marți, 11 iulie 2017

Hedonistul Anatol Covali sau despre desfătările învingătorului



Răsfăţat de muze, Anatol Covali nu putea să fie, în lumea misterioasă a cuvintelor, decât un liric senin, solemn şi reflexiv. Existenţa umană trăită fără rest îl conduce inevitabil înspre întrebări esenţiale asupra rosturilor, sensurilor, aspiraţiilor şi la răspunsuri pe măsură, pline de miez şi inspiratoare de speranţă în gloria speciei. Nimic din ce este omenesc nu-i e străin, iar modalităţile de exprimare a acestei convingeri cu atât mai puţin.
Îmi pare cu deosebire reconfortantă pentru orice cititor contemporan întâlnirea cu o astfel de poezie, lipsită de dependenţe teritoriale – urban, rural , îndepărtată cu totul de mizerabilismul, pornocultismul şi decadenţa secolului al XXI-lea, y compris tentaţiile existenţialiste, psihologiste, textualiste etc. moştenite din zbaterile violente ale veacului anterior.
Anatol Covali stăpâneşte cu multă siguranţă mijloacele de exprimare poetică, figurile de stil şi jocurile de sintaxă, ritmurile şi rimele prozodiei clasice, utilizează cu dezinvoltură enjambamentul, servindu-se de toate cum nu se poate mai bine în ingenioasele „puneri în scenă” care sunt, realmente, poemele sale din acest volum.
De altfel, sonetist de marcă fiind, apreciat de însuşi Radu Cârneci („Anatol Covali rămâne un poet de durată, întrucât scrierile sale se trag din frământ, durere, revoltă, dar şi din speranţă şi multă iubire faţă de om şi visurile acestuia.”), care-l include în cunoscuta Antologie, deci practicant al Formei eliberatoare prin auto-constrângere („Îmi place versu-ncătuşat” – scrie într-un sonet-artă-poetică), îl găsim imun la mode şi modéle trecătoare, locuind în lăuntrul poeziei de valoare dintotdeauna, degustător al acelor arome secrete ce sunt accesibile iniţiaţilor.
Poezia adevărată nu a fost niciodată democratică, iar la autorul de faţă dictatura frumosului cu încărcătură morală este evident asumată. Virtutea este, fie direct, fie indirect, summum al demersului liric: „Trăieşte în Înţelepciune / şi vei putea prin focul Sfânt / s-ajungi vulcan dintr-un tăciune / pentru a arde în Cuvânt.” Toate celelalte se nutresc din ea. Dimensiunea etică, abandonată, aparent, de poeţi, cândva, revine în forţă, în plină alienare, prin creaţia autorilor de felul celui de faţă.
Pare că ne aflăm, stilistic, chiar la momentul desprinderii poeziei de reflecţia filosofică (Şcoala de la Jena etc.), al eliberării care a stimulat experimentul nelimitat timp de două secole, însă doar pentru a începe întoarcerea la uneltele dintâi, desigur, la un alt nivel, cu alte profunzimi, complexităţi şi alte deschideri spre cunoaştere prin emoţie. „Îmi pare că-napoi întruna curg, / căci eu de fapt mă-ntorc clipă de clipă / fiind ce-am fost mereu, numai amurg / şi o părere care se-nfiripă //…// Căci nicăieri nu va mai fi ce-a fost, / ce e şi ce-o să fie mai departe, / când şi nerostu-avea propriul rost / şi-ntreg eram chiar când păream o parte.” Nostalgia care era un semn definitoriu în „365 de sonete”, tristeţea, nemulţumirea, revolta interioară par a fi fost puse sub o surdină a speranţei. Om trecător prin vreme, de multe ori aflat sub vremi, dar sprijinit pe elemente de siguranţă, pe ordini înţelese şi acceptate, pare a se fi regăsit, iar plângerea este aceea dintotdeauna, manifestă mai cu seamă la romantici, care evidenţia deşertăciunea ce poate submina esenţa umanităţii, e respinsă cu ardoare: „Cum să vină gerul clănţănind din dinţi, / plin de îndârjire şi de ură, / când ştie că-n minte am gânduri fierbinţi, / iar în suflet primăvară pură?”
