşit / e singurul mediu în care povestea merge mai departe”. (elegie de transport în comun)

S-ar putea spune că infrarealismul lui Asztalos este o reducere la absurd a realităţii, dar pare mai degrabă o împingere în absurd a acesteia, în absurdul existenţialist, cunoscut şi recunoscut, adică o punere la locul ei, pe patul dedicat disecţiei unei distopii trăite pe viu, care se dovedeşte a fi civilizaţia actuală, o scoatere la vedere şi punere în vedere. Disecţia aduce în prim plan eroarea ficţionarului: „evident că frumuseţea nu va salva lumea / nici Dostoievski nu a salvat-o / doar a decretat o enormitate ieftină / lucrurile stau altfel poate că lumea va salva frumuseţea / dar lumea oricât ar fi de ca lumea / n-are nici pomeneală de salvare!” Amplu poem infrarealist, marea mântuire de corali se încheie într-o notă fals optimistă, de fapt, un fel de «minte-mă, dar minte-mă frumos»: „nu dragii mei frumuseţea nu va salva nimic / nu putem face multe dar ce facem e destul de fain / dăm volumul tristeţii la minim şi ne trezim / că ne dansează ploaia / pe-o muzică zurlie care nu mai poate / de bucurie!” La fel se petrec lucrurile şi cu fericirea: „dar io vă spun că fericirea e chimie pură / şi e all inclusive / drogurile ei sunt deja în voi / nu trebuie să le cerşeşti şi mai ales / să le iei // […] // io de vă caut nu vin / să vă citesc lumina / şi să vă iau banii / io plec să şterg întunericul”, iar poemul se numeşte insulele Serotonine, fiind încă o dovadă a felului în care George G. Asztalos reuşeşte să salte banalul, cotidianul anost în semnificaţie înalt existenţială.

Cum subtilul volumului este Poeme de dincolo. De dragoste, observăm că autorul se lasă traversat şi de adierea sentimentelor amoroase, dar nu îşi trădează nicicum atitudinea de frondă, oximoronul fundamental, chiar dacă ridică imnuri femeii: „nu vă îndrăgostiţi de poeţi spun femeile / ei doar pretind că oau te iubesc / dar ceea ce iubesc e de fapt să scrie / despre minunea că sunt îndrăgostiţi // […] // da’ nimeni n-a văzut o creatură mai singură ca femeia / când singurul ei adevăr pe cale de dispariţie / e propria ei frumuseţe / şi faţă de care adevăr mai bine alegi moartea // […] // dar tu Con Tempo Rana mea care urăşti poeţii / aşa din senin / şi-o spun smerit / tu // eşti doar o notă de subsol sinucigaşă / a unui suflet rătăcit / minunea mea de dulce de venin” (minunea mea de dulce de venin).

Liber poezionistul confirmă cu asupra de măsură parcursul de până acum al lui George G. Asztalos, întăreşte particularitatea sa, individualitatea strălucitoare într-un concert poetic general adesea tulbure, originalitatea viziunii cu accent mai pregnant pe orfic şi pe colocvialitatea limbajului. O carte care rezervă cititorului numeroase şi binecuvântate surprize.

Cornel Paiu - Biblioteca din turn

Urma păsării în aer şi urma peştelui în apă nimeni nu le cunoaşte, sună o veche zicere. La o atentă şi nu neapărat ludică privire, am amenda cumva constatarea şi am afirma că numai poetul le poate cunoaşte, căci el are acces la cele văzute şi la cele nevăzute, la jocurile, aparenţele şi profunzimile lumii.

Un argument ne aduce cartea lui Cornel Paiu, Biblioteca din turn (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2018), cu cele trei „Straje” ale sale, secţiuni ce pot ele însele avea existenţă independentă, dar astfel alăturate se constituie în largi încăperi ori etaje ale unei ample construcţii fascinante prin amplitudinea şi bogăţia semnificaţiilor. Intitulate „salt în gol”, „raze de lumină”, „case de apă”, cele trei părţi sunt trei direcţii de abordare a reflecţiei despre lume, a căutării înţelesurilor şi a constatării, în final, a deşertăciunii: „cum pot ori destrămarea? / destrămarea / destrăma / destră / destră / des / de / s…” (III.***) Dar calea până la concluzia aceasta este lungă, este cât o viaţă, poate chiar cât mai multe vieţi.

