duminică, 20 iulie 2014

Magda Mirea – Ceva nu e

Avem în textele Magdei Mirea mărturisirea neliniştilor femeii-copil îndrăgostite de sentimentul iubirii la întâlnirea cu absolutul. Am spus corect: esenţa subtilă a versurilor (şi poemelor) este îndrăgostirea de sentimentul inefabil care inundă lumea înconjurătoare şi o schimbă în ceva ce trebuie descoperit fragmentar, pas cu pas, de necuprins fiind, în fond. La limita înaltă, poezia Magdei Mirea ne poate conduce spre sensurile ascunse ale aforismului 146 din „Dincolo de bine şi de rău”: „Iar de priveşti îndelung abisul, află că şi abisul îţi scrutează străfundul sufletului.” Şi nu voi întârzia la Nietzsche decât pentru a sublinia că poeta acceptă să demonstreze cu dezinvoltură chiar aforismul 145: „Comparându-l în mare pe bărbat cu femeia, se poate spune că ea n-ar fi avut geniul gătelii, dacă n-ar fi posedat şi instinctul de a juca rolul secundar.” Pentru că femeia din acest volum joacă rolul captivei, al aceleia închisă în turn, de unde priveşte lumea şi o procesează cu voluptate, aruncând-o în visare, în dorinţă, o salvează din contingent mărunţind-o, desenând (şi desemnând) mici mituri fondatoare, care se risipesc repede, la cea mai uşoară briză, pentru a se reconstitui în alte uimitoare imagini fantastice şi pitoreşti.

Magda Mirea este un poet al viziunii. Al viziunii care te face să participi aproape fizic la o sublimare a iubirii sublime, locuitoare a absenţei. Chiar titlul volumului dezvăluie conţinutul: „ceva nu e” – fiecare cuvânt este căutare a sensurilor absente ale existenţei. Ne aflăm în mod manifest la nivelul Eros din construcţia clasică Eros-Thanatos. Totul este viu şi activ. Mecanica expresivă este golirea cuvintelor de sensurile originare şi umplerea cu sensuri noi, în împerecheri noi, pentru simţuri noi. Se ghiceşte lesne prezenţa aerului rarefiat al suprarealismului, bine asimilat, bine condus pentru a uimi şi a surprinde, pentru a subjuga. Coerenţa este câştigată nu prin liniaritatea expresiei, prin logica morfologică plată, ci prin rupere, prin fragmentarism, prin rearanjare aparent aleatoare a peisajului şi populaţiilor care îl decorează. Surprinde la Magda Mirea arta organizării cuvintelor pentru a isca imagini de o claritate şi strălucire orbitoare, sfidând limita indefinibilului raţional, deci cu nevoia accesului la perceperea şi priceperea intuitivă. Cum spunea altădată un comentator, poezia aceasta „ţi se deschide direct în sinapse”. Dacă nu ne-am teme de platitudine, am putea spune că de aflăm în teritoriul „necuvintelor” lui Nichita Stănescu, dar un sector neparcurs de acesta, ci poate numai intuit.

Dacă în „Femeia cu mâinile lipite de trup” (2008) şi „Siaj” (2011), volumele anterioare, mai păstra ceva din accesibilitatea comprehensivă a unor autoare de gen proxim, spontaneitatea notaţiei o conduce, de astă dată, la rezultate de înaltă ţinută a spiritului. Originea existenţei femeii este misterioasă: „în spatele lumii a fost descoperită o formă incertă / părea o ruminaţie a unui poet” („fu”). În aceste condiţii, afirmă: „plutesc / în conştiinţa unei dimineţi decojite de teamă // de emoţie / un copac de cuarţ / a înflorit // ca o idee.” („păru-mi se întinde într-o stampă de levănţică şi verde”), aşadar aceasta este abstracta, imaculata concepţie, ea face ca neviul să devină viu, să deprindă clocotul vieţii. Concreteţea imaginilor poate fi înşelătoare pentru că nu conduce decât la „ceva nu e”, or, ceva-ul e dincolo de ceea ce se vede. Un fel de ars poetica am putea discerne în poemul „eşarfă din spania cu inel”: „cred în forma unui oraş / în bărbatul lunatic / visător până la poezie / în sensul frivol / al unei zile de sărbătoare / în principiile unei estetici feminine / reduse la ideea de cerc // şi dacă am fi plutit pe doi cai albi / tot carteziană ar fi rămas întâmplarea”, dar desfăşurarea creativă depăşeşte posibilităţile unei defini ţii, fie şi metaforice…

