Ramona Müller – Cealaltă fiinţă a mea

 O poezie sprintenă, dominată de reflexivitate ne oferă Ramona Müller cu această nouă carte a sa, apărută la editura Tracus Arte (2023). Construită aparent rece, lucid, cu o arhitectură a scriiturii complexă, adesea surprinzătoare în unghiuri mai degrabă ascuţite, cu atitudine fără echivocuri (no mercy, cum ar zice americanul), dar şi cu ambiguitatea bine mascată, care face cluul căii secrete către emoţie, împreună, desigur, cu dimensiunea ludică ce e caracteristică întregii creaţii a autoarei. Dacă ar fi numai atât, ar fi simplu de găsit calea unei lesne-receptări, este vizibilă, însă, o puternică amprentă suprarealistă (postmodernă?), cu evidente inserţii ale unui baroc târziu, caracterizat prin rafinament şi extravaganţă retorică. Iată ce ni se spune în interviu (pag. 19): „azi dimineaţă/ i-am ordonat vieţii/ pe loc repaus!/ pe când afară se petrece/ la vie en rose/ în livingul meu/ se afundă mult mai roşu/ în fotoliul comod/ refrenul unui om/ ce mai faci?” şi se continuă astfel, într-un dezmăţ de imagini provocatoare: „ce-am fost ieri/ azi numai sunt”; „uite, acum îmi doresc/ să adorm cu zâmbetul de botez/ şi aşternută/ să-mi fie primul rând de frunze/ cealaltă fiinţă a mea”, spre a se sfârşi cu: „de mâine viaţa/ o ia din loc/ asta da/ cutezanţă!” Am citat dintr-unul din cele mai frumoase poeme ale volumului, dar asemenea bucurii ale lecturii sunt din belşug. Găsim „catedralele satului părăsit/ se înalţă doar în căpiţele de fân” şi „oameni sunt ca oglinzile/ […]/ te simţi întreg// un simplu muritor/ din mulţimea vidă”. Aflăm că „fiecare este rege în lumea lui de nebuni/ fiecare este poet în preaplinul cuvintelor sale/ în rest cerul nu pare decât/ o imensă pată de cerneală”. Foarte prezentă este, fireşte, autorefenţialitatea; poeta se scrie pe sine: „oare sunt suma sau produsul destinului/ ascult şi mărturisesc/ tăcerea ultimei fobii// sunt de-o seamă cu cei care/ mi-au întârziat copilăria”(pag. 25). Interogaţia asupra artei poetice, a travaliului creator, îşi face loc adesea, iar metafora, uneori cu trimiteri la metafizic, îl implică fără îndoială pe lector: „eu sunt fluturele/ care se luptă cu o armată de vrăbii/ nici nu mai ştiu/ pe unde mi-am lăsat aseară/ aripile/ […]/ când nu voi mai fi fluture/ voi fi preot/ şi voi ridica/ fără grabă/ slavă lui Dumnezeu/ din puterea nectarului” (pag. 28), ceea ce ni-l aminteşte – desigur, à rebours – pe oniricul Leonid Dimov, cel cu ale sale „insecte xilofage”. Şi nu doar aici o amprentă onirică se insinuează, este prezentă subtil de-a lungul volumului, în combinaţii dintre cele mai surprinzătoare, dar se cuvine să revin altădată. Altfel, este evidentă o pendulare continuă între raţiune şi sentiment, care augmentează intensitatea dramatică, după modelul străvechi al barocului! A se vedea, mai cu seamă, poemele hainele ne poartă destinul (pag. 75) şi fata îmbrăcată în negru (pag. 79): „în oraşul care face pauză între generaţii/ noaptea trecută/ s-au stins fără somaţie toate jocurile// […]// când circulă bolizii/ fata îmbrăcată în negru/ apare la culoarea roşie a semaforului/ ca să îmbrăţişeze parbrizul prăfuit/ cu fruntea alungită ca o gutuie/ şi cu unghiile tăiate din carne/ […]// fata îmi întinde mâna ei de gheaţă/ în dreptul fiecărui deget creşte/ câte o tristeţe”. Asemenea, femeia cu pantofii roşii (pag. 82) – într-adevăr, „femeia desculţă este mult mai frumoasă”... Materia este Cuvânt, altfel nimic nu ar avea sens, chiar „viaţa începe cu literă mică/ am vrut să mă fac mare/ şi am ieşti din ea” (pag. 36). Textele consistente ale cărţii, Mama Geea şi Omul (pag. 37) şi epoleţii azurului (pag. 57), aparent mai teziste, tocmai asta îmi pare că demonstrează: preeminenţa Spiritului asupra Mundanului. Au o epică poetică muzicală, o vibraţie interioară de tipul lentorii lichide, care, prin coerenţa particulară, le apropie de cantos-urile poundiene, amintesc de acele „iron filings on a mirror”, undeva între unitatea mitică a poemului The Waste Land al lui T. S. Eliot şi fluxul de conştiinţă al lui James Joyce ori Virginia Woolf. Cu vorbele expatului american, „some poems may have form as a tree has form, some as water poured into a vase.” (1918). Aşadar, „suflet ce-ai băut cupa amară/ din ochiul morţii/ cum te zbuciumi cu atâta dârzenie/ când viaţa nu mai are timp/ să se întâmple/ şi trece toată prin simţiri/ cad îngeri din cerul schilodit/ tălpile trufaşe/ strivesc iluziile şi câmpurile de maci” şi toate celelalte versuri sunt semne ale unei atitudini în arta poetică dificil de ataşat unei direcţie anume, redundanţa întemeietoare a substanţei emoţionale oferind Ramonei Müller libertatea de a ne spune adevărul care convinge şi subjugă. Ceea ce şi face în această carte remarcabilă.