Acesta ar fi şi înţelesul titlului cărţii, „Alter ego”, direcţia în care se îndreaptă poetul de astă dată, saltul pe care-l face dintr-o lume acaparantă prin conotaţiile negative, în alteritatea senină, luminoasă.
Sentenţiozitatea caracteristică formei clasice, subliniată, în cazul poetului de faţă, de o retorică incisivă, sugerând o lectura mai degrabă cu voce tare, decât una tăcută, intimistă, nu interzice sentimentul, emoţia dezvăluită de bucuria de a trăi, ci mai degrabă le celebrează: „Ninge frumos. Furtunile s-au stins / şi nu mi-e frig chiar dacă din bravadă / în timp ce sunt de a mea soartă nins, / mă tăvălesc prin proaspăta zăpadă”.
Robusteţea cu care poetul se arată a fi pregătit să trăiască totul, chiar dacă „Am vrut şi n-am primit ce mi-am dorit”, este afirmată fără ocol: „Mi-e sufletul vânjos, inima-n piept / are în ea iubirea ca putere, / iar de la gânduri ne-ncetat aştept / curaj nemăsurat să îmi ofere”. Ba chiar avem de-a face cu exultarea unei continue reveniri irepresibile, o refacere continuă: „Simt că renasc şi că sunt plin de forţă. / În gânduri e-un vulcan ce va erupe, / căci orişice celulă e o torţă / ce-ale-ndoielii nopţi le va-ntrerupe.”
Vivacitatea neostoită pe care o exaltă poezia lui Anatol Covali stinge orice tentaţie, prezentă, totuşi, demonstativ, de renunţare. Unul dintre poeme se numeşte chiar „Sunt fericit”, iar mai încolo afirmă deschis: „Voi trăi un azi cu clipe stranii, / ce-mi va-nveşmânta în primăveri / gândurile, visurile, anii!...”
Firesc, poetul se îndreaptă spre mediul natural, din care îşi hrăneşte nădejdile şi unde-şi află renaşterea, cum au făcut-o, cu asupra de măsură, înaintaşii săi întru lirism: „Ies în câmp şi sorb lumina clară, / râd şi cânt şi zburd ca un zălud / şi-îmi închipui că e primăvară, / că în jur e numai verde crud. // Şi zâmbesc. Căci cel care exultă / este al meu suflet fericit / fiindcă de tristeţi nu mai ascultă / şi se simte reîntinerit.” – cu blânde sonuri pastoral-semănătoriste pe care un critic prea acribios le-ar cataloga cu grăbire postmoderniste!
Aerul de mărturisire a exultanţei vieţii, de încântare la întâlnirea cu ceilalţi şi cu un sine mereu înnoit traversează tot volumul. „Îmi aduc aminte” sau alte forme verbale de indicare a recursului la memorie dau seamă de regăsire şi locuire  a acelui binecunoscut Paradis pierdut, întâmplare de care poetul nu are decât a se bucura, a se re-îmbogăţi, retrăind emoţii, sentimente, întâmplări: „Îmi aduc aminte ce mult te-am iubit / în întâia noastră primăvară, / când credeam că nu e om mai fericit, / ce-a găsit cea mai de preţ comoară.” Suntem departe de tristeţea cu certe ecouri bacoviane din sonete („Decembrie din nou fără speranţă,/ decembrie cu frig şi suferinţă,/ decembrie în cârji de umilinţă,/ decembrie lipsit de importanţă”), acum ritmurile interioare amintesc de parfumurile simbolismului macedonskian, urmat cu dezinvoltură pe drumuri bătute şi iubite parcă dintotdeauna. Precum marele maestru, nu uită să râdă, să fie autoironic: „Oricum sunt mulţumit cu ce-am făcut / şi dacă am din când regrete / mă tupilez sub al răbdării scut / şi ca să uit de toate scriu sonete!”