Se porneşte astfel: „întâi să desenez Turnul / fiecare cărămidă / fiecare piatră // fiecare perete / fiecare cariatidă // fiecare picătură de sânge // fiecare carte”, adică sânge, pagini, praful („bibliotecari de jad”), coperte, cuvinte („tristeţe”), „Turn – carte” cu o mulţime de comori adunate înlăuntru, până la „CONCERT”-ul final „carne oase sânge / lut pietre cărţi // salt în gol” (I.0.1). Este evident că, prin descrierea amănunţită a construcţiei „turnului”, poetul ne pune în temă cu miracolul venirii pe lume / aruncării în lume, când descopăr că „sunt un fir de praf pierdut în labirintul înţelesurilor / sunt un fir de nisip pe ţărmul mării inocenţei / […] / sunt numai o picătură de sânge prelinsă pe o piatră / sunt numai o picătură de apă suspendată între lumi” (I.1.1). Viziunea de sorginte expresionistă îi permite o largă varietate de imagini care pun în evidenţă avatarele întâlnirii cu viaţa, cu oamenii, cu valorile morale şi pervertirea lor, inclusiv revolta (de tip romantic!): „nu-mi vând nici umbra / nu-mi vând nici sufletul / nu-mi vând amarul / […] / nu-mi vând nici capra / nu-mi vând măgarul / nu-mi vând peretele / stâlpul de foc / TURNUL CU-ARIPI DE CĂRŢI / (cărţii vii cărţi albe cărţi aprinse) / nu-mi vând TURNUL DE CRETĂ / pe o egretă”.

Prefaţatorul Lucian Strochi subliniază, pe bună dreptate, că „volumul […] ar fi fost cel mai amar din literatura română”, dacă nu ar fi conţinut şi „Straja a II-a: raze de lumină”, pentru că „nu-i niciun paradox / starea de poezie / presupune limpezire / alb desăvârşit / starea de încredere / presupune transparenţă / sentimente cinstire / starea de frumuseţe / presupune atenţie / sensul şi înţelesul luminii” (II.2.1.2), chiar dacă îndoiala persistă: „ce-a mai rămas? / numai scrumul / aducerea aminte a incendiului / construcţia barocă a fiinţei destrămată / pândită încă  / şi-n taina aceasta de camuflate tunuri / veche artilerie grea pregătiră / pentru un nesfârşit război” (II.2.1.3), ca să ne ţină treji, vii, dincolo de „tristeţea aceasta care sparge timpane”.

Golul de descoperit, lumina în care „ne învelim” (cum spune, în postfaţa sa comprehensivă Emilian Marcu) sunt urmate şi completate de locuinţa originară, placentară, cea protectoare: „Straja a III-a: case de apă”. Întâmplarea că Poetul Cornel Paiu este şi Preot constituie una dintre coincidenţele fericite pentru orice cititor al cărţii acesteia, pentru că dedesubtul îndoielilor, interogaţiilor, răzvrătirilor stă o întemeiere pe imperisabilele căi de descifrare creştine ale tainelor. Astfel că salvarea prin credinţă este firească, creaţia poetului venind în continuarea Creaţiei lui Dumnezeu, cum frumos spune, în De Caelo, Constantin Noica „Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte.” Rugăciunea este o formă potrivită: „[…] şi eu vin Doamne / chemarea Ta răsună în inima mea / ca un cântec de dragoste” (III.3.1), dar şi cântecul de slavă sau evocarea nostalgică a copilăriei (adesea poeme delicate sunt inspirate de vârsta inocenţei!): „poate că raiul este undeva / în aerul de deasupra / casei părinteşti // un etaj invizibil! / cu multe camere-muzeu / porţelanuri electronice vechi / costume de altădată / tradiţionale / puse pe manechine / precum cele expuse / la  muzeul etnografic / de la Mănăstirea Nămăieşti / tot felul de oale pictate / ceasuri vechi oprite le diferite ore / […] / poate că raiul este deasupra porţii de acasă / tăinuit în nevăzute camere amirosind / a tămâie şi liliac înflorit / ca un cimitir de sat / în sâmbăta lui Lazăr / în Sâmbăta cea mare / în sâmbăta moşilor de vară” (III.3.1.10).

