Romanul lui Dumitru Manolache apărut în 2023 la editura Agnos din Sibiu, Violoncelul de ţărână, este ceea ce am putea numi coronat opus, încununare a unei serii de invitaţii la lectura unor texte profund creştine şi cu atât mai mult profund umane, de un curat şi fin existenţialism de sorginte nietzscheană [despre care vorbeam altădată, subliniindu-i «subtila aplecare spre gândirea alienării („de sine şi de Dumnezeu”)» în altă creaţie romanescă a autorului – Nunţi înecate (Fals tratat de supravieţuire), 2013]. Şi acest roman este o pledoarie pentru salvarea omului dintr-o lume absurdă, aici chiar, în fond, carcerală, prin spirit, prin desprinderea de cătuşa mundană şi mărturisirea către sine a eşecului, a ratării existenţei în absenţa adevăratei credinţe. Drumul spre lumină e lung, e greu, e plin de pericole adesea mortale, pentru că, în orice clipă, renunţarea la eliberare este tentaţia cea mai apropiată.
Avem, de astă dată, un fel de roman epistolar, dar cu un singur expeditor şi un singur destinatar, aşadar nu un schimb de scrisori, ci 19 scrisori trimise de Elina către un jurnalist, care comentează şi chiar începe să se interogheze asupra lui însuşi. „Abia în clipa în care îţi cunoşti umbra începi să trăieşti. Ea te va însoţi permanent, fără să o poţi mitui. Ea e partea ta de întuneric în care ai grijă să îţi doseşti defectele, apucăturile de care îţi este ruşine, vinovăţiile de care fugi […]. Odată descoperită propria-ţi umbră, nu se mai pierde, nu mai dispare, cum se întâmplă cu umbra păsărilor în zbor sau cu cea a feştilei care arde în candelă.” Reflecţia aceasta apare chiar după lectura primei epistole. Deja jurnalistul are o viziune cu fiinţa care îi scrisese, „respirând posedată de o aristocraţie a durerii”. Crescută şi educată spre a ajunge damă de companie, profesionistă a păcatului prostituţiei, dar tot „păpuşă dezmembrată lăsată să se înece pe muşamaua murdară a unei mese de bucătărie, ca delfinul eşuat pe plajă”, viaţa nu-i rezervă „altceva decât învăţarea pe de rost a rolului de Nimeni”. Elina, pe nume (de scenă) Anays, îşi povesteşte viaţa de sclavă sexuală, cu întrebările fără răspuns, cu suferinţele, durerile, pericolele, înălţările pe culmile abjecţiei, într-o lume a minciunii şi a şantajului pe cât de ignobilă, pe atât de reală. Relaţia cu familia – doar mama, adică – este incompletă, înseamnă tot neîmplinire, suferinţă, vizitele sunt foarte rare şi pline de tristeţe. Aflată înlăuntrul lumii interlope, supusă şi strict controlată, Anays nu găseşte cale de scăpare, doar o lumină posibilă apare, după o vreme, dinspre insistenţa mamei de a face o vizită la schit, la părintele Iustinian, la care ea se spovedea de mai mulţi ani. „Nu înţelegeam de ce trebuia să vină Hristos să mă caute, să-mi bată la uşă, să intre şi să-mi ceară găzduire, fie şi numai pentru o noapte.” Trăind într-o lume a fricii, a pedepsei, lipsită de iertare şi de bucurie, nu vede decât umbra, umbra din ea şi umbra care o înconjoară, nu vede cum ar putea ieşi acolo unde e, poate, altceva, altfel. Un bătrânel „din garda veche de diplomaţi”, pus de „stăpânul” ei să o instruiască, îi spusese la începuturi: „Cât timp nu ne vom accepta această natură duală ne vom răni, îi vom răni şi pe alţii, dar cel mai grav, ne vom ignora potenţialul real pe care îl avem fiecare.” Trăindu-şi în păcat toată existenţa cotidiană, este mereu mai aproape de ispăşire când revine, pentru un scurtele popasuri, acasă. Are crize, ca şi cum ar avea de trecut o barieră aflată înlăuntrul ei. „Înainte de a intra în oraş am oprit pe dreapta să plâng. Simţeam durerea cum îmi umblă prin suflet încălţată în nişte papuci de casă