Poetul pe care-l „joacă” artistul Anatol Covali este, însă, un luptător, un neobosit scrutător al depărtărilor pe care le vrea cucerite. Se arată a nu fi renunţat niciodată, este puternic, mereu mai puternic, pentru că ştie să câştige, chiar dacă mai şovăie, uneori, dar nu se retrage niciodată, nu se odihneşte nici măcar după victorie: „Sunt printre voi numai o parte / din cel ce-am fost întotdeauna, / unul aici, altul departe / şi care-a biruit furtuna // Ce m-a udat până la piele / şi-a bântuit pe orice mare / pluteau corăbiile mele / întotdeauna-nvingătoare!”
Discursul poetic este totdeauna superior, parcă expus de la un nobil amvon olimpian. Poate părea surprinzător, prin unicitatea sa în contextul din ultimele decenii ale poeziei româneşti, că versurile pot să fie atât de senine, luminoase, încărcate de un optimism împins până la nefiresc: „Tristeţea mea surâde şi o simt / cum vrea în lacrimi zâmbetul să-şi pună, / dar eu mă-mpotrivesc fiindcă presimt / că vremea ce-o să vină va fi bună.” La fel, poemele închinate iubitei sunt de mare delicateţe, prezenţa ei fiind un dar dumnezeiesc, pe care nu ştie dacă-l merită şi a cărui menire este de a face să fie o „eternă dimineaţă”. Nu este vorba de o iubire pasivă, de acea visare de tip romantic, ci de o iubire activă, energică, intensă, „lângă alta ce-i izvor, dar e şi lavă / şi din sensul ei îţi dă şi ţie sens.”
Întreaga natură, anotimpurile toate, intemperiile sunt chemate să celebreze existenţa poetului, iubirile lui, călătoriile lui prin locuri a căror ambiguitate subliniază importanţa trăirilor interioare, iară nu contactele exterioare. Plouă, ninge, e soare, e furtună, e ziuă, e noapte, e (mai ales!) primăvară – toate există pentru bucuria de a trăi a poetului.
Apropierea finalului este lipsită de spaime, pare a fi tot o experienţă a vieţii, o ultimă şi benefică experienţă: „Fără tristeţe, fără regrete / către-al meu capăt mă-ndrept cântând / şi în deşertul său nu mi-e sete, / căci simt izvoare-n trup susurând.” Luptătorul nostru se întoarce de pe toate fronturile sub scut, încărcat de glorie. Ce să poţi spune despre cel care afirmă cu tărie: „Şi ce dacă-am să dispar? / Azi trăiesc din plin / tot ce-i dulce şi amar / în al meu destin!”?
Un hedonism benign traversează întreg volumul de faţă. Erosul înghite cu totul thanatosul şi-l desfiinţează transmutându-l în condiţie a renaşterii. Absenţa exultării suferinţei dă încredere şi forţă, este uimitor cum poetul reuşeşte să nu se repete pe sine tot celebrând satisfacţia învingătorului, dragostea pentru toate cele ce sunt, păstrând un grad lejer de generalitate, lipsit de referenţialitate şi sfidând originalitatea cu orice preţ. Desfătarea fără limite întru cuvântul trăit devine, pas cu pas, un cult al luptei pentru cucerirea oricărui teritoriu pe care viaţa îl poate accesa spre a se împlini. „Inima râde. Sufletul e-n transă. / Mi-am făurit un vis şi l-am atins / şi nu fiindcă-am primit în dar o şansă, / ci pentru că am vrut şi am învins!”
Pe măsură ce citeşti poemele atât de muzicale din acest volum, afli şi secretul care se constituie drept cauză primă a fiinţării întru plăcere: „Moartea înseamnă viaţă. Doar prin ea / o altă întrupare voi avea / luând-o de la capăt ca spre-alt ţel / să fiu din nou acelaşi sau altfel.”
