Mariana Cîlț - Străluciri

 Erotica inocenţei

 

Moto:

„Învaţă-mă din nou ce e iubirea,

ajută-mă să strălucesc!”

 

O poiană inundată de flori şi de umbra copacilor, în care rătăcesc în zbor îngeri diverşi, pare a fi spaţiul în care ne invită cu seninătate autoarea noastră – acolo unde locuieşte sufletul ei luminos! Magia dimineţilor şi a înserărilor se nutreşte din prezenţa unui sentiment al transcendentului discret şi mereu protector, acela care înseamnă perpetue începuturi, niciodată finaluri, poate cel mult un eternel retour. Un zvon al unor energii de sorginte beat îmi pare a răzbate din spatele versurilor, acea „mânie divină a revoltei” detectabilă la poeţii nouăzecişti, o sinceritate, însă, fără violenţa recunoscută a exprimării, dar cu un adaos de calm şi o delicateţe adiacente asumate deplin. Totul este organizat, la început, zilele săptămânii, apoi lunile anului, desigur, e numai o convenţie care să permită lejera aşezare a emoţiei în cuvinte atent alese spre a ne dezvălui „o lume brodată cu taine”. „Poezia este imaginea unei primăveri risipite în cel mai frumos răsărit” afirmă Mariana Cîlţ, poetă care nu îşi propune să descrie o lume, ci o reinventează spre a i se potrivi dorinţelor. „Lumea e ca o cutie de cadouri din care, / odată ce o deschizi, / îţi alegi scenariul fiecărei zile”, ne spune, ca să nu avem vreo îndoială asupra intenţiilor sale, asupra relaţiei cu ceea ce o înconjoară şi cu ceea ce îi defineşte trăirile interioare. Interesant este că pare a se rezuma la rolul de observator, dar imaginea este înşelătoare, e menită a deruta, în vreme ce mărturiseşte, lăsând să răzbată melancolia: „mi-e tot mai dor să vorbesc, / dar cuvintele încă îşi învaţă zborul / crud, / aşteaptă şi ele semnul, încuviinţarea / să se ridice spre cer / să-şi cheme ecoul” şi „Întrebările mele s-au îndrăgostit atât de mult / de răspunsuri / încât le caută silabele cu înfrigurare / la intersecţia / dintre efemer şi etern.”

Mariana Câlţ lucrează cu categorii clar definite ale spiritului, decorul natural, natura creată, este numai scena în care natura creatoare se manifestă deplin, în cea mai bună atmosferă spinoziană, cu o prezenţă mai discretă a Supremului, însă una mai pregnantă a omului şi a (căutării) fericirii sale. Până acolo încât „nu mai e nevoie de ploaie, de dimineţi, de curcubeu, / strălucirea am descoperit-o în noi...” În definitiv, Edenul e mai degrabă natura naturata care şi-a pierdut intrinsecul de natura naturans, şi poeta tocmai la acest spectacol epustuflant ne invită, o combinaţie intelectuală dintre cele mai particulare.

O continuă dezvăluire a sinelui se arată a fi poemele din această carte a strălucirii. Sinele care se lasă în voia unui nesfârşit şi înrobitor extaz la întâlnirea simţurilor cu viul din jur, cu „mângâierea enigmatică” a acestuia. Siluete de arbori, frunze proaspete sau uscate, „întunericul ce striveşte apusul”, „un mesaj / pe coala vie / a luminii”, „aripile păsărilor călătoare” sunt toate la fel de importante („Important e să scriu, mi-am spus /[…]/ Important e să vorbesc, m-am gândit /[…]/ Şi galaxiile au continuat să existe... […]”), toate se adaugă drept argumente pentru concluzia, descoperirea deloc uimitoare: „A trăi continuă să fie o minune.”

