marți, 23 februarie 2016

Alina Naiu – Intangibil 54


Ideea – poate fixă! – că nu există decât poezie de dragoste şi că eros şi thanatos merg împreună în orice creaţie de valoare este cu asupra de măsură ilustrată de consistentul volum elegant de debut al Alinei Naiu, Intangibil 54, apărut la Editura Palimpsest, Bucureşti, 2014, cu o prefaţă generoasă în citate şi aplicată în comentarii a lui Octavian Soviany.
Alina Naiu nu este o autoare obişnuită de poezie. Interogaţiile ei existenţiale sunt, evident, de sorginte existenţialistă, solid fundamentate pe o trăire intensă a absurdului şi a unui imanent malentendu impus de o dimensiune fabuloasă a transcendentului, departe de „măreţia simplă a divinului” (Heidegger), în cea mai bună tradiţie a principiului general conform căruia existenţa precede esenţa. Versurile sale sunt de o uimitoare comunicabilitate activă, lucidă, chirurgical cinică şi, concomitent, de o sălbatică frumuseţe derutantă, înşelătoare, paradoxală, încărcată de substanţă oximoronică. Sunt texte de o solidă modernitate asumată deplin, fără rest, în respingerea manifestă a oricărui experiment steril neoavangardist, textualist, posthipertransmodernist la modă; ceea ce nu înseamnă că unele tehnici constructive specifice acestora îi sunt străine. Alina Naiu este în primul rând ea însăşi, unică, neîndatorată unor înaintaşi, de la care ia doar, uneori, cu delicateţe, ceva din libertatea expresivităţii şi structuri ale tăcerilor elocvente, pe care le postează cu agilitate după nişte partituri originale.
  Erosul în poezia aceasta nu este neapărat din categoria aceluia iscat de patimi corporale – legat de ceea ce francezii numesc atât de semnificativ „la petite mort” -, ci pare o îmbrăţişare a morţii reale şi imaginare, iar nu un refuz al ei, un nivel mai înalt de trăire intimă: „tu te naşti din femeile pe care le ai / eu mor în braţele bărbaţilor mei” (Inutil de aproape) sau „moartea e singura parte / de netăgăduit din viaţă care mai stă în picioare” (Semne divine) şi, coronat opus: „pe mine m-au iubit / doar bărbaţii cărora le-au murit mamele / şi-am plâns / ori de câte ori am făcut dragoste / gândindu-mă / că din femeie moartea se naşte prin naştere.” (Un sat părăsit). Durerea absenţei durerii, incapacitatea de a simţi o spaimă permit imagini senine: „să văd fulgii aşezându-ţi-se pe umăr / şi să mi se pară că eşti o cană caldă de lapte”, însă „nici măcar florile nu înfloresc când ar trebui: / adică să se întâmple iarna / şi noi să dormim în gândul vreunul înger / ce nu are conştiinţa zăpezii şi a lui Dumnezeu”. Abandonul duce tot mai departe „purtându-şi neştiinţa ca pe un scut // […] când nu mă mai doare nici măcar: / sentimentul acesta de a nu mă mai durea nimic.” (Prima zăpadă). 
Angoasa existenţială traversează întregul volum, mai mult sau mai puţin evidentă. „Doamne, / a cui este noaptea pe care o dorm?” // […] //cine mă trăieşte, cine mă cheamă / pe care parte a corpului se doarme somnul de veci?” Înstrăinarea primeşte răspunsul care nu va limpezi nimic: „iată, femeie! / acesta îţi este sfârşitul / aceasta îţi este salvarea / tu te temi de fericire / căci ea îţi va aduce nefericirea.” (Somnul de veci). Perechea de cuvinte esenţiale devine vizibilă: sfârşitul/salvarea & fericire/nefericire şi se constituie în argument pentru autenticitatea trăirii în Absurd, acela care confirmă că nu exista nicio însemnătate a lumii în afară de aceea pe care individul i-o conferă. Personajul creat de poetă se încarcă astfel continuu cu energie şi merge mai departe, ştiind că numai de la sine poate avea aşteptări. Aşa că poate să afirme că „singurătatea mea este atât de adâncă / încât până şi măduva oaselor mele / locuieşte în mine ca un om singur. // până şi creierul meu e un copil foarte singur. / nu-mi vorbeşte niciodată. niciodată nu creşte. / Dumnezeul lui a murit / şi zace într-o baltă enormă de sânge. // câteodată moartea înveleşte ca un cearşaf / şi nu miroase a mort. vine pe vârful degetelor, / cu tălpile goale, murdare de pământ, // dar eu privesc viaţa cu coada ochiului / ca un şobolan flămând pândind pui de rândunici.” (Marele alb). Imaginile tulburător de frumoase în cruzimea lor reumanizează transcendentul, abstractul capătă concreteţea gestului firesc, permiţând afirmarea voinţei de a continua, în ciuda repetatelor ratări: „merităm / să fim iertaţi pentru tot ce nu ni se întâmplă” (Ploaie toracică), „singurul lucru sigur este / că moartea ne va salva pe toţi de la orice speranţă.” (Mânuţele unui copil) şi „fiecare zi este o sinucidere lentă într-un anotimp secetos de tinichea / în care moartea şi viaţa îşi schimbă sufletele între ele.” (Tandrele cuie), „storc viaţă şi dintr-o memorie de piatră seacă / voi zbura pentru că n-am învăţat să merg” (Războaiele pierdute) etc., etc.