Cu toată tristeţea şi nostalgia ce răzbat dincolo de rândurile ei, cartea lui Cornel Paiu, Biblioteca din turn, dă seama de un poet bine înzestrat şi care chiar are ce spune despre oameni şi vieţile lor, dezvăluie trăiri interioare profunde şi pune întrebări importante, la care, uneori, cititorul nu s-a gândit. Încă. După lectura acestei construcţii arhitecturale înalte şi complexe, o va face cu siguranţă.

Nicoleta Crăete – femeia cu trupul de ceară

De la Ubu, spre un alt Godot şi-napoi

Debuturile în poezie aduc azi multe surprize, paşi siguri spre trecerea în surdină a casandrelor ce-i prorocesc dispariţia – uitând ori ignorând că poezia s-a născut deodată cu Lumea şi va dispărea deodată cu Ea. Mais, passons…

Debutul Nicoletei Crăete la Editura Grinta din Cluj-Napoca, urmare a premiului obţinut la secţiunea „Manuscris” a Festivalului Internaţional de poezie de la Sighetul Marmaţiei, ediţia 2018, este un bun exemplu că realitatea inspiratoare, trăirea directă a existenţei nu are a-şi epuiza vreodată valenţele şi misterul. De asemenea, este şi un argument că actul scrierii artistice nu se poate produce fără o pregătire interioară laborioasă, fără o stăpânire solidă a expresiei, fără o asumare critică a experienţei antecesorilor, a viziunii lor asupra universurilor interioare şi exterioare.

În cartea intitulată femeia cu trupul de ceară găsim poezie proaspătă, dezinhibată, neconformistă, neintimistă, senină mai cu seamă prin oximoron, ludică, reflexivă, în marginea suprarealismului de cea mai bună calitate, cu incursiuni în zona fertilă a absurdului existenţialist, fie şi avant la lettre. Dacă în multe locuri Nicoleta Crăete pare a descinde din Ubu-ul lui Alfred Jarry, este pentru că jocul ei o cere, cu abordarea din perspectiva abadonării deliberate a sensului prim în favoarea sensului secund. Tablourile sunt un fel de peisaje animate de obiecte aparent aleatorii, ca în picturile lui Yves Tanguy, suprarealul impunându-se fără oprelişte, însă, paradoxal, spre dezvăluirea unui straniu subreal. Evident, o afirmaţie de genul „poeţii sunt nişte animale sălbatice” (poemul roşu, pag. 31) este în ton cu toată întâmplarea fiinţei din acest volum, mai cu seamă că luciditatea este o omniprezenţă, întrucât „poezia nu se scrie sub anestezie” (dacă e să scrii poezie, pag. 83). Arta poetică a Nicoletei Crăete fiind astfel dezvăluită, să vedem de care „gen proxim” ar putea aparţine creaţia ei. La fel de evident, ea vine dinspre goticul cel mai aplicat, întunericul/ umbra/ noaptea fiind mereu în contrapondere cu lumina/ albul/ ziua. Iată o schiţă extrasă de la pag. 20: „ai bătut uşor cu degetul/ în apa neagră/ o pasăre albă/ dormea// a deschis o zi rece/ într-o rochie rece/ cu faţa pătată/ de sens” (tuşe). Atmosfera sumbră, grotescă, concomitent ubuescă şi kafkaescă poate fi descoperită de-a lungul întregului volum, lumea e o farsă în care rolurile sunt deja stabilite, nu avem altceva de făcut decât să le descoperim şi să le jucăm: „o crinolină albă într-o oglindă spartă/ ca spaima călăului// nişte nervuri obosite ale mâinii pocnesc/ prin aparatul foto sânii visează// fără îndoială din spaţiu oamenii/ au devenit un om care se joacă// un vis locuia pe partea cealaltă a pielii/ îşi spune dumnezeu// copii furiei hrăniţi în corzile vocale/ cu spaimă// erosul spânzurat de o rază de soare// o groapă s-a surpat atunci la mijloc/ o maşinărie ne-a luat locul” (câteva fotografii cu tentă gotică din ziua x, pag. 21). Absurdul e la el acasă, distopia stăpâneşte totul, iubirea se stinge aprinzându-se de la „o rază de soare”, ba chiar „iubirea e un eşafod pe care dormim/ iar somnul nostru are ferestre cu vedere spre păsări” (vis răsturnat, pag. 18). Inversarea polilor sensului practicată consecvent de Nicoleta Crăete înseamnă că nu întunericul este absenţa luminii, cum credem de obicei, ci lumina este absenţa întunericului, ea este dependentă de el, el o însoţeşte neabătut, ea este doar o mască pe care el o poartă adesea, de aceea vom avea „lumina carbonizată a somnului”, „muzica neagră foşnind pe podea/ într-o rochie albă”, „şarpele negru ce poartă cu sine/ o pasăre albă pe care o înghite frecvent”, „somnul cel negru în cearcăne albe”.

