Fără îndoială, ceea
ce scriam altădată despre poezia Lilianei Rus (din Pasărea în lesă) este în continuare valabil, consecvenţa domniei
sale în abordarea poeziei din direcţia melancoliei, a biografismului sublimat
în emoţie calmă, subtil dramatică este cu deosebire benefică. Tabloul aparent obişnuit
al peisajului proxim, descris adesea cu minuţie („Gesturile simple şi felul în
care mătur frunzele”), devine totdeauna gazdă primitoare pentru simţiri
profunde şi delicate („Un fel de lavandă îmi umple nările,/ îmi pătrunde în
piept”), pentru stări reflexive cărora lumea largă („Doar o şopârlă aurie pe
care noroiul nu o înghite/ îşi caută drumul, în timp ce într-o cutie/ fluturii
au renunţat demult la lumină”), cu întâmplările ei, nu le poate oferi soluţii
de continuitate. Am citat pasaje din poemul Şopârla
aurie, reprezentativ, cred, pentru modul în care poeta construieşte, pas cu
pas, rând cu rând, o parabolă a deşertăciunii, de fapt, a oboselii călătoriei
prin viaţă, dar şi al speranţei că există ceva care va rămâne şi va renaşte,
pentru a relua ciclul. Mesager la
destinului, Şopârla, agilă şi conservatoare, îţi reaminteşte, visată, faptul că
ai suficientă putere să duci la îndeplinire ceea ce ţi-ai propus. Bunica Lina
şi broderiile ei, cărora le sunt dedicate poemele din cele trei secţiuni ale
cărţii („Cântec vechi pentru Lina”, „De lemn, de cenuşă, de salcie” şi
„Lamento”), sunt motive ale arhitecturii unui singur şi monolitic edificiu
închinat neuitării. Decoraţiunile bogate sunt cuvintele care semnifică obiecte
şi stări, zgomote şi cântece, încercări şi trăiri, speranţe şi melancolii, „miresme
şi sunete vechi”, reflecţii discrete asupra sensurilor existenţei şi asupra
inevitabilei clipe a sfârşitului, toate într-o atmosferă în care miraculosul
este la el acasă. „[…] Glasuri de taină mă strigă pe nume/ când întunecimea
verde umple odaia…/ Vocea ta părea că se naşte acolo,/ între mobile şi
sertare,/ aburul ei îmi înfăşura trupul/ de parcă nu mai puteam îndura atâta rătăcire
[…].” („Lumină verde”) Un şir de diorame expuse aparent aleatoriu ori după o
chemare interioară secretă sunt poemele acestui volum, cu titluri mai mereu
semnificative, ele însele, uneori, mici poeme într-un vers. Câteva referinţe
livreşti – povestea Genovevei de Brabant, Cosette din „Mizerabilii”, „Marele
Gatsby” – potenţează idilismul care ar fi putut ameninţa curgerea descrierilor
patriarhale (matriarhale?) şi oferă accentul de care imaginea bunicii care brodează avea nevoie pentru
semnifica profund.
Remarcabilă este
excelenţa imaginilor, de cele mai multe ori complexe, alcătuite cu migală,
arborescent, alteori ca sclipiri ale clipei de inspiraţie: „Ziua cu uşile ei
batante este limita călătoriilor mele”, „Umbra se întinde cafenie/ ca pielea
viţelului închipuit de un ochi vătămat/ într-o zi care şi-a pierdut urma”,
„şerpii albi ai nesomnului”, „viaţa mea în flacoane de sticlă/ puse la răcoare,
unde lumina se năruie”, „Lina zugrăvea pereţii cu umbra mâinilor sale” şi, summa
summarum, „o pană măruntă acoperită
de somn şi ninsoare/ desprinsă de chemarea unui clopot de lână” (subl.
mea). Sintagma subliniată ar putea rezuma conclusiv esenţa cărţii: o rugă în
surdină pentru neuitarea acelora care ne-au făcut ceea ce suntem. Iar cauza
existenţei cărţii ar fi de găsit câteva pagini mai departe: „Lina căuta bănuţul
pentru drum/ în albii adânci de cerneală/ […]/ micşorându-se, dispărând…”.
Melancolia de care aparţine abordarea poetică a Lilianei Rus îmi pare
cel mai bine ilustrată de poemul oarecum infrarealist „Câini ce n-au fost
niciodată ai noştri”: „Câini ce n-au fost niciodată ai noştri ne apără casa.//
bătătoresc cu palmele rana adâncă,/ potrivesc lângă ziduri flamurile tinereţii
mele/ ocrotite până-n străfunduri; ochiuri de năvod încă mai sunt braţele
părinţilor mei./ Şi eu, scăpată printre
ele, rătăcesc atât de fluidă –/ o paloare înaintea oglinzii, în casa noastră
păzită de câini/ ce n-au fost niciodată ai noştri.”
Ca preferinţă
personală, poemul final mi-aş fi dorit să fie „Nici un semn de afară”, un fel de
copertă care se închide cu o deschidere: „[…] Nici un sen de afară, nicio
maşină/ doar o bătrână ce-şi face loc la fereastră./ Şi eu, pe dinafară,/
încurcată în fâşiile nădejdilor mele, / ca în vârtejul unui dans neîncetat,
fără armonie,/ în căutarea poveştii”. Liliana Rus a ales „Remuşcare” pentru a
încheia: „S-au stins toate luminile./ În tainiţele minţii, remuşcarea cu
picioare de plumb –/ puntea vie între mormintele voastre/ şi strania pasivitate
a noilor stăpâni.” Ceea ce nu schimbă cu nimic realitatea frumuseţii elegiace a
textelor pe care le oferă cu generozitate cititorilor de poezie.