Invocaţia divinului se petrece către un Dumnezeu omniprezent şi relaţia cu El este de tip etic şi mai degrabă familiară, ca şi cum ar fi o rudă căreia îi poate reproşa orice, îi poate cere orice şi îi poate oferi orice: „că-l recunosc pe Dumnezeu – e un băieţel. încă se joacă în ţărână. / aşteptă să-i întind biberonul să-i trec un şerveţel umed peste buzele uscate” (Economie subterană) şi „uneori / tânjesc după normalitate / cum tânjeşte Dumnezeu după păcatele fiilor săi / ştiind că ei vor continua să ucidă şi să creadă // credinţa fără păcate nu există / Dumnezeu fără păcatele noastre ar fi fost unul dintre noi // Dumnezeu a vrut azi să se roage / şi / nu a avut cui” (Despre credinţă). Dragostea, temperată, amortizată de prezenţa morţii, îl are pe Dumnezeu martor şi posibil sprijin: „sunt /boli care vor suferi întotdeauna de mine. / îl caut pe Dumnezeu / doar să îi pun sabia în mână.” (Război polar). El este salvatorul: „se pare că au rămas câteva zile doar/ până la un nou sfârşit al lumii // […] // într-un alt veac, / poate că eu aş fi fost aceea / care v-ar fi bătut la uşă ca un martor al lui Iehova / şi v-aş fi spus că încă este vremea iertărilor. // dar în veacul acesta / când, iată, / au mai rămas câteva zile doar, câteva ore / până la un nou sfârşit al lumii, / nu mai e timp de nicio iertare, / nu mai este niciun om care să poată fi iertat, / niciun păcat de păcătuit, nicio rugăciune de rostit. // nimic fără Dumnezeu!” (Vremea iertărilor).
Puternicul impact emoţional care face posibile revărsările aluvionare de imagini tulburătoare o deosebeşte pe Alina Naiu de orice alte contemporane ale sale. Spunerile memorabile surprind prin debordanta imaginaţie lingvistică şi prin paradox, pot căpăta existenţă independentă: „despre libertate ştiu doar atât: / lanţurile sunt lucrate din obsesii de fier”, „indiferenţa este cea mai pură formă de libertate” (ceea ce se justifică întrutotul din viziunea liberului arbitru existenţialist, care ne face perfect responsabili pentru fiecare din alegerile vieţii noastre), „mâinile se murdăresc / dacă nu le spală pe altele”, „eu cred în mine / chiar şi atunci când nu mai cred în nimic”, „fiecare mort îşi are vii lui”, „sunt însăşi clona inexistenţei mele”, „uitarea cu ochi nevinovaţi / de bebeluş a învăţat să înoate în formol”, „o femeie cade în lanul de maci, / îngeri i se dezlipesc de pe oase, / se prăvălesc ca mirosul de ploaie din cer”, „durerea aceasta pe care o simt / cum vulturul cară în spate un munte / cum florile îşi ucid frumuseţea / cum tropotul calului sfărâmă iarba // cum din cer plouă cu morţi învârtindu-se”…
Orgoliul de a fiinţa, de a iniţia lumi se arată ca o forţă a omului şi este ilustrat cel mai bine de poeme precum Registrele cu morţi („[…] dar pentru ce să mă rog, / când nici întunericul / şi nici lumina nu sunt ale mele? // n-aş frânge moartea / darămite felia de pâine // ascultă-mi pildele / şi umileşte-te / când vin să te întreb / târându-mă ca un lichen pe fereastra acestor zile: / unde sunt ochii tăi de lup vegetal / unde sunt degetele cu vârfurile arzând / să pâlpâie în noapte / să rescrie în alfabetul uitării / tot ceea ce n-a fost rostit? // creşte în mine toată această singurătate / tristă ca o cale ferată / ca un drum făcut de nouă ori până acasă. // mă număr pe degete / ştiu că n-o să încap în registrele cu morţi / din moment ce