Grotescul, goticul, aluzia la spaţiul concentraţionar chiar cu semnificaţii de ordin psihanalitic nu lipsesc în construcţiile suprarealiste ale poetei. Un tablou (pag. 7) pardă desprins din Sabatul (Aquelarre) lui Francisco Goya sună ca aşa: „se mănâncă după program/ în mod organizat civilizat neconversat/ primul îi mănâncă celui de-al doilea/ ochiul stâng/ cel de-al doilea îi mănâncă celui de-al treilea/ ochiul drept/ cel de-al treilea următorului/ faţa/ următorul următorului/ îi mănâncă răbdarea/ şi tot şa/ în caz că nu i s-a mâncat ceva relevant/ ultimul îi mănâncă primului ceva irelevant”. Imaginile simbolice, aparent paradoxale, trec de la un poem la altul, după „fericit cel ce râde când plânge/ căci a lui va fi tihna/ din urme” (pag. 8), citim, câteva pagini mai departe, „am lăsat un cimitir de poeme în urmele trupului tău/ […]/ dar tu să nu plângi îmi spuseseră/ ce rost ar mai avea acum când toate s-au schimbat între ele/ iar ţipătul s-a despărţit de trupul/ care a scris cel mai frumos poem” (pe plajă, pag. 11).

Transcendentul este dezbrăcat de mister şi coborât în lumea cotidiană, amintindu-mi distihul lui Schiller, din Dorinţa „Crede doar ce inima ta îţi doreşte/ Căci nimic cerul nu-ţi mai făgăduieşte”, citat de Dostoievski în Marele inchizitor. Dumnezeu (pag. 30) „a adormit în patul nostru/ cât era de lung/ şi imediat/ vreo câteva cutremure s-au îmbrăcat în ploi/ dintr-o dantelă neagră/ deşi niţel jenaţi/ i-am sugerat să se dea mai încolo/ însă doar a zâmbit”, ori „[…] un dumnezeu trist şi mânjit/ de frică bate scurt/ îl port de mână/ ca pe un copil […]” (ştiu că exist, pag. 40); iată, aşadar, un Anti-Godot, revers al celui din textul beckettian, care se multiplică la limita dintre întuneric şi lumină: „ei locuiesc pe partea stângă a inimii mele/ partea imobilă/ în imaginaţie sunt mereu trei/ umbre/ ce poartă pe umeri o cruce/ pe care o rotesc/ un fel de cercul situaţiei/ şi fiecare umbră pare a fi umbra celei de dinaintea sa/ un mecanism închis/ cât să taie lumina din jur/ în bucăţi egale/pe care să le împartă apoi la copii/ singurii care mai pot vedea/ cum se naşte distanţa/ şi cu ce este populată distanţa/ dintre corpul şi mintea mea” (pentru ce rămân nemişcată mereu şi cum se naşte distanţa, pag. 70).