Bărbatul pare a fi un vehicul al iubirii, nu are carne şi sânge, este suport pentru cunoaşterea de sine: „[…] / aşa am aflat bărbatul // tăia felii din liniştea unui măr / de parcă împărţea ziua şi noaptea / într-un trup de femeie / […]” („tratat de descompunere a fericirii”). Magda Mirea a ales, poate, destinul prefigurat de Arthut Rimbaud, în Lettre du Voyant: „Când se va fi spart infinita servitute a femeii, când ea va trăi pentru e şi prin ea, bărbatul – până aici abominabil, - îi va dărui revenirea, ea va fi poet, şi ea! Femeia va găsi necunoscutul! Lumile sale de idei vor diferi de ale noastre? Ea va găsi lucruri stranii, insondabile, respingătoare, delicioase; noi le vom lua, le vom înţelege.” Nu ştim cine şi ce i-a dăruit, dar oferta ei poetică nu numai convinge, ci şi subjugă: „[…] // să nu mă crezi // scriu doar poeme din rodnicia unei femei / în mintea căreia încolţeşte iarba/ iar fericirea mea e strâmtoarea / prin care se plimbă o pasăre de curte” („denunţie”). Paradoxal, iată că, aflată la înălţimea rodului spiritual, în proximitatea transcendentului, fiinţa sa doreşte (imposibila) întoarcere la mundan, la banalul cotidian, „într-o sfântă fericire de a fi” („tablou votiv”), pentru că „singurătatea se naşte, de regulă, fără umbră” („poem somatic, cu trădare şi margarete”), iar ea este numai „unealta unei trecătoare ardori” („ne-o veni rândul în lume”). Ruga ridicată în poemul „duminica ating iarba” este spre oarecine: „fă-mă prada ta / inventează o libertate / şi întoarce dinţii sălbatici ai dorului / dinspre ochiul care nu-şi vede faţa / spre unica formă a nebuniei / care ne scapă”.

În peisajul fantast al unui discret eros fondator („fără tine pielea mea e un câmp de maci”, „aglutinez cu o iarnă roşie / în molecule de dragoste”, „cu glezna scăldată în lapte / descleiez sărbătoarea”, „femei începură să se nască [sic!] / ca un păienjeniş de curbe şi emoţii”, „mi-e dor de tine / cum miroşi a tine însuţi” ), se strecoară, timid, insinuante imagini întunecate, puseuri de lipsă a speranţei ori de presimţire a unui final de neocolit: „de ce am fi schimbat lumea / iepurii de casă făceau dragoste / o voluptate deplină o imensă gură // ca o zi făcătoare de văduve // o femeie închinându-şi memoria arsă / îmi tăiase drumul // părea că ni se năşteau alţi părinţi” („mai jos de noi, râul era un cristal verde”). În altă parte, cel mai scurt poem al volumului ilustrează absenţa absolută, arderea de tot: „am dat toţi oamenii la o parte: / nici măcar singurătatea” („şi soarele acesta care intră în mine”) Dar thanatosul ascuns aici este reîntemeitor, este „eterna reîntoarcere”: „până la urmă / înălţarea clipei ne va aşeza cumva / tu, spre un alt început de femeie / eu, spre ultima literă a întrebării / amândoi cu faţa spre oameni / […]” („când plouă, pierd”).

Delicate declaraţii de dragoste sunt „poem în trei puncte”, „am copilărit un bărbat”, „noaptea în braţe”, „poem naiv”, „EKG”, „azi am respirat de mână cu un izvor” ş.a., fără însă a atinge tensiunea spirituală înaltă care traversează cele mai multe texte ale volumului. Şi totuşi, seninătatea lor convinge oricare cititor sensibil: „vreau să înnoptez în povestea ta / să-ţi întemniţez o livadă în memorie / să-ţi împrumut visele cu oameni // să nu uiţi // cine nu are o sărbătoare în fiecare zi / nu are degetele lipite de copilărie”.