despre naşterea mea / nu s-a vorbit la facerea lumii.”) sau Sfârşiturile cele mai de departe („moştenirea pe care o las eu / umanităţii este inestimabilă, / dar puţini sunt cei ce vor înţelege. // poezia mea / este cea mai pură dovadă / a faptului că un cuvânt nu înseamnă nimic. // nimeni nu poate suferi cât de mult sufăr eu. / nimeni nu poate plânge cât plâng eu. / nimeni nu simte durerea aşa cum o simt eu // eu nu iubesc pe nimeni / de teamă că n-am să mai pot iubi. // am privit moartea în ochi / şi moartea s-a cutremurat. [Nietzsche spune : „dacă priveşti prea mult în abis, abisul se va uita la rândul său în tine” – n. m. F.D.] // totul are un sfârşit - / lasă-mi mie sfârşiturile cele mai de departe! / Dumnezeu a creat lumea / numai pentru ca eu să mă nasc.”) ( subl. m. – F. D.). Să reţinem finalurile: „despre naşterea mea / nu s-a vorbit de la naşterea lumii” & „Dumnezeu a creat lumea / numai pentru ca eu să mă nasc” care vor culmina cu suprema, strania înlocuire din poemul Semnul lui Cain, care ne conduce cu gândul tot la Nietzsche („E omul una din gafele lui Dumnezeu sau Dumnezeu e una din cele ale omului?”): „de la facerea lumii / umblu printre oameni / goală şi singură. // un copac jupuit de scoarţă / îşi arată rădăcinile în colţul garsonierei mele. / o haină îşi pierde înţelesul de haină, / o apă îşi pierde menirea ei de apă. / nici o casă nu mai ştie cum să se numească acasă. // port semnul lui Cain de dinainte de a mă naşte. / sunt condamnată să trăiesc în această mare închisoare / unde deţinuţii îşi tatuează îngeri sub coaste / şi raiul are miros de carne arsă. // aici sfinţii poartă cămăşi cu mânecile strâns legate la spate. // cei care mă ating halucinează. / cei care mă privesc plătesc cu propria moarte. / vina are mereu altă vină. // sângele care curge miroase întotdeauna altfel. / sunt un fel de Dumnezeu în exil”. Imaginea este reluată mai încolo: „mi-e frică de iluzia aparenţelor / şi de uitări. // în cămaşa de forţă / trăiesc această viaţă / şi-n carnea mea locurile sfinte încep să duhnească a mort.” (Viaţa în cămaşă de forţă). Coborâre în Infern: lumea ca temniţă, trupul ca temniţă, viaţa ca temniţă.
Pentru ca lectorul să nu mai aibă nici un fel de îndoială, Alina Naiu îi oferă şi un fel de artă poetică în excelentul poem curat existenţialist, în care ghicim şi tentaţia secretă a personalizării acelui eternel retour nitzschean: „încă mai trudesc la facerea lumii, Doamne! // despre marile uitări nu se vorbeşte / se scrie doar prea mult despre marile singurătăţi. / la început a fost sfârşitul. / merg fără chip prin întuneric. / merg fără obârşii. mint şi caut adevărul. // mă caut de suflet în măduva oaselor. / îmi sfâşii toate măruntaiele / şi nu curge nici strop de sânge. / nimic nu mă doare în afara înfrântului tăcut, / această carne din carnea mea, / această viaţă din viaţa mea. // la început a fost sfârşitul / şi înainte de orice sfârşit eu. // sunt condamnată să duc mai departe taina cinelor fără de taină. // marea vâltoare de sânge, marele nesomn, / toate mă strigă cu glasul îngerului meu: // Eli, Eli, lama sabactani” (În cea de-a şaptea zi). În lumea încă neîntocmită, singura certitudine este prezenţa absenţei lui Dumnezeu, în ziua odihnei sale, şi deşertăciunea care cheamă dorinţa finală, salvarea: „aştept să dorm odată somnul cel mare şi tăcut.” (Somnul cel mare şi tăcut).