Poemele Nicoletei Crăete debutează firesc, arareori cu vreo metaforă, pentru ca, deodată, să se producă virajul în straniu, în alienare, în rescrierea unor situaţii (arareori, stări) diferite de ceea ce se poate observa cu ochiul liber, privind doar (de) afară, iară nu (din) lăuntrul fiinţei. Moartea însăşi „face nudism pe o plajă sălbatică”, e „mireasă virgină de fiecare dată”, „corpul s-a deprins să facă dragoste/ cu lipsa corpului”, „dimineaţa [e] o cârpă umedă rece uitată / în sertarul de sus”, însă poeta, prin eul ei, prin forţa ei, declară ritos: „sunt victima perfectă devorez călăi”! Iată o lectură incitantă, incomodă tocmai pentru că obligă la introspecţie şi bucură estetic prin siguranţa scriiturii. Bine ai venit, Nicoleta Crăete!

Dumitru Manolache - Nunţi înecate

Arheologia suferinţei

La răscrucea vremurilor, care încearcă omul şi-l doboară, se desfăşoară acţiunea romanului „Nunţi înecate (Fals tratat de supravieţuire)” semnat de Dumitru Manolache, cu o generoasă prefaţă a regretatului Ciprian Chirvasiu. Încheiată chiar în anul în care comunismul părea că se sfârşeşte, în sânge, pe meleagul românesc, cartea dă seamă de tragedia ţăranilor de la câmpie atunci când a venit valul distrugător al colectivizării, al desfiinţării proprietăţii, apoi al industrializării forţate, al construcţiilor megalomanice şi toate celelalte „idei în marş” care promiteau să creeze „omul nou” şi „lumea nouă”. Subiectul nu este, aşadar, original în proza românească din ultima jumătate de veac, însă diferenţa esenţială constă în calitatea naraţiunii, în construcţia convingătoare a personajelor, în forţa evocativă a prozei realizate de un autor cu subtilă aplecare spre gândirea alienării („de sine şi de Dumezeu”) din perspectivă existenţialistă, cu incursiuni în absurdul literar cel mai profund, dar şi înspre oniricul de bună calitate („forţa magică de a transforma realitatea chiar şi în agresivitatea unui vis”). Folosindu-şi cu pricepere toată ştiinţa construcţiei narative, a unei arhitecturi ce sugerează formele calde, calme, înălţătoare şi totuşi neliniştitoare ale catalanului Antoni Gaudí, maestru şi inovator al Art Nouveau, prozatorul Dumitru Manolache subjugă cititorul şi-l obligă să se implice sufleteşte, să iubească, să sufere şi să plângă, să se încrânceneze şi să abandoneze, când nimic nu se mai poate face, împreună cu personajele. Toată atmosfera este a unei capcane umede, întunecate; pare că plouă continuu sau stă să-nceapă un potop, oamenii au pierdut reperele, siguranţa de sine, se rup de o veche şi solidă tradiţie, însă nu găsesc sprijin în nimic, totul este străin, nu durează.

La Gurbăneşti se construieşte un baraj. Oamenii trebuie să plece, pentru că valea în care au casele, gospodăriile, acareturile (ce a mai rămas din ele) va fi acoperită de ape. Sunt despăgubiţi de formă, se mută care unde poate, la rude, cumpără ruine în alte sate. Deja sunt dezrădăcinaţi, pentru că au pierdut pământurile, animalele, rostul. Decadenţa vieţii rurale a devenit ireversibilă. Cei care ajung la oraş, în fabrici şi uzine, navetişti sau cu vize de flotanţi, îşi pierd iremediabil identitatea, nu mai sunt ţărani, nici orăşeni nu pot deveni („Stau acolo la oraş, că n-am ce face, da io tot din sat sunt.”). Un exemplu oarecare, din nefericire, dintre multele care se pot da din România ultimei jumătăţi a secolului al douăzecilea. Dar de aici, urmează povestea destinelor, asemănătoare şi diferite, personale şi colective, pe care ni le descrie cu multă pricepere scriitorul Dumitru Manolache.

