joi, 30 iulie 2015

Adrian Suciu - Profetul popular


Adrian Suciu este unul dintre poeţii care se scrie pe sine. Să fim bine înţeleşi, nu scrie despre sine, ci chiar se scrie pe sine, se construieşte continuu pe sine din cuvinte, este o reluare, cu fiecare poem, a muncilor Făuritorului lumii, Acela care, inevitabil nonconformist, căci nici o conformitate nu exista, a pornit să inventeze şi să se inventeze. De făcut, poetul o face în răspăr, eliberat de convenţii (nici convenţiile nu existau pe vremea Modelului lui Suciu…), lovind în spiritele pudibunde cu biciul cuvântului curat, sincer, frust, verde. „N-am scris nimic. / Numai Dumnezeu ştie să scrie / şi a scris o singură dată.” – de unde necesara corectură: se re-scrie pe sine după un model pierdut, adică se reinventează continuu din tot felul de fragmente, cioburi, fâşii, materiale de reciclat smulse din furtunile şi puhoaiele vieţii cotidiene.
Profetul popular predică acelora care nu se pot ridica pe înălţimile esteticii înalte şi ale credinţei ascetice şi care trăiesc pur şi simplu într-o ordine pre-stabilită, impusă, limitată şi apăsătoare. Pentru salvarea lor, el nu pune ordine în haos, ci pune haos în ordine. Pe direcţia deschisă cândva de Urmuz, trecând deloc nepăsător pe lângă Kafka, Ionesco şi mai ales Beckett, experienţa pe care o face Adrian Suciu în materie de limbaj este cu totul particulară. Jocurile inteligenţei, întrutotul în respectul teoriilor poetice valéryene, în fond, beneficiază de verbul sprinten, de vioiciunea expresiei surprinzătoare devenite deja marcă a poeziei sale.
Poemul de deschidere este construit după model urmuzian (ca şi acela intitulat Excitatorul); personajul Suciu este un membru de vază al familiei Algazy & Grummer & Cotadi & Dragomir & Emil Gayk & Ismaïl & Turnavitu & Stamate. «Prietenul nostru Suciu, care a supravieţuit zăpuşelii / şi cancerului şi-a murit într-un tandru accident / de trotinetă / la vânătoare de carcalaci, a fost un om înţelept. Sigur, / i se trage şi de la numele de filosof dac. / […] / Suciu a iubit o femeie specială, manechin de lopeţi, / şi a avut multe neînţelegeri cu ea / din pricina bărbii lui ţepoase care constituia / un dezavantaj major la sexul oral / şi la mâncatul ciorbei.» Consecvent şi cerinţei avangardiste, foarte potrivită azi: „épater les bourgeois”, personajul Suciu are un comportament social dintre cele mai inconformiste, violente (vezi: „Suciu pune femeile pe spate, / pe caldarâmul suav al patriei şi pe pământul reavăn” şi mai ales continuarea, amintind de Marchizul de Sade), dar face şi dovada unei gândiri dintre cele mai senine şi-nţelepte: «Şi se întorcea Suciu de la băi ostenit / de cât de trecător fusese, cu mâţa şi cu iubita. Dar / despre dragoste destul, ar fi spus acum Suciu, dacă / ar mai fi fost printre noi. Căci el era pasionat / de cunoaştere iar nu de dragoste. Propoziţia / „Eu sunt identic cu mine însumi” el ar fi socotit-o falsă / întrucât, până ce s-ar termina rostirea lui „mine însumi”, / „eu” ar fi deja expirat, adică ar fi altul / decât la începutul enunţului.» Gândire pe care o trimite continuu să „eşueze” în parodie, în derizoriu, precum versurile de la finalul poemului prim & întregul poem Rozosina şi Mugurel, care se încheie în stil veterotestamentar, după ce traversase şi adusese în aşternuturi sonorităţi kantiene («Mugurel a iubit-o din prima şi s-au zvârcolit în pat / cu tavanul văruit deasupra şi legea morală în suflet»).