Poezia Magdei Mirea este o continuă sărbătoare a Cuvântului. 

marți, 8 iulie 2014

Daniela Şontică – Iubita cu nume de profet



Cea de-a treia carte de poezie a Danielei Şontică (după „Arlechini într-o pădure sălbatică”, Vinea, 1995, şi „Uitaţi-vă prin mine”, Brumar, 2007), apărută la Trascus Arte, în mai 2014, şi lansată la Salonul Bookfest, se hrăneşte din aceeaşi magmă generatoare de sensuri misterioase, metafizice, dar pare a câştiga în lirism fără a pierde din forţa evocatoare. Poemele sunt interpretări ale realului dintr-o vagă perspectivă mi(s)tică, vagul fiind înţeles aici ca în expresia nichitiană „logica ideilor vagi”, adică ţinând de o indeterminare de la marginea inteligibilului, în care poetul nu recurge la contemplaţie, ci ia o poziţie de reflecţie asupra cunoaşterii poetice. În fapt, avem de-a face cu o repovestire a realului pentru a-l face suportabil, real pus în alte sisteme de referinţă, parcă pentru alte simţuri, mai empatice. „Sunt o Sheherezadă nepersuasivă” – scria altădată Daniela Şontică, şi dacă îl credem pe Friedrich Nietzsche când spune că „diavolul locuieşte în detalii” şi pe Ludwig Mies van der Rohe când spune că „Dumnezeu locuieşte în detalii”, atunci va trebui să căutăm esenţa poeziei acesteia tot în detalii. Pentru că  lectura superficială a versurilor din „Iubita cu nume de profet” nu ne va conduce prea departe, cel mult ne va subjuga oarecum cu ritmurile ascunse ale silabelor, cu acea muzică a cuvintelor armonios compunând frazele. Daniela Şontică nu este deloc blândă cu lectorul leneş, dezabuzat, ea provoacă, cere ataşament, cunoaştere, credinţă. 

Dacă titlul volumului ne trimite lesne la etimologia numelui Daniel(a) - din „dan” - a judeca şi „el” - Dumnezeu, puternic. – „Dumnezeu este judecătorul meu” vezi „Cartea lui Daniel” din vechiul Testament – de unde şi o oarecare propensiune înspre afirmarea orgoliului de creator -, „Cartea Danielei” ne pare mai degrabă un erotikon sublimat la frontiera cu transcendentul. Autoarea levitează undeva, între Pământ şi Cer, caută o cale de împăcare a celor două tentaţii, a celor două dorinţe de locuire. Poemul titular este chiar ars poetica, o declaraţie a profetului rătăcitor care spune adevăruri dureroase: „Sunt alungată mereu din oraşe / pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor”. Parabola cuprinsă aici, a prevestirii pentru un rege al abandonului („am aruncat înţelesuri în grădina părăginită / la picioarele tale / sub ochii tăi nedormiţi de un veac”), este despre darul de creator de lume („o întâmplare te-a dus pe drumul / femeii cu seminţe / ai primit să-i fii grădinar, florile semănate de tine nu cunosc anotimp.”) şi ratarea împlinirii menirii prin fuga de responsabilitate („vrei să fugi peste ani de sub vraja femeii cu seminţe, / după ce-i vei fi rânduit grădina / vrei să ajungi din urmă necunoscuta, / să-i spui că numai pe ea ai iubit-o”). Finalul dezvăluie semnificaţia general umană a prevestirii: „am descărcat aceste seminţe de vis / într-o seară de nisan [luna eliberării, exodul din Egipt, în Tora! – n.m.] /…/ de dorul pădurii în care întrevezi dragostea şi moartea / cum stau la taifas.”