Efectul este o carte de păstrat pe noptieră spre lectură fericită în clipele de îndoială. Gaudeamus igitur!


vineri, 7 iulie 2017

Mihaela Oancea - Într-un timp fără maluri



Verbalizarea enigmei vârstelor existenţei umane şi a sfârşiturilor ei posibile pare intenţia ascunsă (poate şi de sine!) a Mihaelei Oancea în volumul apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca în 2017. În mare parte diferite de poezia din volumul anterior („Solzii negri ai timpului alb”), în care nu se găsea „nicio urmă de revoltă, nici tulburare şi nici tristeţe, doar raportare la un timp al începuturilor ca şi cum sufletul poetei deja ar exista în acea lume de mult timp trecută, dar reversibilă” (Dorina Stoica), textele din acest volum sunt provocatoare şi dau seamă şi de buna pregătire teoretică şi de erudiţia autoarei. Acestea din urmă se lasă uneori prea vizibile (v. notele de subsol) şi o împing la câteva preţiozităţi ce-ar putea greva frumuseţea versului. Dar trecem lesne peste acest mic şi neînsemnat neajuns mai degrabă de sorginte didacticistă, ca să ne scăldăm cu voluptatea emoţiei intelectuale în cele patru secţiuni ale unei alcătuiri de o varietate evidentă în tratarea liricului din viaţa de toate zilele.
Ţintuită cu prea mare uşurinţă de comentatori pe panoul postmodenist, Mihaela Oancea se mişcă lejer în ariile largi ale poeziei dintotdeauna, după dorinţă, după cerinţa temei, trece prin poemul pastoral, prin simbolism ori parnasianism, cum şi printre avatarele absurdului existenţialist ori ale oniricului celui mai expresiv. Dincolo de acea ivresse des mots, care ar însemna o prefaţare a cărţii, găsim poezia Mihaelei Oancea oferind, de la început, imaginea nu a unei nemărginiri, ci a unei dezmărginiri a timpului, o vastă absenţă a reperelor într-o lume în prăbuşire.
Prima secţiune, care dă şi titlul volumului, se mişcă în lăuntrul a ceea ce, în altă parte, am numit „infernul casnic”. Este acesta o sursă bogată de lirism, au dovedit-o alte autoare, mai mult sau mai puţin convingător. La Mihaela Oancea, ni se dă iluzia libertăţii, în care „îndrăgostiţii lui Chagall zboară liber / într-un timp fără maluri / mereu mână în mână”, dar „lumea ne devine caleidoscop” şi, atunci, orice mişcare schimbă imaginea, schimbă rosturile, şi, de fapt, ne sunt descrise absenţele. Metafore delicate se desfată în compuneri revelatoare ale unei atmosfere de sfârşit de eră: „Uşa se deschide / ca o mângâiere pe furiş”; „dimineaţa cu gene lăptoase”; tăcerea mă arde / precum cămaşa îmbrăcată de Heracle”; „umerii goi, parfumaţi ai iasomiei”; „aroma umedă / a crinilor”; „plantă carnivoră, Timpul / ştie să injecteze în doze optime / amintiri gata să paralizeze muşchii”; „cenuşa îngerilor se prăbuşeşte / în agonie / cu fulgi moi, purpurii”… Simbol al degradării universului casnic este un mic animal adunând conotaţiile negative: „Dintr-un colţ al bucătăriei, / şobolanul te priveşte cu milă / cum răsuceşti o fiolă”. El apare şi în alte locuri din volum: „Dintr-un colţ al bucătăriei, îl pândeşte / şobolanul alb”; „şobolanul alb pândeşte de aproape / atacul insidios al bolii, ritualul de / sinucidere lentă”, subliniind tocmai otrăvirea, degradarea, decăderea spaţiului casnic până la condiţia de temniţă: „Sub lumina slabă a două becuri / de şaizeci de waţi, / trasează un cerc deschis / prin care se plimbă şobolanul - / asta fără a dăuna în vreun fel realităţii / de tinichea”. Simbolismul din Ceramică se prelungeşte, în secţiunea a doua, în Fabula fuit şi virează, de cele mai multe ori, în oniric, poezia fiind „o rană pe care o coase mereu, / în van”. Trăieşti într-o „Realitate fracturată”, în care „Ţi se gârbovesc în braţe / copacii tineri, sătui / să tot vâneze / stele creionate pe asfalt”, ascensiunea nu mai e posibilă de vreme ce „Priveşti în gol. / Spaţiul se îngustează, / macină treptat / fărâme / din iluzia perpetuă.” Totul e fals, desenat, irealitatea se-nstăpâneşte şi înşeală simţurile adormite.