Cartea lui Adrian Suciu este şi una a deşertăciunii deşertăciunilor. O punere la îndoială netulburată a capacităţii omului de a atinge cumva, vreodată, transcendentul, de se ridica la vreun nivel oarecare de spiritualitate. Eşecul este stare normală, iar «din Profetul popular n-a mai rămas decât, / o scoarţă stacojie pe care o ţin cucoanele la mare preţ», după ce făcuse marile sale prorociri: «„Fiecare om are o vacă” / De aceea zic: să scrie fiecare pe pielea vacii lui”» şi «„La vremea ei, va muri şi ideea nemuririi, i-a spus. Şi nu / va fi nimeni acolo să-i pese, stimată doamnă!”». Poemul intitulat Psalm, e, de fapt, o foarte serioasă declaraţie de dragoste necondiţionată şi o de-plângere a neputinţei umane de a se ridica deasupra cărnii: «Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii / cu moartea în sânge! Să-ţi părăseşti fiii / încremeniţi de durere prin oraşe în care / se râde şi se uită uitarea. Să-ţi pâlpâie / flacăra lumânării, să-ţi tacă inima pentru o clipă / să te locuiască un cancer flămând. // […] // Doamne, Tu nu ştii cum e să scrii ştiind că se va râde / nepedepsit de scrisorile tale şi tu să fii fericit pentru asta!» Expresia sentenţioasă încarcă, adesea, de sens metafora, acolo unde locul parodierii îl ia gluma amară: «Să naşti un copil înseamnă să dai de lucru morţii. Să o ţii ocupată. Să-i dai peste mână. / […] // Să naşti un copil înseamnă să îmbeţi moartea cumplit. / Dumnezeu râde în barbă şi-i spune: „Ăştia micii / o să-ţi facă ficaţii praf!” /[…]/ Şi moartea umblă / nebună, cu capul plesnind de durere şi cu ficaţii praf. // Privesc în ochii fiilor mei şi mi-e tare milă de ea!» În Fiii cerului, răspărul devine pedeapsă pentru păcate necunoscute, interdicţia lipsită de sens stabileşte o atmosferă kafkiană, care se continuă în Ogoarele spaimei, Prin tâmpla furnicii
Poet al paradoxului, de asemenea, Adrian Suciu ţine la păstrarea unei solemnităţi a discursului, retorica înaltă, mai mult sau mai puţin parodică, mai mult sau mai puţin psalmică, refuzând celebrul sfat verlainian: „Prends l'éloquence et tords-lui son cou!” Secţiunile intitulate Vulturii tandri şi Să bei singur au o solemnitate încărcată de eros şi mai ales de thanatos, ca să rămânem în temenii clasici ai judecăţii. Lauda femeii ajunge până la constatarea că «O femeie îl poate rescrie pe Dumnezeu cu un pix.» şi «În visul femeii, Dumnezeu însuşi se teme să facă lumină.», iar «dragostea / nu mai seamănă / decât cu ziua de odihnă a măcelarului.» Dumnezeu este o prezenţă nelipsită în cearta cu sine şi cu lumea, adesea la limita blasfemiei. Adrian Suciu Îl ia alături de el în tristeţea singurătăţii («Nimeni nu ştie cum e să bei atât de singur / încât să dai nume ţuicii tale.»), când «Moartea e un prieten bun care, într-o zi, / va trăda.» Undeva, tonul poemului aminteşte de celebrul vers rilkean «Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?» («Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?», în versiunea Mariei Banuş) şi pare că de la o aceeaşi întrebare pleacă: «Doamne, Dumnezeul meu, ce ţi s-au mai albăstrit ficaţii / de când bem! Îmi placi dimineaţa, când transformi treiul / de treflă în patru de treflă şi clienţii localului dintr-o dată / ajung la esenţa divină. Am întristat pe mulţi povestindu-le / despre cum te-aştept acasă înfăşurat / într-un frig ponosit iar tu vii / târând cheia de fildeş de la iatacul celei cu ţâţe mari. /[...]/ Nimic nu-ţi ascund, Doamne, / căci tu mă ştii pe de rost, cum ştii / meniul de la cantina săracilor; fără mine, / ai străluci doar cât o vită proaspăt jupuită. // Doamne, de-ar fi să ştii tu toate tainele vremurilor / şi de-ar fi să porneşti revoluţii şi incendii, / dacă vei trăi mai mult decât mine, la nimic nu-ţi va folosi! / Fără mine, nu eşti decât un drojdier orfan / chinuind o limonadă prin străvechile noastre bodegi!»