Nimic mai semnificativ pentru a şti ce este, cine este şi ce vrea Mariana Cîlţ decât continua sa bucurie de a trece în cuvinte, în vers o realitate cotidiană „construită din nimicuri, secvenţe, tăcere”, „un joc / în nuanţe, umbre, impresii”, astfel încât aceasta să capete sens, rost, greutate, semnificaţie, frumuseţe, profunzime, pentru că, aflăm, „Versurile vin năvalnic la mine, / pictându-mi în suflet / cu frânturi de armonie”, în vreme ce „Ochii mei au culoarea / unui infinit / ce aşteaptă / să fie risipit în stele”. Poeta se lasă în voia inspiraţiei, mai mult sau mai puţin divine, oricum miraculoase, aducând cititorului secvenţe luminoase, strălucitoare, dăruindu-i din preaplinul sufletului său generos puritate, inocenţă, iubire. Gândurile-i sunt „fluturi de argint”, „flori de nu-mă-uita, / lavandă / […] / şi stele îngheţate, / şi multă lumină…”, „stelele care cad / când se plictisesc de atâta noapte”. O noapte care niciodată nu persistă, sub „adierea zefirului”, „când roiuri de fluturi / albi şi albaştri / conturează linia fină / a orizontului”. Ca orice creator stăpân pe uneltele sale, îşi permite să se răsfeţe, să provoace: „Nu ştiu să scriu poezie, / poezia ştie să îmi (de)scrie sufletul / fără rimă, / fără măsură, / ca într-o zi de septembrie în care cerul / îşi răsfrânge simplu, senin / frumuseţea peste înălţimea muntelui.”

Însă este evident că ea trăieşte în poezie şi întru poezie, caligrafiind „cu aripa unui heruvim” (personaj destul de prezent în cartea de faţă, mesagerul cu patru aripi şi patru chipuri al Domnului, menit a-i slăvi sfinţenia şi puterea), de exemplu, o rugă nevinovată: „Doamne, dă-mi o frântură / de inspiraţie / să pictez cu ea un fior / de fericire / pe chipul aspru / al neînţelesului!” Şi versurile din paginile cărţii sunt martore că Domnul îi răspunde, o dăruieşte cu har, îi luminează existenţa şi o îndeamnă să dăruiască, mai departe, celorlalţi, seninătatea şi strălucirea primite.

Este de remarcat, neapărat, simplitatea şi claritatea expresiei, fără încărcătură inutilă şi zorzoane „metaforistice”, delicateţea construcţiei verbale, cu o oarecare calofilie, reconfortantă pentru cititorul dedat la deliciile lecturii de plăcere.

Poemele din partea finală – care trimit şi la titlul volumului –, mesaje, mărturii şi reflecţii despre trăire şi creaţie, decodifică, parţial, sensurile poemelor anterioare, le completează, le amplifică. Există aici şi o nostalgie tot mai greu ascunsă, o recunoaştere a neatingerii împlinirii, de unde cererea manifestă: „Am obosit de atâta realitate, / hai să trăim în visul nostru”. Şi, astfel, Mariana Cîlţ, trăindu-şi visul, ne oferă şi nouă şansa de a-l trăi, încă o dată, pe al nostru, „cel mai adânc şi neliniştit ocean al acestui tărâm”.

