miercuri, 14 februarie 2018

lili(ana) filişan – întemeietorul de ziduri (a doua venire a apocalipsei)


Mântuire prin păcatul trufiei*



Rafinamentul este prima calitate care se evidenţiază la orice lectură atentă a poeziei Lilianei Filişan. Toate jocurile eului liric, asumate fără timiditate şi cu siguranţa trăirii directe, sunt duse până la consecinţele ultime, până la limitele dincolo de care tăcerea s-ar înstăpâni fără cale de-ntoarcere. Ca şi alte autoare de top din ultimul secol, ea se scrie pe sine, chirurgical, analitic, combativ, fără milă şi fără iertare. O ars poetica de o crudă sinceritate, nutrită dintr-o ardere interioară completă şi dizolvantă. Poeta reîntemeiază mituri cunoscute pentru a le dărui cu sensuri şi semne noi, mai adânci şi mai complexe. Precum în altă parte o altă poetă fundamenta o mitologie proprie pe semnificaţiile propriului prenume (este vorba de Daniela Şontică, în „Iubita cu nume de profet”, Tracus Arte, 2014), aici Liliana devine lili(ana), pentru a personifica, în fond, pe Lilith şi pe Ana/Eva, dubla şi schizoida personalitate a femeilor de la începuturi ale bărbatului prim. Soţia alungată singură din Paradis pentru trufie, pentru orgoliul nesupunerii şi pedepsită cu neostoita sete de iubire, dar şi cu neputinţa procreaţiei vs. Soţia alungată din Paradis împreună cu soţul său tot pentru păcatul trufiei, nesupunerea la obligaţia ignoranţei şi dorinţa de a cunoaşte şi sortită să se înmulţească perpetuu şi să umple Pământul cu oameni aflaţi mereu în căutarea unui inabordabil Paradis. Amândouă nefericite, închise/zidite într-o lume a neîmplinirii personale, a aspiraţiei spre înălţare spirituală: „sunt Lili(th) jumătate din taina Satanei / şi Ana din taina lui Dumnezeu jumătate / doar tu vei afla / care dintre ele îşi va rosti până la capăt înţelesurile” (p. 66) şi „adorm fără să ştiu a cui sunt / şi unde mă voi trezi / ce am înţeles nu îmi mai aparţine”(p. 81). Lili(th) deschide Cartea cu un „răvaş dintr-un sfârşit de lume”: „Miroase a dragoste fără destin în trupul meu, nedesăvârşitul şi îmi rog sângele să uite că ai fost lângă mine ca o sălbăticiune flămândă lângă mărul putrezit al păcatului. […] // Fie-ţi spre neuitare vinerea în care m-ai purtat în cetatea sângelui tău goală de păcatul trufiei”. Construite ca anti-psalmi (ici-colo, apar motouri din psalmii lui David), poemele – de dragoste, toate! – dau seamă de criza existenţială iscată de absurdul alcătuirii lumii, din incomunicabilitate. Abordarea este din direcţia sarcasmului şi a autoironiei amare, iar expresia se dezvoltă sub dictatura metaforei, a unui limbaj de nivel secundar şi terţiar. O serie de păcate sunt ilustrate: al tumultului sângelui, al patimii, al neiubirii, dar şi al îndrăgostirii, ba chiar al ruperii de trup – „greşeala dumnezeirii”, care conduce la pierderea capacităţii de a iubi!
Liliana Filişan are darul şi capacitatea de a presăra poemele cu reflecţii şi sentinţe dintre cele mai subtile şi semnificative, astfel că ne place să citim că „dragostea / un fel de armă de foc / te învaţă să trăieşti cu lumina la tâmplă” şi „uneori glonţul pleacă fără să ştii / când şi cine a apăsat pe trăgaci”. Dar „în atingerea singurătăţii / este mai multă lumină / decât în braţele bărbatului / văduvit de dumnezeire”. În dubla sa natură, Lili(ana) este continuu în căutarea atingerii singurătăţii proxime – „la o singurătate distanţă de Dumnezeu”, a căii spre împlinire, spre evadare din temniţa care înseamnă trupul bărbatului, chemarea lui ca o sclavie (sindromul Stocholm nu este deloc străin aici!) – „pentru el Dumnezeu este trupul / căruia i se-nchină trupul / tu / doar o piatră din biserica lui”. Ana e zidită în bărbat, cont(r)actul e imposibil de evitat, capcana este trupul bărbatului: „ce păcat ai săvârşit Ană / când ai intrat în biserica bărbatului / în ziua schimbării la faţă / fără să-ţi chemi sângele la ascultare”. În fapt, alungarea a însemnat căderea într-un „paradis obscen”, în care „numai inocenţa umbla /prin privirea flămândă a bărbatului / fără să-i pese că între coapsele ei / cineva îşi imagina obscen paradisul”.