Prefaţatorul cărţii subliniază, într-un fel, existenţa unui personaj colectiv, dar este evidentă centrarea naraţiunii mai cu seamă pe Radu Călin, cu incursiuni de genul „povestire în ramă” mai mult sau mai puţin dezvoltate şi dispuse sub forma unui puzzle de-a lungul romanului. Acţiunea este prezentată sub forma unor secvenţe flash semnificative ele însele, povestea avansând din mai multe direcţii, precum numeroşii afluenţi care alimentează un râu tot mai bogat şi învolburat pe măsură de lectura avansează. Tehnica aleasă de autorul nostru este dintre cele mai dificile, dar deosebit de folositoare unei astfel de alcătuiri arborescente, bogate în multiple semnificaţii şi încărcate de emoţie. Momente de mare tensiune dramatică sunt pregătite cu grijă, pas cu pas, în dialoguri ce dau măsura unei scriituri bine strunite, convingătoare.

O călătorie cu trenul, sufocantă („Înghesuiala şi căldura ne transformă în câteva minute într-un fel de melci băloşi, fără cochilii, care trăiesc prin canale.”), spre o nuntă a unei rude („nunta asta a fost doar decorul în care noi, ca nişte animale de circ, ne-am făcut numărul”) este cadrul principal pentru rememorarea unor întâmplări ce-au declanşat schimbările ireversibile din viaţa eroilor romanului. Momentul în care primarul vine la poarta lui Radu Călin şi-i spune „trebuie să plecaţi” (pentru că: „Aici va fi apă. Foarte multă apă. Adică lac.”), însoţit de şeful postului de miliţie şi Iordan, un „străin”, e prilej de amintire („Gândurile lui, păsări călătoare, se întorceau cu ani în urmă.”) a momentului în care a semnat pentru pământul dat la colectiv („Miliţianul de atunci stătea în pragul uşii cu mâna pe puşcă.”), a momentului în care „Cel mai tare l-a durut când şi-a dus calul la colectiv. Pe Bălan.” „După treaba cu pământul şi cu calul au urmat altele: via […]. Petecul de gârlă […]. Şi câte şi mai câte.” Vieţi distruse, ale lor, ale urmaşilor. „Radu nu zicea nimic. Simţea cum se micşorează. Aproape atingea cu fruntea pământul. […] Sentimentul că a mai murit puţin îl năpădi din nou.”

Un alt destin individual ratat care serveşte excelent demonstraţia apariţiei teribile a tragicului în viaţa acelor oameni este aceea a lui Ion Chimigeru, zis Fitoi, tractorist care-şi bate sistematic nevasta; acesta se duce tam-nisam la Fănică Ivan, fost primar, acum şef la zootehnie, şi îl loveşte cu toporul în cap dintr-un motiv obscur, toată întâmplarea cu urmările ei amintind transparent de semnificaţiile şi psihologia cazului Meursault din „Străinul” lui Albert Camus. Este exemplul cel mai vizibil în susţinerea orientării spre absurdul existenţialist ce caracterizează, în fond, întreaga naraţiune a lui Dumitru Manolache, dimensiune care se va regăsi şi mai accentuat în scrierile sale următoare. Sunt şi alte destine exemplare pentru imaginea unei perioade dramatice din istoria lumii rurale româneşti, toate alcătuind un tablou final semnificativ, foarte convingător din punct de vedere emoţional.

Dar cel mai demn de remarcat cu privire la scriitura autorului de faţă îmi pare a fi apartenenţa sa la categoria restrânsă a scriitorilor artişti, atenţi la expresivitatea poetică a limbajului, în vecinătatea unui contemporan precum Ştefan Mitroi, răsărit ca şi el de sub mantaua lui Gogol şi Cehov, amândoi (post)moderni de stirpe flaubetiană, crescuţi/hrăniţi cu literatura gen Zaharia Stancu şi Marin Preda. Bogăţia descrierilor de stări şi de caractere este remarcabilă, o nostalgie profundă străbătând rândurile acestei cărţi. O mărturisire clarifică demersul: „Ceea ce este foarte clar e faptul că eu am pierdut o lume. Ceea ce fac eu este o încercare de a o recompune. Lucrare de arheolog.” La care se adaugă numeroasele reflecţii asupra existenţei: „Ce este viaţa noastră altceva decât un permanent sfârşit?”

O carte a cărei primă elegantă ediţie din 2013 (Editura „Cununi de stele”, Bucureşti) ar trebui readusă în atenţia publicului, într-un fel sau altul, cu beneficii pentru literatura contemporană.