Dar adevărata artă poetică e de găsit în Cenuşăreasa văduvă: „am minţit spunând că nu pot scrie poeme de dragoste / eu însămi sunt un poem prosternat la picioarele mele / am ars ca jertfă toate cuvintele scuipate aleatoriu pe o foaie de hârtie // cuvintele mari nu se scriu cuvintele mari se nasc întâmplător / eu am fost născută nu făcută m-am ridicat dintr-o apă am traversat / cele nouă mări cele nouă ţări şi fluturii acum îmi atârnă pe buze // […]”. În alt poem, după o parabolă a sacrificiului („acum trei ani i-am spus unui bărbat că îl iubesc atât de mult încât / dacă i-ar ceda inima când ar face dragoste cu altă femeie / mi-aş scoate-o pe-a mea din piept fără nici un regret. / Peste un an, când el chiar a murit, i-au găsit-o printre roţile unei maşini, / mi-am dat seama că, de fapt, n-aveam nevoie niciunul de inimi. / poate că ar trebui să interzică cineva cuvântul dragoste / din vocabularul oricărei femei”), urmează încă o tentativă de ars poetica combinată cu ars vivere & ars moriendi: „oamenii mor şi acelaşi lucru se întâmplă şi cu poemele lor. / singurele morţi superficiale sunt ale insomniilor cele mai negre / când vorbesc atât de mult gândindu-mă că va tăcea / vocea cuvântului nescris de alţii în nopţile de veghe. / de aceea strig mai tare decât poţi tu să auzi.” (Materie de studiu)

Ca o mireasă nenuntită, împletind iubirea cu moartea, pe căile unei obiectivări la transcendentului din perspectivă existenţialistă, poeta în-„născută iar nu făcută” Alina Naiu, cu o maturitate de invidiat, nu permite o lectură superficială a poeziei sale din Intangibil 54, iar atingerea stării înalte de trăire nemediată nu poate fi decât fără intermediar, intimă, ca în orice eros lipsit de exacerbarea erotismului consumatorist: acaparatoare precum un orgasm cosmic din care ieşirea nu poate fi decât în explozia unei supernove. 

joi, 18 februarie 2016

Mihai Antonescu - Memoria Trestiei



Tentaţia repovestirii vieţii Mântuitorului a fost, în ultimele două milenii, un fel de temă-canon pentru mulţi călători prin lumea scrisului. La răstimpuri, numeroşi autori dintre cei mai importanţi au purces la repovestirea, reinterpretarea, revizitarea textelor biblice despre intervenţia lui Dumnezeu în lume prin fiul Său Iisus Hristos. Aproape în unanimitate, cercetătorii consideră că formarea evangheliilor s-a petrecut între anii 50-250 d. Hr., şi se enumeră, dincolo de o sursă ipotetică numită „Q”, în ordine cronologică, Evanghelia Semnelor, Evanghelia lui Toma, Evanghelia lui Oxyrhynchus 1224, Înţelepciunea lui Iisus Christos, Evanghelia după Marcu, Evanghelia lui Egherton, Evanghelia lui Petru, Evanghelia secretă a lui Marcu, Papirusul lui Fayyum, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Luca, Evanghelia greacă a egiptenilor, Evanghelia evreilor, Evanghelia după Ioan, Evanghelia secretă a lui Iacob, Evanghelia Eboniţilor, Evanghelia Nazarenilor, Evanghelia lui Oxyrhynchus 840, Evanghelia lui Matia, Evanghelia lui Basilide, Evanghelia Mariei, Dialogul Mântuitorului, Evanghelia Mântuitorului, Evanghelia secretă a lui Ioan,  Evanghelia lui Iuda, Evanghelia lui Iacob, Evanghelia copilăriei a lui Toma, Evanghelia Adevărului, Cartea lui Toma, Evanghelia lui Apeles, Evanghelia lui Filip, Evanghelia lui Bardesan, Pistis Sophia. Majoritatea sunt socotite apocrife, unele sunt pierdute, iar cele patru subliniate au devenit canonice, scrise, probabil, în anii 70-100 d. Hr. Acestea din urmă „nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viaţa lui Iisus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creştini din a doua sau a treia generaţie, trăind în alte ţări decât Iisus (şi Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanţe diferite şi adresându-se unui public diferit.”(*)
În vremea din urmă, scriitorul Mihai Antonescu a purces şi el, plin de curaj, de multă răbdare şi de acribie, la scrierea unui tom dedicat acelor timpuri încărcate de semnificaţii spirituale pentru o mare parte a istoriei lumii din ultimele două milenii. Într-o mărturisire plină de sentiment, autorul declară căMemoria trestiei este o Carte «altfel» despre viaţa şi faptele Celui care anume s-a înlumit spre a ne putea noi îndumnezei. O «Cântare a Cântărilor» în proză, scrisă pe fire de trestie mai întâi de păstorul Amin, Cel trăitor în Munţii Magedanului şi ai Galileii, acolo unde iubirea Celui atoatefăcător nu are început şi nici sfârşit. Păstorul Amin este măsura omenească a zidirii în adevăr, instanţa supremă a mărturiei despre cer şi pământ, din moment ce nimeni nu se îndoieşte de spusele Lui. El este oglinda în care se reflectă Iisus, Cel aflat în cealălaltă margine a «turmei de suflete». În douăsprezece Cărţi însumând şaizeci de capitole, ficţiunea şi realitatea istorică se împletesc benefic pe trupul şi fiinţa trăitorilor acelui timp de început al Noului Testament.”