 Erosul pur, însoţit cu thanatosul („se făcea moarte în dragostea mea / când tăcerea s-a întors să tacă”), este aşadar marcă a acestei cărţi incitante, neliniştite, provocatoare. Secţiunea principală se cheamă „5 zeci şi 3 de icoane” (deci una pentru fiecare săptămână a anului, toate expuse poate în „apartamentul cincizeci şi trei”); ei i se adaugă „cele 7 duminici ale bărbatului”; pentru că „în anul întemeietorului / fiecare zi este duminica femeii”, ea şi-a păstrat „veşnicia de slugă a cărnii”, „înalţă zidurile spaimei / în miezul unei greşeli pe care / nu a săvârşit-o / nu a desăvârşit-o”, iar „în smerenia umbrei”, „Dumnezeu îşi aşterne patul/ ostenit de povara iertărilor”. O nelinişte continuă îi marchează existenţa, ea îşi înfruntă demonii în drumul prin lume, „adevărul  / o Salomee goală între oglinzi” nu-şi dezvăluie faţa, nici atunci când „adormit între două iluzii / […] / îi înfloresc mâinile în îmbrăţişare”. Ea minte şi se minte, devine insensibilă, „de pe tipsia murdară / sângele Botezătorului / surâde unei Salomee de piatră”. Îndemnurile sunt dintre acelea care poartă pecetea experienţei ultime, par avertismente şi sună precum sentinţele de sorginte biblică: „nu ţine viaţa altuia în mâinile tale / […] / nu trăi cu sângele tău iubirea aproapelui” (p. 39). Un „monolog în duminica mântuirii” exprimă rostul abandonului: „nu îmi mai spune nimic / Doamne / până şi el mă priveşte / cu nepăsarea frânghiei / de pe gâtul spânzuratului / puţini înţeleg ce nu pot atinge (subl. mea, F.D) // lasă-mă singură în neînţelesul meu / cum îţi laşi mâna / pe creştetul nenăscutului / cu teama de a nu-i desluşi tatăl // lasă-i lui / drumul întors cu faţa spre ziduri / şi femeile cărora nu le-am fost asemenea // şi între noi / dragostea asta / ca o zdreanţă aruncată la uscat / pe culmile păcatului (subl. mea, F.D.)” Am reprodus poemul întreg tocmai pentru că semnifică atmosfera întregului volum, iar sublinierile genul de metafore ce ornează poemele.
Disperarea este sublimată în patima trăirii erotice, cu scufundarea în păcatul cărnii, păcat posibil roditor, şi tocmai de aceea repetat, reluat, de parcă starea de ba Lili(th), ba Ana/Eva ar putea fi controlată şi depăşită, în vreme ce „Dumnezeu m-a botezat în religia spaimei”, alternativă refuzată în favoarea unei religii a iubirii, în care însuşi El se revoltă împotriva Sa: „când nu îşi mai poate îndura singurătatea / Dumnezeu se priveşte / cu ochii femeii făgăduite / fuge între sânii ei / să atârne în muguri / păcatele lumii // şi doarme cu ea de gât / până când în sânge se crapă de viaţă” (p. 48). Această singurătate a Domnului după ce a izgonit Omul din Paradis este, de fapt, disperarea reverberată în existenţa femeii născătoare, ea singură fiind, în viziunea Lilianei Filişan, spirit mai mult decât carne, pe când „bărbatul se trezeşte în carne / uimit să afle / că în prietenia cu Dumnezeu / şi în sensul femeii / se tace.” (p. 48).
 Ideea singurătăţii lui Dumnezeu vine din aceea a singurătăţii în suferinţă a  Mântuitorului, mai bine zis a „însingurării” lui, adică a „singurătăţii de bună voie”, în accepţia sugerată undeva de mitropolitul Bartolomeu Anania. Altădată spunea că „uneori singurătatea pare o fericire aproape indecentă” (vol. femeia sixtină), acum ea este etalonul pe care şi-l stabileşte, o însingurare împreună cu Domnul apropriat prin umanizare, unic răspuns la interogaţia: „unde să plec / la cine să mă întorc / în umbra mea s-a cuibărit moartea / cine să îmi elibereze dragostea / dacă şi Dumnezeu se grăbeşte să plece din sânge/ cu o cană de apă în mână”, căci „numai Dumnezeu ştie ce grea este apa iertării” iar „viaţa este un ţipăt pe buzele morţii” (superbă expresie!).
Liliana Filişan nu scrie o poezie feminină, în sensul îndeobşte folosit, ci o poezie solid întemeiată, cu o arhitectură a interioarelor originală, violent unghiulară, mai degrabă decât dulceag virată în curbe line, unde personajul este Femeia interpretând un monolog în faţa unei săli de bărbaţi, cu Dumnezeu aşezat comod la lojă. Iubire şi credinţă smulsă din necredinţă, poezie smulsă din suferinţă reală, fizică şi sufletească, rod al îndoielii şi al căutării sensului, rostului, adevărului – iată liniile mari ale cărţii excelente cu care Liliana Filişan ne provoacă încă o dată la re-cunoaşterea fiinţei creatoare de lumi miraculoase, independentă şi de o delicateţe cuceritoare şi dezarmantă.
______
*Editura  Grinta, Cluj-Napoca, 2018