Florin Dochia

Petronela Apopei - Fiorii iubitei în albastru

 Erotică şi retorică

 Se ştie demult că poeta Petronela Apopei beneficiază de o facilitate moştenită, probabil, genetic, dar şi rezultat al unei educaţii alese: are ritmul muzical înlăuntrul minţii ei, rimează lesne şi atent, fără efort, ceea ce îi oferă un acces privilegiat către inima cetitorului, către butoanele secrete care pornesc în oricine emoţii şi le îmbogăţesc generos cu sunete, culori şi sensuri. Talentul poetic este aici un adaos sine qua non, precum şi cultura lirică, menite să ne conducă pe noi la înalta profunzime a nivelelor secundare de semnificaţie, strecurate cu abilitate în spatele cuvintelor. Altfel, ea ar răspunde fără greutate întrebării barthesiene „ce text sunt eu?”, fiind ea însăşi text al unui discurs  iremediabil îndrăgostit, în care chiar „forma literară poate trezi sentimentele închise în orice obiect”. Aşa că, dacă pornim de la ideea veche a „poetului ca text”, nu greşim cu nimic, cuvintele puse în pagină mai departe de către autoare fiind argumente de necombătut. Vom observa, însă, şi că apropierea de  imaginile propuse de poeme nu întâmpină obstacole şi astfel putem recurge spre a înţelege calea urmată de creator tot la o aserţiune barthesiană care, iniţial, poate părea paradoxală: „sinceritatea are nevoie de semne false, în mod evident false, pentru a dura şi pentru a fi acceptată”. Adică, de fapt, acel larvatus prodeo funcţionează neabătut şi este acceptat ca regulă de către cei doi comunicatori – acela care produce textul literar şi acela care consumă textul literar. Totul este ca, eliberat, cel de-al doilea să accepte masca ce i se potriveşte. Nici nu se mai pune problema autenticităţii, căci, cum spune acelaşi intelectual francez, „nici o scriitură nu este mai artificială decât cea care pretinde că zugrăveşte îndeaproape Natura”, iar poetul adevărat niciodată nu va susţine aşa ceva. Lucrarea poetului nu este zugrăvire, nu este oglindire, este (re)creare a Lumii, a Naturii, a Univesului.

Muzicalitatea poeziei vine, în cazul poetei de faţă, nu numai din rime (uneori absente) ori din ritmurile silabice, ci şi din procedee stilistice cunoscute şi bine utilizate – repetările, reluările, revenirile adaugă accente emoţionale subtile şi cu efect sigur: „striveai între dinţi struguri copţi/ plini de lapte/ ce-mbată simţirea/ învelindu-ne iremediabil/ cu patimi fără saţ/ cu totul din mine/ cu totul din tine/ cu infinitul trăirii din noi”. La fel şi reluarea (parţială a) versului prim din strofă în strofă, formulă familiară autoarei – a se vedea remarcabilul poem „Femeia din mine”, dar şi imnicul „De ziua ta...” ori delicata declaraţie din „Am prins”, reflexiva poemă „Cu lacrima tristă” şi epistolara „Doi” [„Te rog, trimite-mi…”]– ceea ce duce spre o arhitectură poliedrică a mesajului liric, bine strunit, impecabil construit, ornat cu metafore adesea surprinzătoare, într-o atmosferă elegiacă acaparantă (prezentă şi în „Poveste”, dar mai cu seamă în cântul de adio „Ştiu c-ai să plângi” ori „Tu n-ai ştiut” – „Tu n-ai ştiut să îmi iubeşti cuvântul/ Şi şoaptele ce se zbăteau sub pleoape”).

Trupul este, pe alocuri, obiect şi subiect al chemării erotice, nimic surprinzător, dar desfăşurarea actului înrobirii este totdeauna de o naturaleţe încântătoare, firescul venind ca o aşteptată iluminare, dintr-o coregrafie particulară: „pe coapse s-ar prinde în horă fierbinte/ doar mâinile-ţi tandre, vibrând carnea tare/ din noi, doar o sferă, profund necuminte,/ ivită din apa-mi sorbită de soare”.