Volumul de poeme Profetul popular al lui Adrian Suciu s-ar putea reduce la esenţa unui singur vers, de la pagina 72: «Mă tem că am început să spun adevărul». Aceasta este marea spaimă a poetului, atunci când constată: «Scriu în alfabetul morţii. /[…] / Am făcut lumea cu un pix de un leu. Am scris / şi am îndurat: eu sunt / cel ce nu sunt.»


joi, 23 iulie 2015

Raul Bribete – să nivelezi un munte cu tăvălugul



Un tânăr poet care ştie şi poate foarte mult şi îşi caută continuu, neliniştit, expresia proprie este Raul Bibete. Volumul său cel mai nou, „să nivelezi un munte cu tăvălugul” (Brumar, Timişoara, 2015), dă seama de o eliberare a eului poetic înspre un neoromantism de tip rilkean, cu precădere, în continuarea unei direcţii tot mai evidente a poeziei româneşti contemporane. Nu ne vom aştepta, desigur, să găsim prea mulţi susţinători ai acestei constatări, de vreme ce majoritatea comentatorilor sunt încă dependenţi de viziuni post-şaizeciste şi post-optzeciste (dacă nu chiar şi mai revolute), adunate, cam alandala, sub semnul a ceva numit „postmodernism”. Raul Bribete este, s-ar putea spune, un poet postmodern, odată ce, în textele sale, se manifestă, liber şi concomitent, urme de impresionism, expresionism şi, fără îndoială, un dilematic neoromantism existenţialist, de felul celui lesne remarcat la poetul Rilke, dar şi la contemporanii Kafka, Thomas Mann, Musil… E mai degrabă un postmodern al contemplării meditative (postmodernism as neo-romanticism), decât al zadarnicei fragmentări sceptice (postmodernism as intensification of modernism). (v. Walter Benjamin, The Writer of Modern Life: Essays on Charles Baudelaire). Deci o revizitare şi revitalizare a unei estetici „învechite”, străine capitalismului postindustrial, dar şi altor relaţii decât acelea cu sine însuşi şi cu o presupusă divinitate lipsită de aură. Altfel spus, un tribut mai degrabă lui Charles Baudelaire, decât lui T. S. Eliot; coerenţei nostalgiei şi a splinului, decât scepticului şi fragmentarului. Fără a absolutiza, totuşi…
Temele poeziei lui Raul Bribete sunt el însuşi – fiinţă singulară şi însingurată – faţă cu obiectele, stările şi întâmplările lumii înconjurătoare. O situare cu precădere în furtuna interioară, care răspunde redundanţei informaţionale a lumii cu o redundanţă personală, menită să acopere sunetul celeilalte. „Eu tac înafară / Şi urlu înăuntru”, de vreme ce „Totul, în lucruri şi în mine, nu mai tace.” Universul asurzitor şi apăsător contemporan este cel ce provoacă angoasa perpetuă, iar răspunsul poetului se vrea a fi o tăcere sfidătoare: „Tăcerea mea e poate mai cu tâlc decât sfatul unui înţelept / Analfabet”. Ce-i iese lui Raul Bribete este un fel de verbozitate adesea excedentară, încărcată de continue definiri şi redefiniri ale relaţiei cu lumea şi cu sine. Nimic nu este sigur, „Totul se reduce / La suprafaţa plană a unei coli de hârtie. (...) Totul este ca în palmă: / Mai neted ca suprafaţa unei mobile Biedermayer”. Este un fel de litanie în aceste versuri lungi şi aglomerate, încărcate de obiecte şi de efecte, de afirmaţii absolute şi de întrebări mai degrabă retorice. Trei sunt obiectele simbolice care apar deseori pentru a determina stări şi sensuri: iedera, iepurele şi marmura – toate anunţă proximitatea extincţiei. Poemul Faldurile marmurei este revelator: „Să muşti din marmură / să conţii în interiorul tău moartea / să te uiţi pe etichetele iederei şi să deguşti sevele / ca pe buchetul vinului preferat. / aici, în Dumnezeu, / parcă m-aş încălzi lângă dangătele înserate / ale unei inimi de iepure sălbatic / scriu pentru a deveni eu însumi / geometru al unui cerc care îşi măreşte circumferinţa / în mine însumi, aidoma cercurilor vârstei / în trunchiul arborelui. (…) sunt iederă franţuzească urcând încet, / şi atât de sigur pe piatra funerară, / pe faldurile îngerului de marmură încrâncenată (…)”.