După constatarea sentenţioasă „venim şi plecăm / atât de singuri”, alienarea urcă la cote superioare în atmosfera de sanatoriu din grupajul În pijamale subţiri. Conotaţie evidentă: nici un veştmânt nu ne apără de degradare. Un fel de munte magic thomasmannian se desfăşoară în faţa ochilor lectorului atent, care află că „moartea / e rana nerăbdătoare / să se închidă”, iar „hoinarului prin cârciumi / pline de igrasie / i-au rămas doar tălpile / să caute / ieşirea din timp”. Privirea este supusă unor efecte stranii, de la „ochiul căruia în loc de braţe şi picioare / îi cresc alţi ochi”, la „ochiul / deprins a nu descifra nicio taină / fără celălalt // […] încât a devenit Argus / condamnat să nu vadă”. Pe alocuri, imagini superbe, strălucitoare, precum „Lumina mucegăieşte pe draperii” ori „tăcerea mucegăieşte pe ziduri” – semne ale decrepitudinii care apasă tot mai mult o lume ce se sfârşeşte şi în care „oamenii mişună care încotro, / fiecare turnând peste atacurile lui de panică / un strat de var şi încă unul de pământ - / ca o spulberare a memoriei”. Thanatos fără Eros traversează cartea întreagă, de fapt. Mai degrabă livresc şi referenţial, universul acestei secţiuni face trecerea dinspre oniric (Ca un surfer pe placă, Salonul pijamalelor subţiri) înspre un absurd în care „mintea devine un celofan” şi „constaţi că viaţa s-a dus la fel de rapid / ca gustul gumei cu arome artificiale”. În Cadre de celuloid pare că o auzim pe doamna Smith din Cântăreaţa cheală perorând în contra creatorului ei despre o lume de vorbe: „[…] simple imagini de rolfilm, nişte cadre de celuloid / […] // Cu un rânjet diavolesc, fac tumbe / în realitatea butaforică, / înmulţind ameţitor / specia de homo dicens / care predică despre ionesciana / trebuinţă absurdă”. Alienarea prin absurd se dezvoltă în Nedigerabilă precum celuloza, Galerii („Nu vezi că lumea / îşi acoperă toracele / unde viermii profunzi / sapă galerii?”), Lobotomie, Plouă alb, Pluvială („sub clopotul de pâslă al ploii, / păsările ţipă”).
Secţiunea a treia, Schiţă în cărbune, stă sub semnul calmului, al seninului, tensiunea se diminuează, o surdină decorează sunete şi culori, avem impresia călătoriei în timpuri revolute, în care pastoralul domnea netulburat ori simbolismul îşi făcea de cap lipsit de griji. Sunt ilustrate sentimente – parcă din dorinţa de a demonstra că se poate face poezie şi aşa –, astfel că citim un Exerciţiu cromatic,  o Tihnă, Faguri de verde, nişte „oi împietrite în staul, / aşteptând nemurirea”, „sub streaşina casei / o rândunică se oglindea în mine / sau eu în ea”, până la atmosfera de Sully Prudhomme din Nu se sapă niciun adăpost şi o aparentă tălmăcire (excelentă!) a lui Baudelaire în Secvenţă valpurgică. Ecouri din secţiunea anterioară nu lipsesc, aerul deşertăciunii aruncă încă miasme: „În ţinutul mlăştinos, se caută pături / pentru îngerii adormiţi prin şoproane / cu scândura putredă”, avem „frigul ud”, „taine cusute la gură”, „glasul stins / ca o vecernie”.