Majoritar, poemele sunt din sfera pozitivă a amorului, tristeţile sunt rare şi benigne: „Îmi împart veşnicia cu o lacrimă tristă/ Şi în lumea în care iubiri nu există”. Pare că eul poetic al autoarei este făcut mai cu seamă să bucure şi să se bucure, astfel că lectura este plăcută, reconfortantă, de foarte multe ori formulările muzicale sunt lesne de memorat şi reprodus în clipele intime cele mai faste. Există şi o dimensiune etică subsumată mesajului amoros, neîmplinirile lasă să răzbată reproşuri („Tu ai ales, iubite, alegerea ţi-e cale,/ O poleială trece, se-ntunecă privirii.../ Iubeşte doar gablonţuri, de-atâta eşti în stare,/ Rămâi doar un ecou, pe calea amintirii...”) ori aşteptări („Prinde-mă de mână, nu-mi lăsa căderea/ Să se zbată-n taină, în inima mea/ Şterge-mi azi cumplita lacrimă, durerea,/ Prinde-mi trupu-n palme, lasă-mă a ta!”).

Florile sunt şi ele la locul lor, una dintre obsedantele – şi reconfortantele prin simbolistica inclusă – prezenţe în poezia de acest tip, ceea ce  era de aşteptat (ce alt simbol este mai apropiat de eros?): macul – în Grecia antică macul era un simbol al fertilităţii – („Şi-n minunea de maci rămân oază de stele,/ Iar din primele clipe, triştii nori, spre amurg/ Vor culege doar flăcări şi iluzii rebele,/ Eu, femeie frumoasă, am uitat să mai curg...”; „Fugeam desculţă, răvăşind cu ploaia,/ Eu, îmbrăcată-n rochie de maci,”), trandafirul – simbol universal al frumuseţii şi al eleganţei, dar şi al urcuşului duhovnicesc, printre spini, către frumuseţea Raiului – („Într-un alint de trandafiri târzii,/ Se zbat în palme boabele de rouă/ Şi arde-n flăcări stranii, argintii/ Un trup sălbatic, dintr-o lună nouă”), liliacul – simbolul iubirii inocente, dar şi al atracţiei irezistibile – („Din flori de liliac tu mi-ai făcut cunună,/ Să mă-nfloreşti în vise, o cadră-ntr-un tablou,/ În sufletu-mi poem cuvintele se-adună,/ O viaţă-i doar o clipă, dorinţa-i un ecou”), de multe ori în combinaţia strălucitoare cu „boabele de rouă”, mult mai prezente de-a lungul cărţii – roua fiind simbolul vieţii, al învierii, apa pură care aduce renaşterea şi înflorirea, curăţenia sufletească şi armonia, y compris ipostaza de lacrimă, foarte prezentă în poezia Petronelei Apopei.

Lumina, însă, are un aport esenţial în economia demersului liric al Petronelei Apopei, subliniind cu tuşe substanţiale  spiritual erotismul asumat direct şi, în acelaşi timp, delicat, melancolic, cu neabătută încărcătură transcendentă pe fundal – „îţi spălăm picioarele cu mâini înflorite/ în lumina unui Crai Nou agăţat inert /de-un colţ de cer”, „palmele mângâiau răsăritul”, „Femeia aceasta din mine/ Are ochi de lumină”, „Când roua se-aprinde nespusă-argintie,/ E plină lumina de-un cânt visător”, „în zorii culeşi pe lună plină/ cuvintele tale erau numai lumină”, „Şi-atâta lumină nechează în mine/ Şi-atâta culoare se joacă prin păr,/ Izvoare de viaţă revarsă-n destine/ O undă de pace, nestins adevăr”… şi aşa mai departe.

Partea finală, Jurnal de fiori, un fel de amplu poem în proză din mai multe părţi, este rezultatul aceluiaşi demers îndrăgostit, dezbrăcat, însă, de veştmintele calofile ale liricului în forme fixe. O experienţă de care poeta socot că avea nevoie, scotocind în sine după diamante brute pe care să le şlefuiască pe îndelete, într-o crudă dezvăluire de sine. Nu este mai puţină poezie în această secţiune, dar este mai multă poveste, Imaginarul se dezlănţuie nestăvilit de chingile prozodiei, asumat plenar de către Simbolic, cum ar spune francezul citat mai sus. Este o propunere care justifică şi mai mult titlul cărţii – Fiorii iubitei în albastru.