Drept bibliografie, aflăm că, pe lângă Vechiul şi Noul Testament, s-a folosit şi de alte surse, între care Profeţiile lui Edgar Caice, Marile religii a lui Filippe Gaudin şi Viaţa lui Iisus de Ernest Renan. Povestea este binecunoscută, faptele par că nu pot fi încărcate cu elemente noi şi nici cu semnificaţii noi. Ceea ce mi se pare importat în această scriere nu este, aşadar, bibliografia, nu sunt sursele, ci credinţa şi priceperea de a reconstitui o lume altfel misterioasă încă pentru cititorul de azi şi de a o face credibilă, semnificativă. O reconstituire cu valenţe „istorice”, aşa cum fu făcută, cândva, despre alte timpuri, de cronicarii din Ţările Române. Nu întâmplător fac această referire, pentru că felul în care îndemânaticul Mihai Antonescu mânuieşte limbajul aminteşte evident de dulcea spunere a lui Ion Neculce, de pildă, sau a lui Grigore Ureche. Iar muzicalitatea textului, solemnitatea imnică aduc aminte de cel care a avut curajul să ducă în Sfântul Altar limba română, care nu era una sacră, mitropolitul Moldovei, Dosoftei, în secolul al XVII-lea, şi să ne ofere splendida „Psaltire pre versuri tocmită”.
Acceptând de la început cunoscuta convenţie a „manuscrisului găsit”, este obligatoriu să luăm seama întâi că o stare poetică specială traversează permanent cele peste cinci sute de pagini ale volumului, o încărcătură de metaforă şi de vorbire în pilde, în ziceri înţelepte. „Toţi aşteptăm, dar nu toţi ne dăm seama.” „Fetele mari stau cu ochii pe flăcăi, ca evreii pe Moise când cu ieşirea din Egipt.” „Eu nu vând nimic, nimănui. Eu caut în om, în rădăcina lui de cuget, fântâna. Aflu câtă apă mai are în ea.” „Prea mulţi pui naşte şarpele nenorocirii.” „Apa şi femeia sunt minuni asupra cărora nimeni nu are dreptul îngrădirii. Dar lumea uită… Cuiele ruginesc.” Mihai Antonescu este şi un excelent portretist. Iată un exemplu: „E uriaşul Baraba. Omul slugă, omul câine, omul sabie. Trei însuşiri fără de care lui Ioachim i-ar fi mult mai urâtă lumea, trei năravuri într-un om cum nu găseşti prea mulţi între Dan şi Beer Sheba, fiindcă Baraba anume a fost creat, să asculte fără crâcnire şi să muşte la cel mai mic semn al stăpânului. […] Dumnezeul lui e unul crud, neiertător cu cei ce nu-l urmează.” Sau: „Iisus păşea între ucenici plutind cumva, încât nici o pulbere nu părea să-l atingă. Poate nici nu vedea pe unde calcă, îngândurat şi singur în El, lăsând pe dinafară numai umbra unui surâs drept călăuză.” Şi gestul semnificativ, parabola: „Iisus dezleagă cu mâna Lui sandalele ucenicilor mai întâi, spălându-le picioarele, trecându-le prin omătul ştergarelor cu nespusă blândeţe. / - Doamne, tot tu? / - Eu, de şapte ori câte şaptezeci, cum spuneam, fiindcă vouă lumea nu vă dă nicicând pe cât meritaţi.” Descrierea peisajelor este, de asemenea, un atu al scriitorului în definirea unei lumi, a unei atmosfere speciale a locurilor şi drumurilor pe care personajele le parcurg aproape continuu: „Călătorii văzură în stânga cum urcau casele Betaniei. Câteva cuburi albe, risipite pe spinarea dealului printre măslini piperniciţi, petrecându-i cu ochii orbi ai ferestrelor pe cei care treceau”. În mod firesc pentru o astfel de lucrare, nu lipsesc inserţiile cu caracter ideologic ori de tactică şi strategie în mişcarea de răspândire a ideilor în spaţiul de refrinţă. Iată-l pe Iuda: „Legea cea nouă despre care tot strigă Botezătorul, o vom folosi. […] ea îşi face loc tot mai mult în fiinţa evreilor, […] poate mişca mulţimile […], nu faci nimic cu o armată. Oricât de bine ar fi ea pregătită, dacă nu tragi mulţimile în propria-ţi cumpănă. Să te creadă pe tine, să conteze prin diferenţă, la o adică.” Iată-l pe Iisus: „Cum să vindeci dacă nu cunoşti rădăcina suferinţei? Căci ura, suferinţă este. Cum să faci lumea mai bună, dacă tu însuţi nu stai pildă şi jertfă în pragul izbăviri ei?”