Maxima poezie a volumului o găsim, totuşi, în secţiunea ultimă, The walk of life (tradusă prin notă de subsol: Marşul vieţii). Se revine, la alte cote, poate mai livresc, dar mai profund, la degradarea lumii, la răspărul cu care e tratată realitatea, mai cu seamă aceea interioară. „Într-o tăcere apoasă, / greaţa pluteşte filosofând / despre măruntele principii existenţiale”. O Zi de ianuarie dă seama de absenţa rosturilor: „Pe palierul nostru / un bătrân îşi ascultă boala / cum îi croncăne prin artere; / sprijinit pe cadrul metalic, / priveşte nimicul / cum umblă / în papucii lui de casă, / în halatul lui de poplin, / prin viaţa / care încet-încet / nu-i mai aparţine.” Pierderea controlului, abandonul, acel l’ennui verlaino-baudelairian („L'ennemi se déguise en l'Ennui”), evident în poemul Iluminare (venind, aici, dinspre plictisul de sorginte rusească), prelungit în (ori filtrat prin) absurdul existenţialist (Camus, Sartre, desigur, Kierkegaard: „Boala de moarte este disperarea.”), urcă sensibil tensiunea interioară a poemelor acestor încântătoare poeme. Tot grupajul final s-ar putea reduce la esenţă: „În memoria colectivă, / a omenirii / s-au grefat / două realităţi: / respiraţia / dintre neanturi / şi / neputinţa / de a ucide / frica / de moarte.” (Continuitate) „Fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete” (după acelaşi Kierkegaard), poeta de faţă îşi joacă cu veritabil talent rolul de avertizor asupra nimicniciei clipei pasagere. De parcă a trecut printr-o sursă Blanchot, poemul Deschidere, spre exemplu, se arată a fi un contrariu: „Deschizi rând pe rând / şiruri de ferestre / până afli, într-o bună zi, / că nu doar în exterior / se zămislesc miracole, / ci, mai ales, / dincolo de ferestrele / crescute pe dinăuntru, / de unde începe înălţarea / spre piatra ascunsă, / în inversul zbor, / născând dizolvarea / în coma învoaltă-a / curatului cer”. De aici încolo, nu este deloc neobişnuit să se audă „sirenele anunţând / evadarea cuvintelor dintr-un bookshop / cu prea multe rafturi / sufocate de singurătate.” Tentaţia transcendentului (v. Ca să nu se nască dispute şi altele) pleacă tot din „infernul casnic”, poate ca o iluzie, ca o ratare anunţată, ca mit reinterpretat prin trăire cotidiană. Nu există scăpare, chiar dacă (fractal?) „Ai învăţat că dacă tai o bucată din mine, / cât ai clipi, în acel loc apare, / la scară mică, / fiinţa mea, în integralitatea ei - / deh, ne ţinem de urât în spaţiul unde / fiecare luptă cu şobolanul din el”…

Pe când (ne) rătăceşte în nesfârşirea unui „timp fără maluri”, Mihaela Oancea scrie o poezie plină de graţie, provocatoare, inteligentă, neliniştită, subtilă, face din viaţa cotidiană semn şi semnificaţie etică, flirtând, desigur, cu postmodernismul, dar numai în sensul recuperării valorilor expresivităţii lirice din ultimele veacuri, aşa cum stă bine unui artist ce se respectă pe sine şi îşi respectă cititorii.