sâmbătă, 5 decembrie 2015

Monica Patriche - Cât o mie de nopţi


Poezia de dragoste - dacă e să o judecăm ca manifestare în sine - se arată azi a fi mult diferită de aceea a secolului trecut - retorică, intimistă, sentimentalistă – şi de aceea dezinhibată din preajma anului 2000 – cu excese emfatice nepudibunde şi mizerabiliste. Fără să piardă din angajamentul amoros şi din patima implicită, ea pare a se fi refugiat fie într-un robust intelectualism asexuat, fie într-o încercare de comuniune biotopică largă, uneori cu aspiraţie spre transcendent. Imnurile dedicate partenerului, chemările, plângerile nu mai au nimic din entuziasmul sau vaierul inimii în deplină bucurie ori suferinţă. Dulcile nostalgii sau frustele invitaţii au cam dispărut, lăsând locul, mereu mai mult, reflecţiei asupra trăirilor emoţionale, interogaţiilor despre sine la contactul cu celălalt. După ce i-ai parcurs pe Freud şi Jung, e greu să mai fii „amărâtă turturea”, „floare-albastră” ori să mai iubeşti „cu patimă ploile” şi chiar „dacă ţi-aş săruta talpa piciorului” nu prea te-ai mai feri „să nu-mi striveşti sărutul”, cu toate că mai încerci să povesteşti cum „bărbatul care-mi oferă plăceri/ îmi mângâie în fiecare zi sexul/ până ajunge carne vie”. Cel mai bine este să te fereşti de senzaţia unui nou déjà vu. Nu lipseşte şi o „sincronizare” cu ceea ce se-ntâmplă în lumea largă, ba poate chiar o propunere de direcţie, în măsura în care textele româneşti ajung, tălmăcite, la un public din alte zări. Desigur, cu excepţiile de rigoare… niciodată nimic nu stăpâneşte totul şi varietatea este cu deosebire benefică tuturor. Avem de unde alege, doamnelor şi domnilor!
Într-o zi, am ales cartea de poezie Cât o mie de nopţi*, a Monicăi Patriche, cu o prefaţă alăturând texte de Ioan Es. Pop şi Florin Caragiu, din care puteam afla că „în ultimă instanţă, ce lucruri i se potrivesc mai bine poeziei decât noaptea, somnul şi visul?” sau că „poezia înseamnă a-i găsi vieţii un cuvânt potrivit, răsfrângând în erosul ei cele lăuntrice.” Afirmaţii de tot adevărate şi frumoase, foarte potrivite poeziei de faţă şi, inevitabil, cel mai adesea, unei foarte largi arii din poezia universală.
Chiar demersul poetic al Monicăi Patriche ţine de această arie universală, nu se localizează şi nici nu datează, este originală atât cât se poate ca să se păstreze comunicabilă, redundanţele rămân discrete, metaforele sugestive, amintind cumva de stările extatice ale autoarei sintagmei „suntem un popor vegetal”. Căci vegetalul şi, uneori, acvaticul sunt mărci ale universului Monicăi Patriche, cum sunt, mai mult chiar, noaptea şi trupul. Poezia acestui volum adastă în preajma făptuirii. Sunt preludii şi postludii, spaţiul intermediar este păstrat în zona discreţiei. Primul grupaj, Nopţile iguanei, pare a pune scena la dispoziţia unei Seherezade care îi povesteşte Prinţului cum vede ea viaţa lui. Fără să fie neapărat Ava Gardner sau Deborah Kerr – Charlotte sau Hannah din celebrul film al lui John Huston, Noaptea iguanei -, poeta cochetează, aici cu jocul adolescentin nu neapărat nevinovat, dar şi cu frustrările unei maturităţi prea grăbite. Dar, mai degrabă, îmi pare că ne trimite înspre tensiunile psihologice din textele dramatice ale lui Tennessee Williams, căci versurile mărturisesc neobosita căutare de Sine în Celălalt, nevoia de comunicare ca reflex într-un timp-oglindă: „E noaptea unică a femeii, care, cu păsări / izbucnind din braţe, intră acolo unde te aştepţi /ca păsările să nu găsească niciodată odihnă. / […] / viaţa mea în care intru / ca o străină, în miezul cărei tu eşti prezent / mereu cu un pas mai devreme.” (1. E noaptea mea). „Tu erai deja acolo, erai în această călătorie. / Mă aşteptai.”, spune cu aparentă siguranţă, dar, tot atunci, „Trăiesc întâmplări despre care nu mai ştiu / când au fost.” şi ambiguitatea creşte odată cu refugiul în poveste sau în realităţi paralele, unde „Te-ai retras pe o vale a somnului. / […] / Vorbeşti despre biruinţa unui ceas. Slava lui / se vede din micimea secundei, în trecerea ei / înceată şi lină, în mod repetat înceată şi lină. / Timp biruitor. Ni se dă să-l gustăm în secunde. Fărâme de timp.” (3. Sub cearşaful alb dorm toate). Deja este un timp de hârtie, mat, inert, mort, care devine un prezent perpetuu („Este acel astăzi pe care îl trăim”), iar partenerul din iubire se arată a fi un salvator imaterial: „Între ţipătul naşterii / mele şi ultima mea zi, totul a curs lin, ca şi când / aş fi stat mereu faţă în faţă cu viaţa. Dacă am / plâns uneori, mâna ta a apăsat cu putere mâna / mea. Apoi ai alergat înainte spre o noapte pe care / eu o vedeam pustie şi neagră, dar pe care tu o numeai răsărit. / […] / Viaţa mea toată a fost ca aceasta: / faţă în faţă cu tine. / […] / Cu cât mai greu de îndurat, cu atât mai înalt / se ridică fluturi albaştri.” (4. O floare a rămas deschisă).