Construcţia textului este anume structurată astfel încât aduce în faţă previzibilul şi inevitabilul, ideea unui destin de neocolit, cu un final care înseamnă încheierea unei misiuni. Iisus pare (?) că urmează un scenariu foarte strict, căile Lui sunt stabilite cu precizie, nimic nu-L abate de la ce are de împlinit. Scena plecării în pustie este descrisă cu deosebită frumuseţe: „[Botezătorul] tresare speriat, simţind ochii lui Iisus deodată aţintiţi asupră-i, dar în adâncurile lor fără de hotar, nimic nu se poate desluşi (subl. mea F. D.). Undeva pe drumul Efraimului, nechează fără veste un cal. Tropotul scapără în piatra seacă, rătăcindu-se apoi nemişcat printre dunele nemişcate. Domnul ridică fruntea. Un surâs pornit numai El ştie din care înţelesuri, Îi abureşte colţurile gurii. […] / - Plec, Ioane, e vremea. […] / - Doamne! Curând se lasă întunericul, unde pleci noaptea? aşteaptă până mâine când strig eu oamenii din deal să-Ţi aducă ceva merinde şi apă. Un asin, să-Ţi care sfântul trup… / - Multe nu pricepi tu, Botezătorule. Însă, cum din iubire vin cuvintele tale, te iert. Merindea, apa nu mai sunt pentru Mine acum, iar asinului nu i-a venit încă timpul să Mă poarte (subl. mea F. D.). Va pătimi el odată, căci om sau dobitoc numai îndurând pentru Mine vor vedea porţile cerului deschizându-se. / Mâinile Lui adastă blând pe creştetul lui Ioan, înfiorând scaieţii cuibărind în părul lung. Făptura-I firavă e numai boare, gata să se destrame.” Toate se petrec după un ritual neştirbit, argumentat undeva tot de vorbe ale Lui, reproduse de Salomee, soţia lui Zebedei şi mama lui Ioan şi a lui Iacov: „Mi-a mai spus că la un anumit crug în viaţă, orice om trebuie să treacă singur pârleazul datului, să se întâlnească cu propria-i fiinţă. Să se contopească cu ea, să devină una, în veşnic.” Sunt numeroase scenele memorabile descrise cu îndemânare artistică, de care Mihai Antonescu nu se fereşte a face risipă. Peste tot prezenţa Mântuitorului se simte ca o lumină din adâncurile frazelor. De parcă este urmată spusa Lui din Cartea a XI-a: „Unde lumea vorbeşte despre Mine, acolo voi fi şi Eu întotdeauna (subl. mea F. D.). […] Eu nu stric Legea, ci o împlinesc mai punând în Ea încă alte bune îndemnuri ce nu au mai încăput în scrisul pietrei. Fiindcă Eu ştiu, pe când marii preoţi nu îngăduie. Eu spun ce mintea lor nu cuprinde. Mai îndată a omului sărman, simplu, căci lui arătându-i Calea, bine face apucând pe ea, până se lămureşte.”
Nu am a insista asupra naraţiunii conduse cu măiestrie de Mihai Antonescu, în fraze meşteşugite, într-o absenţă uimitoare a banalităţii, în ciuda subiectului arhicunoscut, las cititorului să (re)descopere oameni şi întâmplări din vremuri întemeietoare, pilde totdeauna cu ales folos pentru aceia cu drag de învăţătură spre buna trecere prin biata viaţă pe acest pământ de refugiu, spre existenţa în veşnicie.
Memoria trestiei se arată a fi una dintre acele cărţi pe care, aşezându-le în rafturile prime, se cuvine să le recitim, la răstimpuri, pentru a descoperi înţelesuri noi, ivite din experienţa de viaţă şi din întrebările pe care nu obosim să ni le punem până la sfârşitul care poate fi un nou început. Drept final, ofer, prin intermediul lui Mihai Antonescu, vorbele de rămas bun ale Mântuitorului, înainte de a se înălţa, din ograda lui Lazăr, înconjurat de ucenicii lui, aşa cum au fost ele incizate pe trestii de păstorul Amin: „Acum, rămâneţi cu bine, iubiţii Mei. Am fost, se ştie. Sunt cu voi ori de câte ori Mă veţi striga. Staţi locului în rugăciune şi priviţi în urmă. V-am dat văzul să Mă vedeţi, când Mă voi întoarce.”
__________
(*) Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed, Oxford University Press, 2006

marți, 2 februarie 2016

Rătăcire în reţeaua de gânduri


Am toată admiraţia şi recunoştinţa pentru acei risipitori de reflecţii publicate prin reviste culturale, care, la răstimpuri, aleg să le adune în volume, să le ofere astfel sub o formă care adaugă imaginea coerenţei unui caleidoscop şi permit accesul mai lesne la o lectură comparată şi completă şi chiar în diacronie. Unul dintre aceştia este eseistul Christian Crăciun, ale cărui Isografii* au apărut în 2013 la Editura Eikon. Dintr-un  avertisment al autorului aflăm că volumul „cuprinde, în prima parte, eseuri publicate în ultimele două decenii în revistele Axioma, Litere, Revista Nouă, Idei în dialog, 22” şi „sunt impregnate de aerul şi tensiunile timpului în care au fost scrise, […] desenează un fel de cardiogramă a unor vremuri ciudate”,  iar „la nivelul ideilor mă iluzionez să cred că sunt actuale. […] În partea a doua am grupat răspunsurile pe care, între anii 2004-2008, le-am dat în dosarele tematice din Revista Nouă – Câmpina. Am precizat de fiecare dată tema dezbaterii. Câteva texte, care se văd uşor, au fost iniţial conferinţe ţinute în diverse împrejurări. Le-am păstrat forma oralităţii, fără să încerc să literaturizez deloc.” Sunt peste trei sute de pagini care ne invită la o călătorie ca istorie a întâmplărilor şi a ideilor, în care neprevăzutul interpretării evenimentelor conduce la un regal intelectual. Excelenţa dezvăluirii şi interpretării sensurilor celor mai ascunse ale faptelor culturale, ale gesturilor/comportamentelor sociale este augmentată de spectacolul discret al erudiţiei, a evidenţei spiritului ludic ce nu poate aparţine decât spiritelor înalte, senine, lucide şi, tocmai de aceea, cu inevitabila undă de scepticism.
Evident încărcat de „nostalgia după valorile tari”, autorul remarcabilului studiu Ucronia eminesciană (2010) îşi verifică instrumentele critice şi pe creaţia altor mari personalităţi ale literaturii române şi porneşte la acest demers de pe o poziţie foarte interesantă. Remarcă undeva (Pagina albă, p. 210) că „Marea noastră mişcare critică de după 1960 a ignorat cu desăvârşire aspectele filosofic, sociologic sau cel teologic ale operei literare.” Canonul pe care îl agreează Christian Crăciun nu este, aşadar, acela al „esteticului pur”, căruia i s-au lăsat pradă şi critici tineri, de după 1990, „cantonaţi în haosul metodologic postmodernist”, („Cantonată estetic, literatura noastră a pierdut ceva. […] A pierdut anume legătura placentară cu celelalte valori.”) ci este acela de „desluşire belferească” (frumoasă sintagmă îi aparţine!), adică de desfătare în universul larg al unei viziuni holistice, al ontologiei şi al teologiei - „Nimic fără Dumnezeu!” -, de care, în concepţia sa, creaţia artistică nu are cum să nu depindă în cel mai înalt grad, şi abia apoi al esteticului. Analizele aplicate unor poeme de Nichita Stănescu sunt modele de implicare lucidă în interpretarea dincolo de suprafaţa cuvintelor. De fapt, poezia, ne spune, urmând o zicere a lui Ioan Petru Culianu, „nu se face cu idei, nici măcar cu ale tribului cuvinte, ci cu fantasme” şi preia, astfel, critic, celebrul răspuns al lui Mallarmé („Dragul meu Degas, poeziile nu se scriu cu idei. Se scriu folosind cuvinte.”); Mallarmé, acela care, ştim, dispreţuia „cuvintele tribului”, materia brută care şi lui Valéry i se părea „oribilă”. Da, cuvintele, dar cuvintele, la poet, sunt mult mai mult decât în vorbirea diurnă, banală, de simplă comunicare a informaţiei. „Scriem totdeauna împotriva focului mistuitor. Scriem din iluzia că măcar cuvântul, aerian şi angelic, nu se topeşte sub incendiul final”. Am citat din comentariul la Daimonul meu către mine, „poem exemplar pentru felul în care numeşte lupta cuvântului cu timpul”. În desfidere a acelora care şi-au exprimat rezerva faţă de valoarea poeziei din ultimele volume ale lui Nichita Stănescu, Christian Crăciun demonstrează cu asupra de măsură, argumentat, valoarea înaltă a acesteia, accesibilă, cu precădere, cititorului „antrenat şi cu urechea vânătoreşte la pândă, călugăreşte în stare de trezie în faţa paginii.” Observaţia sa este că poetul „renunţă în bună măsură la frivolitatea originalităţii imagistice”. „Sub orizontul