Asemenea „naraţiuni nepersuasive” sunt peste tot în carte, unele mai lesne de descifrat, altele mai degrabă ţinând de o kabala poetică, destinate iniţiaţilor. De multe ori, persistă impresia unei lecturi din Sylvia Plath, de familia poetică a căreia, psihologic, autoarea ar putea fi apropiată, prin forţa şi delicateţea expresiei. Un poem precum „A crezut că / fără regrete / mă lasă / în câmpia bătură de vânt, / statuie / luminată de îngerii cu săbii lungi, / păzitori de sare. / Şi a plecat / purtând / o vină / care avea să-l strângă / în menghină / dimineţile / scriindu-i / cu fier înroşit / pe fiecare bătaie de inimă / numele meu” nu se numeşte „Sara”, cum ar fi de aşteptat, pentru că ale ei sunt vorbele, ci poartă numele destinatarului, „Lot”, nepotul lui Avraam, cel obligat să-şi abandoneze soaţa care a privit înapoi. Este o altă imagine, din multele, a vinei tragice care traversează literatura lumii, trecând prin Oedip, Antigona, Electra, Hamlet, prinţul Mîşkin, Joseph K., Meursault. Tot Sara, la tragicul extrem, ar putea fi şi mărturisitoarea din „Mătasea frigului”: „În timp ce fugeam / mătasea frigului mă învelea, / avidă ne spunea despre surparea oraşelor / prin care abia trecusem - / şi înţelegeam că întreaga lume cădea / în urma noastră. // de-am fi avut loc să alergăm în inelul incandescent / ca-ntr-o pasăre cu braţele întinse / dar aşa, / dacă tu…    dacă eu…” Reţinem revenirea în mai multe poeme a motivului „mătăsii”, simbol al perfecţiunii şi rafinamentului (pandantivele cu cele 13 simboluri mistice se realizează din mătase naturală - mătase satinată, catifea din mătase, voal din mătase), dar şi al prosperităţii, până la un poem dedicat: „Lumea în falduri de mătase, / eu purtându-mi asprimea în cufere de zahăr. // O caravană / prin pustiul viermilor de mătase, / eu cu părul învârtit pe un stilet / ce ar putea croi / rochii stridente / fluturând pe şolduri visate, tot de mătase” („Falduri”). Delicatul erotism al poemului este evident, cum şi în poeme precum „Anatomie”, „Capot roşu”, „Aur”, „Semiramidă”, „Flori presate” ori „Cea mai”, în care atingerea stratului de transcendent este deliberat afirmată: «Cea mai frumoasă femeie care te-a iubit / se ducea la culcare rugându-se: / „Ajută-l, Doamne, să nu mă uite!” // Cea mai senină femeie care te-a iubit / intra în somn cu mâinile împreunate zicând: / „Ajută-l, Doamne, să nu se uite!” // Cea mai bună femeie care te-a iubit / construieşte gheme ovale din nopţile cât Mississippi: „Ajută-l, Doamne, să nu Te uite!”» Mai deschisă, slab sublimată, este atitudinea din poeme precum „Iar omenii” sau „Proprietarii îmi spuneau”: „Mă foiesc în insomnii, / caut răcoare în fiecare colţ de aşternut, / iau şerpii clocotitori şi îi arunc în sus, / urmărindu-le cu sadism zvârcolirea / peste plopii bătrâni de la ferestre. // îmi amintesc de casele în care am locuit / şi de crivăţul care le umplea, / proprietarii îmi spuneau: / De ce te vaiţi, zână impermeabilă? / Astupă crăpăturile pereţilor cu tine însăţi.” Ar fi de prisos să numesc simbolistica Şarpelui, a Peretelui…

Şi cum nu merge niciodată Eros fără Thanatos, este de citit mai cu seamă poemul „Pasărea cu cioc galben”, care „îmi fură mereu de sub coastă amintiri…”, precum vulturul fura din Prometeu. 

„Iubita cu nume de profet” confirmă o direcţie bine accentuată a poeziei româneşti de după zburdălnicia douămiistă, cu refuzul minimalismului şi al mizerabilismului, cu accesul la lirismul de sorginte metafizică, interogativ, feministă cu măsură, Daniela Şontică fiind una dintre reprezentantele de vârf.