Cele mai multe texte se aşază lesne, prin urmare, într-un gothic revendicat deschis, unde „înţelesul / luminează ca o lanternă inversă” (Tribulaţii II), iar „prietenul deschide gura, şi, pământ, şi numai pământ, / pătrunde pe masa din bucătărie din gura lui deschisă. / gesturile mele sunt pământ şi atingere sfărâmicioasă. / (…)// deodată pământ limpede mi se prelinge din urechi / şi nu mai stau mult, îmi încalţ pantofii care, halucinant / sunt la rândul lor, şi ei umpluţi cu pământ.” (Lumea din care fumegăm – un excelent poem al degradării lumii contemporane, al fantasmelor care acaparează realitatea şi o transformă în neant.)
Un neoromantism viguros străbate toată cartea lui Raul Bribete. Nu se poate cita îndeajuns pentru a releva soliditatea construcţiei poetice şi siguranţa cu care obligă cititorul să iasă din comoditate şi să se exploreze. Iată (fragmente din) poemul Darul, dedicat unei intimităţi definindu-se într-un transcendent asumat iniţiatic: „Atingere oarbă. (…)/ atingere a sării de aur cu trupul / marelui turbion de cuvinte // ax al lumii mă simt /(...)/ inima mea arsă cântă ca o corabie otrăvită; /(…)/ Lumi mor şi iau naştere. / în faţa şemineului ne închipuim / tot felul de animale rare / cărbuni aprinşi, acum, / primesc forme de jderi lunecând, / pe rând, unul în pieile celuilalt / într-o întotdeauna amăgitoare formă / care se destramă îndată // (…) // Pipăi lumina cu gândul, / burează lumina aurie, / căldura ei pe pământ; / în sufletele copiilor, / mirosul fotografiilor de familie / au primit izul vechimii. / e ceva princiar în felul în care murim / risipindu-ne, redefinindu-ne.” Dacă Blestemul sună atât de borgesian („Ca şi cum ai fi blestemat / Să citeşti dintr-o carte / Ale cărei pagini sporesc / La nesfârşit”), poemul Azi e doldora de nostalgia pierderii trecutului şi a imposibilităţii câştigării unui viitor oarecare („am străbătut u drum / atât de lung, // încât nu-mi mai amintesc / de unde vin / e ca şi când m-aş ajunge din urmă / alergând pe suprafaţa / unei mingi vărgate / sau mărgea uriaşă / de sticlă colorată”).
Egoul este stăpânul absolut, în poezia lui Raul Bribete, egoul nestăpânit, desfăcut şi refăcut continuu, într-o combinaţie de austeritate şi fervoare, ca în excelentul text intitulat Sunt eu până la capăt deşi nu ştiu / dacă sunt până la capăt eu, care începe astfel: „Cobor din mine ca dintr-un tren de lux. Niciodată, dar niciodată, / simt că nu am fost până la capăt Raul Bribete, adică de ce / mai continui să scriu, poate dintr-o imperioasă necesitate / de a fi când nu sunt, poate dintr-o apatică speranţă în mai bine.” Şi undeva, mai departe: „grija cu care mor aduce cu grija pentru detaliu a picturilor flamande”. Poetul nivelează un munte cu tăvălugul pentru a-l re-constitui şi a şi-l apropria; în concepţia lui, poetul nu are nimic de dăruit, numai pe sine, aproape ca o autopsie, ca o expunere largă a structurilor sufletului. El este Făuritorul, „eu, Raul Bribete, am hotărât să ridic în spinare / această colină, s-o aduc la nivelul mării cu tăvălugul cuvintelor mele. / Io, Raul Bribete, am hotărât.”

Raul Bribete susţine, şi de această dată, cu poezia sa, direcţia plină de consistenţă a liricii româneşti contemporane, dedicată temelor mari existenţiale, rezistente la mode şi experimente lipsite de substanţă, fără a pierde, din vedere, vreodată, evitarea contingentului, a circumstanţialului. 