luni, 12 februarie 2018

Ada Carol – despre dragoste şi alte păsări


Melancolie şi alienare


Ada Carol îşi păstrează dependenţa de poezie afirmată în titlul volumului anterior. Ea o ajută să dea înţeles lumii, să dezvrăjească şi, ca orice artist, să revrăjească realitatea. Apropierea (y compris & aproprierea) se face şi acum, poate mai lucid ca altădată, din direcţia (auto)ironiei, a jocului adesea de sorginte suprarealistă ori dinspre cele mai semnificative arii ale absurdului existenţialist. Fără a fi parcimonioasă în expresie, autoarea potenţează cu măsură cuvintele, dă valoare metaforei surprinzătoare, într-o vreme în care metafora este dispreţuită în favoarea platitudinii accesibile spiritelor mici. De asemenea, este livrescă atât cât să dea farmec şi frumuseţe poemului, rupându-l din chinga efemerului. Ada Carol nu se teme de ritmuri şi de muzicalitatea interioară a frazei. Emoţia devine, astfel, lesne accesibilă, zborul la care suntem invitaţi se face plutire la înălţimi senine. Avem aici încă o carte-argument la imposibilitatea pierderii de către fiinţa umană a dimensiunii sale poetice.
Fără a fi nouă, ideea de a folosi personaje-mască pentru alcătuirea unei dramatizări a sentimentelor se arată plină de beneficii. Aliona şi Vladimir sunt credibili şi atrăgători, incită lectorul la proprie identificare. Poematica lor ludică (prima dintre cele patru secţiuni ale cărţii chiar poartă numele „POeMATiCa DIsTRAcTIVă” – chiar cu acest efect vizual creat de majuscule & minuscule) face ca fiecare ultim vers al celor trei poeme dedicate strict lor să fie o anagramă: minars, dabnor, leoapelep – a căror descifrare poate fi sau nu realmente utilă lecturii (pentru curioşi – smirnă, bondar, pleoapele). Dar, înainte de acel ultim vers, sunt altele care creează tensiunea necesară stârnirii emoţiei. Astfel, «„un cuvânt / care nu se dă oricum pe buze” /…/ „trebuie / rostit cu luarea aminte, seara pe nemâncate”» - este misterul poe…maticii; iar dragostea se petrece în taină, «el trage cearceaful deasupra, / iar ea dedesubt stinge luminile / una câte una / […]». Aliona (care „iubeşte enorm ceramica albastră”) şi Vladimir mai revin de-a lungul volumului, alter-egouri pentru trăiri ce se cuvine privite (şi) din exterior, iar secţiune ultimă conţine chiar fragmente foarte lirice „Din Jurnalul Alionei”.
Cea mai prezentă este reflecţia directă, personală, implicarea la persoana întâi: „privirea mea nu ţi-a poposit vreodată pe culmi, / îmi spun cu remuşcare, doar genunchii / ţi-au încercat cândva panta brusc ascendentă” şi „eu caut punctul de echilibru, ca şi cum / doi-cu-trei-patru s-ar ţine de mâini”. Tentaţia definirii ontologice virate în metaforă este irezistibilă pentru Ada Carol. „Viaţa e un caleidoscop de recepţii bruiate.” Drept pentru care lirismul caută şi în limbajele maşinismului, tehnicii: „Am încercat să te contactez dar vremea era rece. Receptorii asurziseră de la chiciură şi mesajul nostru era bruiat. […] să abandonăm minunea tehnică numită tranzistor, creierele noastre s-ar putea transforma în relee şi inimile în bobine, iar generatorul pe care l-am purta mereu cu noi pe sub hainele zdrenţuite din fabrică, ar alimenta o iubire demnă până şi de urmaşii noştri”. (Iubire „eco”) După cum se observă, versul e abandonat în favoarea paragrafului, ritmurile în favoarea aluvionarului, iar ironia e lăsată liberă în substrat. La acest nivel al jocului, tot felul de „sentinţe” populează această carte. „Câinii şi iubitele fac parte din categoria fiinţelor credincioase” – Elegia sublunară (via Schopenhauer) este un exemplu deplin, poem ce-ar putea fi citat în întregime.