Într-o lume în care „fiecare respiră viaţa celuilalt / […] / având memoria unei sigure zile” şi „Trăiam ceea ce nu venise / şi ne hrăneam cu fructe care erau încă seminţe”, este tot mai evidentă propensiunea spre contopirea perpetuă între iubită şi iubitul ca ange gardien, être céleste, qui nous protège et qui nous aime. Bucuria se desprinde din toate rândurile, bucuria de a fi, de a fi fost inventată, de avea trup care să lumineze nopţile la sfânta atingere amoroasă: „Devin conştientă de fiinţa mea, de propriu-mi / trup. Viaţa urcă foarte încet. / […] / Suntem una, ne împărtăşim dintr-o unică viaţă. O viaţă care respiră prin trupurile noastre, / prin păsări şi râuri şi plante.” (10. Spui că în acele momente nu pot vedea altceva). Se mai adaugă dorinţa de re-facere a lumii – cu o evidentă tentaţie a atingerii transcendentului – la întâlnirea frustrantă cu „cei care se nasc în afara mea”: „Şi pruncul aceasta, născut de o / altă femeie! Născut în afara mea. Lumea se naşte / în afară, mereu în afara mea. O pereche de ochi / albaştri e semn că Dumnezeu umblă prin ea”. Un egoism al maternităţii cu totul acceptabil, ivit din iubire, dăruire şi contopire cu Celălalt, dacă nu ar sosi revelaţia eşecului, inevitabilului final al Universului: „Curând nu mă mai bucur şi stau singură în faţa / peretelui gol. Nori de praf suspendaţi, în care / sunt martirizaţi ochii albaştri.” (13. Sunt geloasă pe cei care se nasc în afara mea). Nu foarte vizibilă, conştiinţa micilor eşecuri, între marile victorii, nu atenuează, ba chiar întăreşte nevoia de prezenţă a iubitului-înger-păzitor, salvator, aducător de speranţă şi de extaze: „Ştiu că nu te-aş putea iubi, dacă nu te-aş / cunoaşte şi dacă nu mi te-ai dărui în întregime, / în singurătate.” (21. Am vrut să fiu femeie cu păr de culoarea).
Bună cunoscătoare a poeziei de dinaintea ei, legată cumva de marile valori poetice ale deceniilor şapte-opt-nouă din secolul al douăzecilea, Monica Patriche nu evită evocarea unei atmosfere care să amintească de Nichita Stănescu (vezi 18. Unul cu celălalt, respirând unul cu celălalt) sau de Ana Blandiana (14 februarie 2015). Cu acest din urmă exemplu, am intrat în grupajul intitulat „Jurnal poetic sau Despre retragere”, secţiune cu o altă retorică, cu respiraţie scurtă, repezită. Introspecţia sobră, reflecţiile existenţialiste amintind „Mitul lui Sisif” al lui Albert Camus, aşteptarea unui sfârşit, al unei retrageri (salvări?) improbabile: „Retragerea în cuvinte, retragerea în inima / unei femei care poartă dureros lumea.” (20 februarie 2015); „În vreme ce picioarele poeţilor merg pe pământ / inima lor este stăruitoare în ceruri.” Asemenea metafore-sentinţe abundă în această secţiune, în fond, reconfortantă intelectual: „Nu rămâne din noi decât ceea ce am iubit”; „Lumea trăieşte fără să fie numită. Poetul nu mai / are curaj. Se retrage, nemaiştiind să vadă ochii / care încă veghează”; „Puterea poetului stă în adâncul său” (aici amintind de Hugo-Mallarmé-Valéry).
Grupajul intitulat „Femeia amurgului” ilustrează o altă faţetă al poliedrului oferit nouă de Monica Patriche. Avem aici un narativism pasiv, peisajul interior este desemnificat, un du-te-vino leneş în căutarea sensului. Lungul şir de tablouri nu se leagă, deliberat, într-o coerenţă, ilustrând cu dibăcie chiar imaginea de exit din titlu.
Lungul poem final la volumului - „Opt” - încununează - prin parabolă - un demers foarte reuşit de a ni se prezenta patru feţe ale poeziei posibile, în viziunea unei poete contemporane. Se promite un alt început, o reînviere a speranţei: „Priveşte viaţa! Copii sunt / în grupuri. O fetiţă desface haina de staniol / galben a unei bomboane de ciocolată. / mâni respiră pe trupuri care dimineaţă / vor purta altă lumină.” De aici încolo, orice este posibil.
___________
* Brumar, 2015