miercuri, 8 iulie 2015

Codruţ Radi – Celălalt, hotar cu mine


„Alchimist scornindu-şi aur…”

În urmă cu mai bine de 12 decenii, bine înarmat cu ştiinţa literaturii vremii sale şi promotor nedezminţit al aceleia viitoare, Stephane Mallarmé afirma că „poeţii nu mai cântă în strană”, în sensul că au ales să se exprime individual, pe sine, şi nu în(tr-un) cor, cu toţi ceilalţi şi sub imperiul unei false „comuniuni”. Schimbarea a avut loc foarte repede, azi nu mai putem concepe că ar putea fi altfel. Şi nu numai ceea ce are de spus poetul este de sorginte personală, ci şi forma în care revarsă spunerea sa tinde să fie personală, originală, deosebită de a celorlalţi, chiar à rebours sau evident comentativă.
Pe urmele zicerii mallarméene a mers dintotdeauna Codruţ Radi, poet de pe cursul superior la Văii Prahovei, sinaiot de origine, dedat plăcerilor lirice iscate din constrângerea formelor fixe, a încorsetărilor voluntare, a rigorii formale care să ascundă emoţia, să o ambiguizeze, dar şi exploatator al unui lexic eminamente romantic, încărcat cu o solemnitate de litanie magică, punând în valoare incantaţia originară a poeziei. Creator de artă (este şi un sensibil grafician!) neliniştit, scormonitor după expresivităţi rare, se dovedeşte şi un experimentator bine dotat cu unelte fine pentru a se juca sprinten cu limbajul, parcă în conformitate cu îndemnurile valéryene de „fabricare” poetică.
Jocurile prozodice din volumul „În..treimea ocultă” (Arania, Braşov, 2014) stau mărturie pentru luciditatea cu care provoacă, folosind tehnici de aşa-zisă „recuperare postmodernă”, în cititorul atent, uimirea descoperirii senzaţiilor naturale purificate din haiku puse în slujba unei emoţii mai degrabă foarte omeneşti, esenţializate, desigur, ceea ce poate conduce, înşelător, înspre asemănări comode cu versul rece, abstract, ermetic, încifrat barbian. Iată nişte „Cufere goale..”: „Cufere goale / amintiri fără vină/ praf nevânturat. // Noi pată-n poale / numai lespezi rugină / ochi însingurat. // Morţii ocoale / frică tot mai puţină / vis îndoliat.” Ritmul, rima versurilor din cele trei terţine de haiku sunt constrângeri impuse de autor spre a dezvălui ceva ce, altfel, lipseşte liricii orientale centrate pe esenţa imaginii statice, a permaneţelor – corporalitatea sonoră; aici, oarecum schematică, scheletică, eliptică, de fapt, aşa cum a practicat totdeauna Codruţ Radi. Din absenţe de iveşte lirismul stenic, din ceea ce stârneşte în cititor un text parcimonios.
Nu în altă parte se situează recentul său volum, „Celălalt, hotar cu mine” (Tracus Arte, Bucureşti, 2015), chiar dacă sistemul de constrângeri prozodice ales este diferit, poate mai ofertant, mai „occidental” liric, chiar mai mult situat în preajma aceleiaşi tentaţii incantatorii, dar mult mai degajate, mai luminoase. Iată că maniera constatată totdeauna nu a virat în manierism, decât cel mult într-un sens pozitiv, de devenire creatoare, de experiment condus pe noi căi aparent epuizate în ultimele două secole, dar, iată, proaspete, viguroase, de marcă proprie. I s-a spus „alchimie” şi, metaforic vorbind, nu s-a greşit, pentru că activitatea de laborator poetic înseamnă, la Codruţ Radi, repetarea unei aceleiaşi experienţe, în aceleaşi condiţii „climatice”, dar cu alte substanţe emoţionale şi lingvistice. Ba, mai mult, o mai accentuată deschidere înspre dimensiunea spirituală, spre Divinitatea presupusă într-un Spaţiu-Timp ambiguu, o năzuinţă spre contemplarea transcendentului şi aproprierea lui.