Delicateţea şi seninătatea remarcate şi de alţi comentatori atenţi face clou-ul ofertei poetice: „În braţele tale e tot atâta linişte / ca în ocolul unei mănăstiri”; „te voi iubi până vom amuţi amândoi”. Ceea ce nu exclude, ba chiar cere, impactul dur cu cotidianul, din care stoarce toată emoţia s(t)imulând banalul şi dramaticul cancanistic, dar virând brusc în metafora semnificativă, precum în Pretext: „Voi trece pe la tine astăzi / să îmi recuperez elasticul de la păr. / Îţi voi aduce cartea lui Prévert şi poate / o vom răsfoi împreună. La Radio Europa FM / aud despre o femeie cu arsuri grave / şi că a reînceput şcoala… Nu se spune / că îţi aduc sufletul ca să decupăm din el / urma buzelor tale. Mai ştiu / că ne vom iubi şi-apoi voi pleca/ cu părul strâns într-un coc / artizanal.” Această pendulare continuă între imaginea vieţii de zi cu zi, cu obiecte şi obiceiuri, cu stări şi evenimente, şi imaginea interioară, derivată, fabuloasă, refugiu în lumi de fantasme şi eliberări domină întregul volum. Alegând poziţia aparent neutră de observator dintr-un spaţiu intermediar, Ada Carol poate oricând un actant care să facă incursiuni în poe(ma)tica fiecărei existenţe. Romantismul ei se hrăneşte din faptul firesc, „În priviri ai picături de café frappé”, „în fiecare zi la metrou te aştept infinit”, „luăm micul dejun lângă o coadă de mătură şi / convenim să nu ne mai îngrijorăm” şi creşte din evadarea în semn şi sens secundar: „Un băiat pe o bancă / e un punct de sprijin pentru un(i)vers, / la intersecţia magistralelor / inimă-pas-gând-faptă”; „Alunecăm în crevasa muntelui albastru, / proaspăt răsărit dintre valuri. El arde pe / dinăuntru, ca un soare orb”; „timpul mai umflă şi el din / umeri şi uneori mi se revarsă în braţe”; „te ţin de mână şi coborâm atenţi / prin mansarda maşinăriei infernale / care ne poartă numele”. Alienarea, evidentă chiar în fragmentul tocmai citat, nu îşi impune prezenţa cu deosebire, dar traversează toate trăirile generatoare de poezie. Ludicul, ironia, metafora uneori stridentă tocmai de alungarea prin asimilare a unei înstrăinări inevitabile dau seamă. Lumea în care socializarea a devenit regulă de viaţă este minată de însingurarea individului, de lipsa de comunicare reală, de accesul tot mai dificil la interiorizare, de unde predispoziţiile schizoide, ruperea de repere solide tot mai dificil de stabilit. Jocuri de umbră este poemul ales să ilustreze, în parte, alegaţia de mai sus. „Mergeam unul în spatele celuilalt / într-un târziu de aprilie / şi mi s-a părut că umbra ta / cea cu mers şovăielnic / de umărul meu ar fi vrut să se sprijine. / Atunci ţi-am oferit un braţ, / pe care l-ai respins cu demnitate / şi ne-am continuat călătoria / însă ceva mai trişti, cu umbrele înlănţuite. / Era târziu de tot în aprilie şi încă speram / să ajungem departe.” Melancolia se insinuează tot mai mult spre finalul volumului: „mă trezesc nu ca să trăiesc / (sunt imună la acest lichid salubru /  numit viaţă)”; „De obicei ziua nu face decât să mă poarte / de la o palmă de pământ la alta, / iar pe la amiază începe destrămarea, / care ţine uneori până la lăsatul serii.” Mica melodramă este şi ea semnificativă pentru dezvrăjirea de care are parte lumea înconjurătoare: „[…] // Mă deghizasem perfect în mine însămi, / iar tu îţi potriveai măştile toate deodată. / Cu pumnii la tâmple şi coatele / pe genunchi, contemplam neabătuţi / iubirea şiroind pe la geamuri.” Pare că este singura atitudine potrivită, salvatoare: contemplarea, absenţa acţiunii.
Ada Carol a pierdut (a renunţat la) candoarea care marca Declaraţia de dependenţă, cartea anterioară, a câştigat, însă, în luciditate şi… independenţă, ecourilor bacoviene, de exemplu, luându-le locul acelea dinspre Sylvia Plath, chiar dacă vagi, mai puţin lăsate în voia umbrelor depresiei.  O maturitate a creaţiei sale se arată a fi această carte, cu o siguranţă în construcţia discursului ce mă îndeamnă să privesc optimist spre viitoare sa propunere lirică.