mari şi ciudaţi./ – Din viaţa asta minunată, dragă, nu se iese decât bucată cu bucată, îmi şoptea cineva în inimă.” Treptat, după multe întâmplări care de care mai sordide şi mai periculoase, o ieşire pare a se arăta evidentă, necesară, dar este tot din stirpea umbrei, fie a umbrei grele, definitive, veşnice, fie a umbrei abandonării de sine. Îi mărturiseşte mamei: „Mă doare întunericul crescut în mine ca o mocirlă în care se tăvălesc bivolii satului. Umbra nu vrea să-mi iasă din trup, mamă! Doarme acolo în suflet ca într-un cavou de gheaţă.” Pas cu pas, ajunge, conştient sau nu, la soluţia extremă a ieşirii din scenă – aflată la volanul maşinii, la Istambul, iese în decor. „Alergam golită de gânduri, fără să văd şoseaua. De o parte şi de alta goneau pe lângă mine, în sens invers, şiruri paralele de copaci, ca nişte amintiri din plastic.” Se trezeşte pe patul de spital, scapă cu viaţă, dar lipsită voluntar de integritate fizică. După ce este avansată de patroni „şefă de agenţie”, începe să meargă la o biserica românească din oraş, Sfânta Muceniţă Paraschevi. Acolo primeşte mesajul aşteptat: „– Întoarce-te peste apa cea mare acasă, şi multă, şi bună odihnă vei afla…” „Intrasem în biserică de mână cu umbra, care-mi spusese pe drum că se hotărâse să-şi caute altă casă dacă nu mă schimbam pentru că ea se săturase să-mi fie doar uşă. Să se lovească de ea toate celelalte umbre ale sufletului meu ca nişte demoni…” Părintele Sergiu, de aici, o încurajează să meargă la Avva Iustinian, de la Schitul Sfântul Gheorghe, din Argeş – „E un sfânt, şi atâta a pătimit…” Ispăşirea aici se va petrece, va descoperi, vorbind părintelui Iustinian şi ascultându-l, ce este călugăria: „o vocaţie, e ca talentul de a cânta la violoncel. Omul caută plăcerea şi fuge de durere, în timp ce Hristos ne spune că dacă vrem să mergem după El trebuie să ne purtăm crucea în spinare în fiecare zi, nu o lăsăm după sobă!” Acesta este un răspuns, dar nu este Răspunsul.
Mirel Bănică, în cartea sa „Între două lumi. Monahismul ortodox şi modernitatea” (Polirom, 2024), ne avertizează că „este posibil să încerci să defineşti ce este o mănăstire, dar foarte greu să spui sau chiar să înţelegi ce este un călugăr.” Sociologul îl citează şi pe Jean Leclercq (Aspects du monachisme: hier et aujourd’hui, Editions de la Source, 1968), iar apoi ajunge la concluzia că „s-ar putea încerca, […] să se scrie povestea vieţii unui singur călugăr şi, pornind de la aceasta, a întregului monahism. Dar niciodată a călugărului în general.” De aceea, poate, Dumitru Manolache recurge la o metafora care va da şi titlul volumului. A fi călugăr este o „aventură” strict personală, o cale de parcurs de unul singur, „ca o pasăre deghizată în zbor”. „Cât trăim, Elina, nu trebuie să ne încredem în trup, şi nici să ne bazăm pe el, până nu-L întâlnim pe Hristos. Să nu ne facem iluzii că înfrânarea ne fereşte de cădere.” „Trebuie să fim eroi în lupta cu păcatul, cu forţele întunericului şi cu trupul!”. Drumul spre ispăşire, spre lumină este lung şi greu, dar Elina, devenită maica Eleodora, îl parcurge cu neostoire – „Intrasem aşadar vrăjitoare în foc, de mână cu Hristos, şi ieşisem împreună Mire şi mireasă. Mireasă şi Mire! Cum ştiuse părintele să le judece pe toate, să pună fiecare lucru la locul lui, ca să se bucure Dumnezeu de bucuria noastră! Cum îmi dirijase el linia vieţii exact prin foc, ca să mă nasc dar al Soarelui!”
Dumitru Manolache realizează încă un excelent tur de forţă cu acest adevărat poem despre devenirea întru Credinţă, indiferent cât de jos a ajuns să fie trupul ce şi-a pierdut spiritul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu