Erotikon geometric

Gabriel Alexe - Tango în Braille

 E o ordine în toate şi mai cu seamă la matematicieni nici nu merge cu plecăciune haosului, indeterminării, ci e laudă preciziei şi clarităţii. Dacă mai scrie şi poezie, matematicianul fuge cât poate spre abstract, urmărit neîndoielnic de concretul cotidian, prins din urmă, însă, şi cu tandreţe mângâiat. „Simţul echilibrului e viziunea unui copil ventriloc// un copil e un milkshake de fiinţe cu spaima la purtător/ toate fiinţele reproduse după tiparul originar/ contaminează realitatea zilei// (eu însumi dau buzna în mine şi nu ştiu cine pe cine a contaminat)” (pag. 48) – iată cum ambiguitatea inerentă artei poetice îl infectează cu emoţia pentru care leac nu există, nici vaccin. Pe urmele înaintaşilor săi, robi ai poeziei derivaţi (ori deturnaţi) din aşa-numitele ştiinţe exacte (atât de exacte, încât se schimbă pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale, la răstimpuri), Gabriel Alexe se aşează cuminte între zidurile solide ale lirismului dintotdeauna, cântă şi dansează cum ştie mai bine, pe nişte partituri împănate de surprize. Ba chiar construieşte forme plastice după formule recognoscibile, deja verificate pe la mijlocul secolului anterior. Şi ne invită, provocator, să le cunoaştem prin atingere imaginată direct, nu la „o promenadă în ritmuri de blues/ nisip azalee bonsai tsukubai aleea de vis andaluz”, ci să dansăm un fel de pasodoble în metru binar, după o partitură improvizată cu atenţie după scheme grafice precise: „te aşezi cu spatele în faţa oglinzii/ goală golită himerică/ saţietatea sânilor în oglindirea feselor// obişnuinţa conferă ochiului privire divină/ din unghiul perfect privesc întregul:/ faţă şi spate dintr-odată!// pensula împodobeşte sânul stâng cu faţa trupului tău/ sânul drept cu spatele/ pictez pe sânul tău ca un maestru o monedă aruncată în sus/ căzută în acelaşi tip pe ambele feţe!” Chiar din poemul ce dă titlu cărţii suntem, iată, aruncaţi într-un relief curat picassian (v. tabloul Fată în faţa oglinzii), din care mai lipseşte doar un timp ce curge (ori nu l-am observat eu…), căci dinspre Dali pare că vine continuarea: „dacă mă simţi deja m-ai îmbrăţişat în afara trupului/ precum aş agăţa pipa de fum/ şi fumul de tavan”, cum tot de-acolo părea a veni mai devreme şi „număr etajele la secundă/ secundele urcă trupul captiv în oglindă/ levitând în aer” (mai încolo, totuşi, „pe linia vieţii timpul pluteşte în gol”…). Combinaţia asta de Picasso-Dali, rivali ce s-au admirat reciproc timp de peste patru decenii, oferă poemului din debutul cărţii, dar şi celor care urmează, o vibraţie aparte, care-l subjugă pe cititor, surprinzându-l continuu. Gabriel Alexe experimentează o modalitate de a construi textul poetic pe un lirism deja imaginat şi pus în operă grafică. Alăturată eleganţei unui Klimt, aroganţa dezinvoltă a unui Schiele este împinsă înainte de către poetul nostru, căci nu cuvintele sunt importante, ci imaginile pe care le generează. Este o reuşită totală, întrucât, cum subliniază şi prefaţatorul Gellu Dorian, nefiind hedonic, ludicul îi permite să se joace narcisist, cu o autoironie molipsitoare: „Sună şi-ţi deschid cu sufletul// pregătesc un cocktail ne jucăm de-a v-aţi ascunselea/ te piteşti în rochia de seară şi eu mă prefac că te caut// funduleţul tu boreal (ridicătură de sân la vedere) te-a dat de gol/ pe alocuri eşti o floare de gheaţă îmbrăcată în cămaşă/ (de fapt în bluza mea de pijama fără nasturi în partea din faţă)/ eşti sexoasă rău când o strângi între pulpe!”. Metafora este mereu eflorescentă, „Trupul tău Anneliese/ vişin înflorit prin care mă târăsc ca omida/ rătăcind precum cariul în grădina prefăcută într-o violă moartă/ sub ochii unui vultur pleşuv// Trupul tău Anneliese/ alungă paiaţa veselă din mine şi o transformă/ în bagheta vrăjitorului din Oz”, şi neostoit în marja picasso-daliană! Decorul se schimbă adesea, paradigma grafică rămâne aceeaşi, de succes, vibraţia capătă uneori ritmuri ce amintesc de marşul care-i baza pasului de tangou: „în castelul de jad prin toate odăile/ bântuie frust seraphic stafiile/ tu stai pe sofa tolănită cucernică sfântă şi ipocrită// Petre aruncă trei pietre cu sete în apa sfinţită a Iordanului// demonul râde şi mă descântă/ mâna mea de trei ori te sărută/ pe gură pe coapsă pe pulpă/ într-un cor a capella sânii tăi cântă!” Erotismul este marca acestei cărţi de poezii, un erotism dezinhibat, presărat cu diminutive, cu zâmbete şi hohote de râs, nicio lacrimă nu se varsă, nicio lacrimă nu încape în alcătuirea grafică Braille pentru cei care închid ochii şi deschid larg inima, cei care urmăresc semnele desenelor închipuite cu geometrie cât se poate de variabilă – nu degeaba i-am amintit mai sus pe Klimt şi mai cu seamă pe Schiele. „Ah!/ făptura ta divină se reflectă în piscină/ ca un înger pe o raclă// te sărut şi dintr-odată sari în apă// udă nudă marmorată/ stau întins şi tu cuminte/ oală rece şi fierbinte/ bujoreii tăi de fată îmi aduc de sâni aminte// […]// trupul tău e biserica vie în care un înger căzut se ridică/ îndulcea şi miraculoasa liturghie!”, i se adresează poetul lui Désirée, una dintre destinatarele mesajelor adesea paradoxale. Muzica din spatele cuvintelor face şi ea cluul receptării, poetul este un artist complex şi lipsit de prejudecăţi formale – geometria presupusă, sunetul armonic adiacent ritmului, ordinea aleatoare ori paradoxală a imaginilor surprind fără oprire la o lectură normală ce devine iute incitantă: „Sub privirile mele stai întinsă pe o plajă forte întinsă/ privirile tale sunt întinse pe o mare foarte întinsă// […]// ca să-ţi fiu mai aproape m-am întins/ pe liniştea foarte albastră a mării”. De observat, tehnic, rimele, interioare sau nu, ce apar ici-acolo, spre bucuria urechii dedate plăcerilor mângâierii brizei delicate a cântului. Presărate pe alocuri, insulele de reflexivitate curată, sentinţele nu fac, totuşi, obiectul acestui volum, dar dacă apar, pun un accent ce conduce la o viziune diferită a demersului estetic: nu sunt ce par a fi, se poate auzi dincolo de alcătuiri precum: „la cer se ridică cine coboară din cer/ în pământ coboară cine s-a ridicat din pământ/ numai ţărâna urcă prin sevă până la mir// […]// lacrimile de jos sfinţesc lacrimile de sus”. Cum şi recursul la transcendent este rar şi iese din eroticul pur, intrând lesne în zona sobră a dragostei pure şi simple. Cartea este solid şi armonios construită, Gabriel Alexe, dăruit cu har, oferind spre lectură poezii atent finisate şi fără îndoială celor care se apropie de ele cu inima, mai degrabă decât cu ochii.

Forţa cuvântului fie frumuseţea sa

Dan Şalapa – Antiphonia epicus

     Cartea Lui Dan Şalapa este o cântare despre încântare. Esenţa ei aici se găseşte. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi nici nu ne-am aştepta la aşa ceva ştiind cine este autorul: un om cu experienţă de viaţă, cu atitudine şi de atitudine, cu ştiinţa construcţiei textului care să conducă la emoţie şi la reflecţie. Deloc întâmplător, presară citate din ziceri de-ale lui Paul Valéry, spre a da seamă despre sensuri ale paginilor ce le urmează. O face chiar din deschiderea la secţiunea primă, Propoziţia 1. Inventarea alfabetului, în Ars poetica, cu „efect produs prin efect de produs”: „Descompun sunetul în silabe,/ Silabele - în vocale şi consoane,/ Apoi,/ Consoanele - în costume de bal mascat,/ Vocalele - în veliere fără echipaj,/ Iar la sfârşit,/ Descompun această poezie/ În tine,/ În mine,/ Pe urmă, invers,/ După care o rescriem/ Împreună.” Folosind sunetul, vibraţia cuvântului rostit, iscă spectacol, iscă aventuri misterioase, iscă emoţia îndrăgostirii ca un efect muzical profund şi desăvârşit. Deci aşa se procedează, după regula lui Valéry! Interesantă şi cu totul benefică această afirmată „dependenţă” asumată de o sursă de poezie din care oricare creator serios îşi poate hrăni ştiinţa facerii versului. Este un joc lesne acceptat de cititor, desigur, îndrumat fiind spre ceva ce îi poate fi familiar. Dar, evident, această cântare va fi pe mai mute voci şi noi le vom descoperi pe măsură ce înaintăm în lectură. Ceea ce pare simplu, devine complex, simbolurile devin mai bogate şi mai ambigue, poetul lasă spaţiu de locuire, de interpretare intimă, privată, de „aici sunt eu” din partea lectorului atent. „Locuiam până mai ieri/ [...]/ Într-un vârf de săgeată./ Nu aveam timp să mă măsor în viteză/ Cu lumina/ [...]/ Cum ar arăta lumea,/ Aşezată toată,/ Cu căţel, cu purcel,/ Pe un vârf de săgeată?” (Săgeata). Cugetarea, cu aerul de ironie, de ludic necesar şi caracteristic abordărilor lui Dan Şalapa, cheamă la participare. Se întâmplă, însă, tot felul de lucruri ca par a ţine de magie, „Iubirea urcă-n copaci/ şi se face fruct”, „Fotografia începe să danseze”, până când „Sângele ieşise din mine,/ Mă privea de-afară/ Cum priveşte ploaia/ Partea de dinăuntru/ A ochiului de fereastră”. Acest real miraculos căruia trebuie să i ne supunem necondiţionat este rezultatul unei mirabile arhitecturi a metaforei, în care autorul este un profesionist. Dacă-i bal, bal să fie! Şi epopeea antiphonică îşi face cu asupra de măsură datoria, aventura continuă cu o epică particulară, bogată: „Alămurile cojesc frecvenţe/ Surde/ Pe portativele subţiri şi cave,/ Degetele lunecă/ Pe clapele stătute,/ Se-nconvoie ca-n somn/ Aerul în tubul unicorn,/ Ce beznă e-n strigoiul de lumină/ Ieşit buluc, sfios/ Ca norul din zburarea expirării,/ Ce clar-obscur/ E-n carnea notelor,/ Sâmburi avortaţi/ Căzând-plutind/ Pe duşumeaua urechilor/ Dodecaedre.// Allegro!” (Saxofon). Vocile clare se amestecă, devin mesageri ai dezordinii, este o „beţie arhitecturală”.

Apoi, lucrurile par se întoarce pe dos. Pasul 2 ne invită, previzibil, la Ars Antipoezia: aici ar trebui să aflăm cum „le fabricateur” (termenul este al lui Valéry) a devenit poet. Sigur, poemul, ne spune undeva francezul, este opera întâmplării [„du hazard”], iar Dan Şalapa este mai precis: „Tot ce visăm e antipoezie!/ Abia după ce aşternem pe hârtie visul/ Putem vorbi de poezie”. Cine-l poate contrazice? Toţi oamenii visează, dar numai poeţii „fabrică” din visarea lor poezie şi o aştern pe hârtie. Poemul calcă pe căile interpretării filosofice – nici nu e prima dată, la autorul de faţă – insistând să clarifice prin metaforă şi joc de cuvinte o alcătuire cu trimiteri vizibile spre grecul Platon. Meditaţia supra rosturilor existenţei este suport vag ascuns al metaforei largi, epice, precum în poemul  În spatele nostru, ce trimite la shakespearianul „lumea e o scenă şi noi suntem actori”, iar aici, „în spate e cortina/ Care nu cade niciodată”. La fel se întâmplă cu Magazinul de muzică (şi dans), ori cu Seceta la pătrat [„Numai poetul cu poezia la braţ, călare pe-o tastatură/ (Adio, peniţă ori pană de gâscă, şi tu, călimară!)/ Se plimbă circumstanţial şi incită la rime şi versuri în cascadă,/ E-aproape-un viol gramatical ce vor ei, dar nu le pasă!// Par singuri pe-această planetă cuprinsă de secetă groasă,/ Poate-i mai bine aşa: eu, să consemnez perechea extravagantă,/ Voi, să citiţi aceste-nsemnări mustind de nervozitate,/ Să dejucăm prea potrivita stare de lucruri.”], bogăţia epică a metaforei, ludicul ridicat la ranguri înalte (dacă ne pare cumva că o amprentă de sorginte beat generation traversează versurile din această parte, nu cred că greşim, poate că Charles Bukowski – ori unul de-ai lui – s-a strecurat abia observat în visarea poetului…) oferă largi posibilităţi de beţie a frumuseţii lumii în toată complexitatea ei multicoloră şi polisemantică. Chiar de ni se spune că „poezia se citeşte de dimineaţă!”, poemele din această secţiune sunt de citit la orice oră, poate chiar mai bine seara, în locul insomniei: „faptul că nu ştii ce-i poezia/ Tot un fel de poezie este,/ Aşa că citeşte exact ce-ţi place/ Şi te vei citi pe tine...”

Secţiunea intitulată Iluzia 3 - Fragmente din copilărie ascultă de cu totul alt diapazon, se face loc nostalgiilor, personajelor care au marcat vârstele descoperirilor inocente, experienţelor definitorii de caracter viitor, de înţelegere a lumii în care, vrând-nevrând, avea să trăiască, cu povestea bunicii ce avea să-nvingă totdeauna „şi-n care este imposibil să nu vă recunoaşteţi/ Măcar unu la sută...”

Cartea se-ncheie cu Propoziţia 1 bis. Un poem conclusiv: „Minutele curg invers,/ Starea de vis/ Devoră visul,/ Coşmarele sângeră vid,/ Iar viorile rezonează/ A tăceri dezacordate/ Înghiţite de strunele oarbe.../ În rest,/ Absolutul,/ Stingher,/ Intră în scenă/ Pentru un nou bis.” Nimic nou, totul se reia continuu, e un du-te-vino perpetuu, nimic nu se sfârşeşte decât spre a reîncepe, „forma face organică ideea”, cum spune Valéry, dar alternanţa antiphonică a vocilor, dialogul adesea contondent, „refrenizarea” neîncetată a ritmurilor lumii fac emoţia să baleieze între lacrimă şi zâmbet, între bucurie şi durere, totul prin puterea cuvântului. Aceasta este forţa pe care se sprijină poezia lui Dan Şalapa, acesta este frumuseţea care traversează cartea întreagă.

 

Fascinaţia parabolei

  

Motto: „după convingeri/ sînt taoist/ pentru că lumea/ e plină de întrebări/ la care dumnezeu/ nu ne cere/ niciun răspuns” (H.G.)

 

E greu şi, poate, fără vreun folos practic să separi arta poetului Horia Gârbea de arta dramaturgului, a prozatorului şi chiar a criticului literar. Pentru că ele coexistă într-o unitate coerentă, bogată şi diversă, o adevărată estetică integratoare (vizibilă mai cu seamă în eseistică). Autorul foloseşte anume structuri complexe pe care îşi fundamentează arhitectura discursului spre a induce plăcerea lecturii şi o emoţie însoţită obligatoriu de reflecţie. Nimic din ceea ce scrie Horia Gârbea nu este act gratuit, „artă pentru artă”, nici loc comun, mereu surprinde marşând în direcţii neaşteptate, într-o simbolistică aparent simplă, dar plină de sensuri pentru o lectură atentă. La toate acestea se adaugă o muzicalitate intrinsecă (era să spun secretă) a textului (nu doar în secţiunea pe alocuri rimată Bufniţa din parc), un fel de „muzică de scenă”, discretă, dar persistentă, cu accente, pauze, ruperi de ritm, care-l fac totul să vibreze subtil, mai cu seamă la o lectură cu voce tare. Poate şi de aceea mi-a rămas în memoria afectivă recitarea de către autor a poemului O cafea cu Maria la un liceu din Ploieşti… Exigenţă ar mai fi de adăugat, faţă de sine, cum şi faţă de ceilalţi.

Toată această introducere spre a ajunge la subiectul textului de faţă, iscat de lectura volumului Amintiri cu poduri, poezii de Horia Gârbea, apărut în 2021 la editura Neuma, din localitatea Apahida. (Recunosc, sunt atras şi de locul unde este înregistrată editura, căci iubesc tare formaţia Semnal M şi o ascult oricând cu bucurie! Piesa instrumentală din 1979, care conţine numele localităţii, durează exact 5 minute şi 15 de secunde, cât face personalul de la Apahida până în gara din Cluj!) Este o carte cu nostalgii şi mai cu seamă de înţelepciune: „Înţeleg că-s bătrîn numărînd/ Podurile vieţii mele, pe rînd./…/ Ce multe rîuri am traversat/ Şi nici unul nu m-a udat./ Iar acum îmi şopteşte unul din draci:/ Dar cu Styxul, cum ai să faci?” Altfel, o lectură aparent lejeră, textul fiind de tip narativ, dar cu o construcţie subtil dramaturgică, ce te obligă mereu să cazi pe gânduri, în căutarea unui sens, uneori ambiguu (v. cocorul şi pipa, paisprezece copaci, în munţii yang dang), alteori evident ironic, jucăuş (v. broasca şi bâtlanul din ora cinci dinspre seară, ori surîsul lui nagasaki).

Este Horia Gârbea un adevărat poet-comediant, e chiar magister ludi, scrie ca şi cum ar juca roluri diverse, sare dintr-o scenă în alta, mereu sprinten, mereu surprinzător, totdeauna încărcat de fior poetic şi mai cu seamă de necesara reflexivitate. Unele personaje sunt, în general, recognoscibile istoric, ele sunt puse în situaţii care respectă imaginea cu care suntem obişnuiţi, dar autorul o augmentează sensibil, spre a demonstra ce altceva decât precaritatea lumii în care con-vieţuim („lumea a rămas/ tot sălbatică şi absurdă” – vintage; „ce să mă fac/ zumzetul realităţii/ a devenit insuportabil” – pactul cu realitatea). Am evidenţiat surîsul lui nagasaki – „nagasaki i-a întrebat/ scrie cumva/ şi din ce pricină surîd/ nu deloc au zis ceilalţi/ despre asta nu scrie nimic// atunci e bine/ a răspuns nagasaki/ şi a continuat să surîdă” –, asemenea ori cu o notă mai gravă, se întâmplă în lucruri de folos – „apoi diogene s-a urcat/ pe treptele templului/ şi a privit uliţele/ pline de lume/ care umbla grăbită prin cetate/ şi a zis/ ce mulţi oameni/ de care nimeni nu are nevoie”. Majoritatea poemelor sunt şi un fele de fabule cu tâlc, parabole demne de a fi aşezate în Panteonul genului pe o treaptă înaltă.

Dar poetul nostru se lasă răpit (nu şi rănit!) şi de frumuseţea şi misterul naturii naturata, ignorând voit natura naturans, precum în elegie: „dacă vei afla adevărul/ dacă vei stăpîni cuvintele/ vei putea oare scăpa/ de melancolia acestui/ amurg de primăvară întîrziată// o cioară şi o bufniţă/ zburînd între sălcii/ lasă umbra lor peste iarba/ care nu o poate simţi// ce concept/ are puterea să desfacă/ umbra vînătă/ a serii care va cuprinde/ lacul peste mai puţin/ de o oră”. Este de multe ori el însuşi personaj, precum în poemul sentimental de ce, ori în anecdoticul selfie. Dar este şi poetul care scrie despre arta sa poetică, la fel de dedat tâlcurilor mai degrabă directe, însă mereu în forma unor superbe metafore (v. secţiunea Rana îngerului, cea faţă de care cititorul pătimaş din mine se simte foarte ataşat). Întreg volumul de faţă este plin de nostalgie şi ironie, cel mai adesea abil combinate, plăcut derutante pe alocuri şi mereu acaparante la lectură. Este, evident, repet, o carte de înţelepciune, bine scrisă, bine structurată, reflexivă în fiecare pagină a ei: „copilul m-a întrebat/ de ce bufniţele/ trăiesc atît de mult/ nu trăiesc mult – i-am spus –/ noi oamenii/ trăim prea puţin”. Este inevitabil, la final, să reiau spusa lui Nicolae Manolescu, de pe coperta a patra a antologiei Ceasornicarul, din 2020: „Parabolele lui Gârbea sunt surprinzătoare, pline de hazul ideii, de un umor intelectual, pigmentat uneori cu sugestii livreşti. Şi, aproape fără excepţie, bine articulate, pe mai multe planuri, capabile să susţină cel mai subtil suspans în privinţa semnificaţie poetice.”