vineri, 4 iulie 2014

Aurel Udeanu – Plânsul utopic



Al treilea volum de poezie al lui Aurel Udeanu, „Plânsul utopic”, se păstrează în domeniul predilect al celor anterioare: imaginaţia erotică din perspectivă deliberat postmodernă. Patima iubirii este eliberată (aş putea spune, mai degrabă: dezbrăcată…) de orice ar putea părea visare sterilă, lirism dulceag, „amărâte turturele” etc. Ca întemeietori ai speciei, coborâtori (fie şi alungaţi…) din Paradis, Adam şi Eva (aici, Nataşa) lui Aurel Udeanu se iubesc direct, frust, se bucură fără păs şi cu multă imaginaţie de trupurile lor, abia vag legate de o conştiinţă a (existenţei) spiritului, subjugat şi el lumii fizice, comunicării prin simţurile cunoscute. (De reamintit titlurile relevante ale volumelor anterioare: „Femeia din creierul fiecăruia”, Ed. Brumar, Timişoara, 2008, şi „Edenul din doamna”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010.) Inteligent, îndemânatic şi fin, poetul atinge cu aripile ironiei, autoironiei, parodiei ori referinţei culte acolo unde ar putea pândi pericolul unei retorici înţepenite, superficial fulgurante ori stridente. El este în acelaşi ton înalt cunoscut – rafinat, degajat, delicat cât şi unde se cuvine, apropiat (parcă mai mult acum!) de vigoarea gingașă şi rigoarea metaforică a Cântării Cântărilor, dar și cu ecouri ale Psalmilor lui David, texte din care pare a-şi face model / obiect postmodernist de referinţă „à rebours”, unoei chiar la limita blasfemiei: „dinaintea ta goală aici şi acum / de parcă n-aş mai putea muri / niciodată /[…]/ nimicul care aici şi acum / mă înfiinţează // de ce te îmbraci şi pleci / de ce îmi pui chiloţeii tăi în braţe / şi mă laşi doar cu ei / să ţi-i miros? // pe străzi afară asini dezabuzaţi / înaintează alene spre ierusalim / călare/ pe iisuşi” („atât de trist atât de singur”, p. 20). A se vedea integral şi superbul poem „şi am văzut părul tău mătăsos azi-noapte”, pag. 44, în care este lesne detectabilă acea „sublimare în absolut” despre care vorbea mai demult regretatul Traian T. Coşovei.

Suntem, citind poemele, şi în apropierea sensului eufemismului francez pentru orgasm: „la petite mort”. (În Ontario, Canada, există „La Petite Mort Gallery”, care găzduieşte artă plastică de gen. O lectură a (poemelor) autorului într-un astfel de spaţiu ar putea fi un eveniment!). Oricât ar putea părea de riscant pentru un ochi superficial, remarc o certă dimensiune metafizică a poeziei lui Aurel Udeanu din acest volum. Orgasmul capătă valenţe cosmice, de întemeiere a Universului. Iar titlul îndeamnă spre o astfel de idee, cum şi (preudo)numele poetului: apa ca element primordial, simbol al vieţii, al regenerării şi al purităţii, cu tărâmuri şi adâncimi necunoscute şi mistice, protejate de creaturi fabuloase şi guvernate de zei specifici. În absenţa focului, a aerului şi, în mare măsură, a pământului!

Avem o continuare a „epopeii erotico-thanatice” – cu expresia lui Lucian Gruia – anterioare, un mai pregnant, parcă, dialog – o dispută neostoită! – cu Dumnezeu, în preajma căruia aspiră, pe calea iubirii fizice, să ajungă. După epuizarea „micii morţi”, „mă voi trezi în braţe doar cu o idee / de pe care a fugit / carnea”, prevede în poemul „atât de proastă încât”, p. 17, după ce, în poemul „iar dacă ar fi fost să pot alege”, pag. 15, mărturisise apropierea treptată de act şi refuzul, abandonul: „aş fi ales să fiu botina ta / […] / aş fi ales să fiu ciorăpeii tăi /[…]/ aş fi ales să fiu bikineii tăi /[...]/ aş fi ales să fiu anticoncepţionalele tale / datorită lor progeniturile mele / să nu-şi mai încoroneze vieţile / într-un sicriu de brad / […] mă mulţumesc să rămân în trupul meu / să te privesc atât să te privesc şi să nu mai mor / niciodată / universul acesta să rămână veşnic / condamnat la existenţă (la infern) / datorită / mie”.