Apocalipticului nu mai rămân din gramatică decât exclamaţia şi imperativul. Asculţi şi te revolţi împotriva neputinţei tale. În războiul dintre timp şi cuvânt, poezia se retrage îngrozită, descărnată.” În interpretarea lui Cristian Crăciun, poetul alege „didactica magna a sciziunii replicate”: poemul e construit precum o balanţă - scriptul apocaliptic & soluţia mântuirii, trecerea în cuvinte. Iar la mijloc, „strigătul de spaimă al fiinţei”. „Eu cred că secretul acestui minunat text poetic stă chiar în ultimul vers, care deschide tot mesajul spre alt ceva.” Ultimul vers este: „Schimbă-te în cuvinte precum îţi zic!” Am insistat pe această analiză pentru că este relevantă, ca discurs, pentru maniera de a scrie criticului-eseist. Ea se nutreşte, ca mai toate bunele sale apropieri de genul poetic, şi din concepte bine asimilate pre-maioresciene – dacă aşa ceva ar fi putut să existe! -, poate pornind - e doar o sugestie! - de la eseurile lui John Stuart Mill What Is Poetry şi The Two Kinds of Poetry, cu accent pe teoria genezei emotive a poeziei, mai cu seamă din unghiul ivirii din cuvinte a noii semnificaţii (estetice, dar şi metafizice, ontologice, religioase). El nu favorizează abordarea genetică şi psihologică ci pe aceea a unei realităţi spirituale autonome ireductibilă la ceea ce a produs-o; aşadar, nu funcţia de comunicare, într-o contagiune emotivă, ci funcţia revelatorie, într-un fel iniţiatică, ce deschide drumuri necunoscute spre zone ascunse, esenţiale. Plecarea de la emoţie, ca primum movens, conduce, nu numai spre comunicarea ei, ci spre mai mult, spre intuiţie. Dar „Poezia […] se împlineşte prin tăcere” – sună concluzia comentatorului, care descoperă la Nichita Stănescu „o credinţă fanatică în cuvânt”, de unde şi observaţia că „Rareori s-a rostit mai profund în limba română adevărul că poezia este realitatea ultimă a lumii.” Eu aş adăuga: dar este şi realitatea primă a lumii, Christian Crăciun! Dar asta nici nu mai trebuie demonstrat…
Temele eseurilor din volum sunt foarte variate şi acoperă cam toată problematica social[-politică] legată de cultură şi de învăţământ. Sunt texte de atitudine, texte care veştejesc situaţii aberante, inconsecvenţe, primitivisme, nepăsări, înşelătorii. „Pedagogic vorbind, situaţia predării literaturii şi limbii române eu aş caracteriza-o printr-un singur cuvânt: catastrofă. […] Li se inculcă elevilor un fel de pragmatism rudimentar, limba este redusă la un simplu instrument de transmitere de informaţii.” (p. 165) Dar „nucleul tare” al volumului îl constituie reflecţiile inspirate de teme existenţiale, de valori morale ale civilizaţiei umane, de întrebări esenţiale asupra rosturilor fiinţei. Dimineţie Seherezadei, Alchimie şi ojă, Îmbăierea, Icoana, La portiţă şi mai cu seamă meditaţiile din amplul text Ziua în care vin peştii umplu paginile cu o frumuseţe aparte, subjugantă, a unui discurs de mare delicateţe a gândului, alăturate unor neaşteptate profunzimi spirituale. „Mirosul combinat al acetonei şi al ojei, al trupului proaspăt îmbăiat e ca un mic drog care te poartă într-o lume de vis, de o senzualitate nestăvilită.” (p. 219) „Trupul femeii este prin el însuşi o capodoperă, îmbăierea nu face decât să lumineze această capodoperă. Coregrafia îmbăierii poate avea, sigur, o importantă dimensiune erotică. Este, chiar, erosul pur, purificat adică de orice contingenţe.” (p. 220) „Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică spre golgotă lumea.” (p. 223)
Am convingerea că orice text scris de Christian Crăciun, orice invitaţie la rătăcire în reţeaua de gânduri, este / va fi întâi un text frumos, dar şi un text neplictisitor, incitant, sprijinit pe o solidă cultură enciclopedică - mai rar întâlnită în vremea noastră - şi scormonitor după nou, după sensuri noi în texte vechi, iniţiator de viitor, atâta vreme cât în spatele nostru se află un trecut încă provizoriu. „Citiţi cu atenţie revistele noastre de cultură şi observaţi că din articole lipseşte timpul viitor. Nimeni nu pare fascinat să propună proiecte, să îndrăznească anticipaţii, să forţeze un drum, după modelul – neperisabil – maiorescian.” Aşadar, „să nu ne grăbim cu desprinderea de trecut. […] Cu el cu tot trebuie construit viitorul.”
_________
* Christian Crăciun - Isografii. Eseuri despre evadarea în esenţial.