Discursul este afirmativ, rafinat, aşa cum am fost avertizaţi încă din „Prolog”-ul subtitrat „Singurătatea alchimistului”: „Lumina nu se termină / o dată cu cărţile / pline de ea. // Adâncul şi tainele lumii / îi rămân necuprinse / şi noi încă robi. // Celorlalţi doar forme desprindem, / obicei, ritual de-a-nţelege, / neluându-i în seamă. // pretinşi c-ar trăi altcândva / totdeauna la fel / ca şi umbre / […]” Strict tehnic, poemele, în majoritate, sunt construite din trei-patru catrene, cu dublă rimă încrucişată. Lucrarea textelor este evident invadată de simboluri, care creează şi o reconfortantă redundanţă a temei interogatorii sau problematice. Cu toate acestea, nu avem de a face cu lectură comodă, ci cu una provocatoare, densă, care obligă aproape totdeauna la recitire, la des-facere a zicerii, dincolo, dar nu în afară, de ritmuri. Iată cum senzaţia de singurătate, de absenţă care vine, este accentuată subtil prin lexicul bine ales: „De veghe cui rămân acum / când toate s-au pornit la vale / penumbre dintr-odată fum / adulmecând morţii o cale. // Pretinsul firii să-mi însum / sihastru acoladei goale / întremele ce n-am de drum / pribeag trecutului la poale. / Privirii stinse-n rost postum / îi plouă ochiului de jale / uitări se-mpart cu-n vid oricum / pe chip scobite feţe opale.” („Rău proscris”) Am  marcat cu italice cuvintele cu pricina. La fel se poate proceda analitic în poeme precum „Nestări” sau „Elegii înstrune”. Ca întotdeauna la Codruţ Radi, invenţia verbală, împrumutul ori revigorarea unor cuvinte vechi, rare sunt prezente acolo unde prozodia o cere, dar încarcă şi de simbol, de sens metaforic şi îmbogăţire semantică. Astfel, într-un poem cu certe calităţi de psalm modern, despre aceeaşi singurătate & absenţă & părăsire, găsim şi semnele excelenţei îndemânării prozodice: „Răzbesc prin mine mai puţin / cărări de-o vreme urmei valmă / să-şi fie-ntoarcerea declin / la starea niciodată calmă, // În ronduri scurse de venin / ecou cuvânt deja sudalmă / că n-am cutărui să-l închin / nici crucea rănilor din palmă, // Păşind pe reazem ce susţin / doar dimprejur precum un val mă / reduce crestelor din clin / să nu-mi priască vrajba almă.” („Dimpotrivă atei”) De observat ingeniozitatea rimei - valmă (aglomeraţie, învălmăşeală) / calmă / palmă / sudalmă / un val mă / almă (hrănitoare - latinism) - şi curgerea firească a versurilor care dezvăluie drama ratării sacrificiului salvator de suflete. Psalmice sunt mai multe poeme, poetul s-a deschis mult mai mult spiritualităţii creştine (poate de asta a şi fost invitat să recite la Colocviul de literatură creştină „Ridicat-am ochii mei la munţi” de la Mănăstirea Sfânta Cruce Caraiman, Buşteni, 3-5 iulie 2015) în acest volum cu titlu întru toate semnificativ: „Celălalt, hotar cu mine” ar trebui să însemne un alter ego învecinat, nedespărţit, dar separat, înstrăinat, pierdut, cu care comunicarea se face în van. Iată un poem-psalm care ilustrează foarte frumos încărcătura aceasta de semn: „Mă-ntorc din drumul ieri crezut / că-i piatră-n loc de iarbă arsă / purtându-mi eul nevăzut / prin umbra altcuiva revarsă // Mă-ntorc de unde-aş fi ajuns / dacă plecam în altă viaţă / spre muntele sub cer ascuns / pe care talpa mi se-agaţă, / Mă-ntorc urmând acelaşi vis / că dincolo plutesc în moarte / cu tot destinul ce mi-e scris / să plec întruna mai departe” („Infinitul spiralei”)
„Alchimist scornindu-şi aur […] neputinţa să şi-o tacă” („Roi apter”), poetul sinaiot Codruţ Radi a crescut constant şi cu precădere în profunzime, în ultimii ani, esenţializând spunerea şi perfecţionând legătura secretă cu prozodia, suind crestele unor culmi ale emoţiei desfăcute din chingile greoaie ale concretului apăsător, înrobitor. Aerul rarefiat al ideii stăpâneşte cu precădere în poezia sa din acest volum, poate şi din cele viitoare, fără să lase cumva senzaţia de uscăciune, de puritate seacă, ba dimpotrivă. Alchimistul preface neobosit sterilul în metal preţios.