Moartea „cea mare” pare o mult-dorită întoarcere la Eden, ca recuperare a esenţei spirituale, în vreme ce calea accesibilă, iubirea fizică, e un antrenament cotidian pentru aşteptata cursă către spirit, oferta femeii devine un subterfugiu, în care universul moare de fiecare dată: „ea ştie că până mi se dă // înseamnă totul în acest univers / era ştie că după ce mi se dă / nu mai înseamnă nimic în acest univers - / deplasându-se implacabil / spre roşu /[…]/ de-aia întârzie cât poate de mult / sosirea mea în eden / de-aia îmi serveşte în porţii mici / cu ţârâita moartea /[…]/ iar eu plâng, plâng [din nou apa, apa!! – n. m. F. D. ] / plâng şi mă chinui înainte să-i scot bikinii: urcuşul greu duhovnicesc / scara raiului!” (p. 21). Se vede lesne că limbajul însuşi se desfăşoară liber, fără limitări dictate de mici prejudecăţi romanţioase ori de pudori desuete, dar în deplină expresie a frumuseţii. Frumuseţe care ar putea fi „citită” estetic prin aparatul propus de excelentul studiu „Trivalul” al lui Radu Voinescu (v. pag. 240-242, 247- 264), departe, ca valoare a intenţiei poetice, de superficialitatea jocurilor licenţioase ale unui Emil Brumaru. Atacând „citadela inexpugnabilă dintre coapse” („ea protestează”, p. 24), „cândva voiam să epuizez lumea înţelegând / astăzi mă mulţumesc să mă mir şi să compostez / să mor încă o dată / şi încă o dată / încă o dată!”, pentru că se află sub „cenzura transcendentală” pe care „mi-o administrează creatorul /care o locuieşte” şi astfel este coborât la „subceresc”. Lovitura repetată cu capul în poarta Raiului se desfăşoară în prezenţa lucidă a condiţiei inutilităţii: „eu ştiu că-n trupul ei ea nu se află / oriunde aş căuta-o în acesta ea nu există /[…]// eu ştiu că la sfârşit de tot din ea nu voi culege / mai mult decât imaginaţia mea harnică pune /[…]// eu ştiu că nu intru în ea decât ca să ies /[…]// când nu mai suntem în stare să trăim înţelegem! / se masturbează şi creierul meu atâta tot / se masturbează / deschid fereastra încolăcite în ele înseşi / pietrele pe caldarâm / tac elocvente.” („eu ştiu că ea doar o massă de carne”, p. 25).

Sunt nenumărate exemple în volum în favoarea ideii că viaţa nu este altceva decât un dans continuu de la naştere spre moarte, un dans al schimbării (vezi „Cartea tibetană a vieţii şi a morţii”) pe calea deschisă de „templul tău de cane”, „triunghiul acesta echilateral între coapse”, „sexul ca o foame deviată / de dumnezeu”, „arcadia / dintre picioarele ei”, „grota dintre picioarele tale lungi / princiare”, „palatul meu de smirnă”, „tufa aia deasă de mirt”, pentru că „în trupul meu mi se face / urât” şi „nu suntem cinstiţi decât / în faţa / morţii”. Dincolo de ironia şi dezinvoltura afişate în discurs, subzistă irepresibilă conştiinţa deşertăciunii, a imposibilei împliniri: „astupăm, astupăm // pentru asta ne aflăm în această existenţă / să astupăm // […] / vedem acolo în univers o fisură universul nu arată / aşa cum ni l-am dori noi / gândirea noastră face ce face pe loc se apucă / astupă fisura universului îl redă creatorului / aşa cum ar fi trebuit el / să-l creeze // un singur lucru nu reuşim să astupăm pe acest pământ / femeia fanta aia roz ce-i tronează între coapse / caverna aia insolubilă de sub burtă /[…]/ dar poate e mai bine aşa / ce-am face cu o femeie perfectă / la care nimic nu mai este / de astupat?”


Este atât de multă poezie în banala viaţă de zi cu zi, Aurel Udeanu are capacitatea de a o descoperi şi a o pune în cuvinte adevărate, în imnuri originale, dar şi legate de un continuum străvechi de când cu existenţa omului pe planetă. Ar fi multe cuvinte bune de spus despre poezia lui Aurel Udeanu, volumul de faţă este dens, complex, profund – de sub aparenta uşoară accesibilitate răzbate ecoul unei tristeţi ce are atingere cu transcendentul mereu promis şi mereu ratat. Aşadar, el se poate împăca cu gândul că femeia „se dădea noapte de noapte / unui gutui înflorit / cu 5 copii”, în timp ce „dumnezeu acolo sus în cer cu ale lui / eu aici jos pe pământ / cu ale mele”. Dar noi, cititorii? Noi suntem tot mai convinşi că nu există decât sex şi moarte; restul e decor.