duminică, 24 august 2014

Ştefan Ciobanu – de-a buşilea prin aer

Semne din volumul anterior – Convoi de tăcere, Princeps Edit, 2009 – sunt evidente şi în poezia cuprinsă în cartea de faţă, apărută la Tracus Arte, în 2013. Oraşul şi angoasele sale, tentaţia onirică, teribilismul copilăresc al jocurilor de cuvinte, răspărul delicat al sentimentului de dragoste, preferinţa pentru ingenioase formulări absconse sunt decelabile de-a lungul şi de-a latul paginilor, dar este ceva în plus, acum: o luciditate a construcţiei ce ţine de experienţa suprarealismului, alături de o reinventare a realului pentru uzul propriu, ambele excelent strunite, ca o pereche de cai nărăvaşi la caleaşca elegantă a unei zeiţe atotputernice.

Pe alocuri, Ştefan Ciobanu se eliberează de tentaţiile poeziei „normale”, „obişnuite”, de notaţie a trăirii, transcriindu-le. Acest aspect vreau să-l epuizez, înainte de a trece la ceea ce constituie esenţa volumului. Sunt câteva poeme de tip citadin, cu inferenţe din zona modernismului american de la jumătatea secolului XX sau, dacă vreţi, dinspre un anumit sector al optzecismului românesc. Enunţurile nu sfidează logica discursului şi a metaforei cuminţi, previzibile. Scrie foarte bine, Ştefan Ciobanu, astfel de poeme urbane frumoase, poate nişte exerciţii de stil: „mă întorc de la serviciu / o pasăre phoenix pe bicicletă / duc pe ghidon un copac să nu mai văd oameni / să fie frunze nu nori / azi când în loc de dragoste / atârnă şireturi din inimă / şi iubita este plecată în căutare de minereu” (cea mai clară zi) sau „în fiecare dimineaţă / sunt cu un soare mai aproape de moarte / din acest straniu corp / mă privesc în oglindă şi-mi văd în spate/ ucigaşul” (portret) ori binecunoscutul spleen (ennui) al acelor „générations maudites”, desigur, actualizat: „în bar e gălăgie / chelnăriţa nu mai vine cu berile alea / ba uite vine / pariu că berea nu e rece / ba hai că este / acum ne uităm la fundul ei / o să discutăm despre lucrurile alea importante / dar acum hai să ne uităm la fundul ei / din buzunarul de la spate îi iese / un desfăcător // ba nu / ba da desfăcător este / ai îmbătrânit mă nu mai vezi // ciocnim / dar în gălăgia de aici nu ne aude nimeni / îmi place seara asta / noi aici / luna afară” (prietenului). Toate, în secţiunea ultimă, intitulată, cum altfel?, no need for speed.

De reţinut este, de asemenea, pentru că iese oarecum din şi deasupra concertului general, excelentul poem/psalm metafizic vreau să vorbesc cu şoferul: „eu îl caut pe şofer este o chestiune de onoare / tatăl meu l-a căutat şi bunicul tatălui meu / vreau să vorbesc cu el cineva mi-a spus că / l-a văzut printre ruinele acestea proaspete / […] / îl caut pe şofer de ani buni printre / furnicile astea de beton printre copacii plini cu ouă / […] / îl caut pe şofer vă rog semnaţi actele ridicaţi bariera / lăsaţi-mă să trec”. Dramatismul trăirii este dincolo de orice tăgadă, dorinţa irepresibilă de a-l cunoaşte pe cel care conduce lumea indiferent la consecinţe, căci „inima lui este un ghemotoc de hârtie”, este „o chestiune de onoare”: „îl caut / cu dinţii pătrunşi unii în alţii să îi scuip parbrizul ăla / mare cât cerul cu care se laudă”…

Majoritatea poemelor volumului cantonează la graniţa dintre real şi vis, primul fiind reconstituit după reţete proprii şi virat în cel de-al doilea, în fantasme ce se hrănesc din consistenţa experienţelor surrealiste, din literatura absurdului, din mecanica urmuziană şi angoasa existenţială kafkiană, cu precădere. Uneori, jocul poeticesc este mai vizibil, ironic-demonstrativ, precum în despre tipologiile lui don quijote: „apropiindu-se de morile tăcute şi masive / don quijote iese în fugă din don quijote în armură / care iese din don quijote de pe cal / care iese din don quijote care bea ceai pe şa / care iese din don quijote care visează / care iese din don quijote căruia îi bate inima // sancho panza îl urmează ducând gânditor / cei şase cai de căpăstru”. Alteori, poeticitatea se naşte din lungul inventar al obiectelor şi activităţilor urbane cotidiene (a se vedea despre cum este să nu ai cu ce să apuci dragostea, frumosul poem ce nebuni eram şi noi şi eminamente kafkianul cerul interzis – de departe cel mai bun poem al volumului, variantă a trăirii psihice din metamorfoza). E un inventar sui-generis, în care semnificaţiile obişnuite sunt permanent subminate de continua decădere a Oraşului, a peisajului înconjurător şi devorator.

Deloc întâmplător, marca esenţială a expresiei poetice, mai cu seamă în primele 2 secţiuni ale cărţii (mi-ar şi plăcut să aud un val şi de-a buşilea prin aer) este materia fluidă, apa, sub diferite forme, în diferite situaţii – apa-ploaie, apa-fântână, apa-lac/baltă, apa-oglindă, apa-lacrimă conducând neîndoielnic la apa-viaţă. Lesne de decodificat simbolistica, inclusiv erotică, a prezenţei lichide în poemele adesea supermetaforizate, dar în care metafora nu vine din analogia sau co-actualizarea a doi semnificanţi, ci din aglomerarea imagistică în care proprietăţile obiectelor devin fluide, se strecoară în fisuri indecelabile şi le transformă în ceva cu atât mai surprinzător cu cât au foarte puţin de a face cu punctul de plecare. Expresii de genul „noi priveam într-o fântână cum înfloreşte apa”, „în primele ore bruma răspândeşte culori ude”, „picură apa şi la tine şi la vecini / o pădure de chiuvete nereparate te înconjoară”, „îmi văd trupul într-o baltă când o sar”, „şterg perna de lacrimile sau balele balaurului”, „din haine curgeau toate obiectele / noi căutam fântâna aceea plimbătoare în care nu s-a înecat nimeni / strângeam lacrimile”…, de fapt, întreg poemul din poveştile nopţilor cu ploi nesătule, speculează poetic efectele prezenţei apei/materiei lichide/fluide şi culminează cu „igrasia” din amintitul excelent poem din genul absurdului existenţial cerul interzis.

Revenind la dimensiunea urbană a poeziei lui Ştefan Ciobanu, este evidentă revizitarea unor heterotopii post-romantice, din genul resentimentar nietzschean, şi locuirea deliberată într-un spaţiu fluid, la alt nivel, însă, acela al ideterminării geografice şi mai ales topografice, ordinea fiind abolită (a se vedea, spre comparaţie, Franz Kafka în Procesul şi Castelul şi Italo Clavino în Oraşe invizibile) în favoarea fantasmei în care Oraşul-monstru este ucis, dar şi ucide. Dacă „eram fericiţi / omorâserăm împreună căpcăunul / puteam face dragoste / sub stelele lui de pe piept” (esenţa) şi „ceasul din hol [e] o boală a zidului” (dimineţi de rezervă) – Oraşul ca spaţiu/timp apăsător se păstrează numai ca o locuinţă transparentă – „între noi este acum o lume de aer cu / munţi de aer / trenuri şi avioane de aer” (pe spatele cărţilor de joc câtă linişte). Substratul este nu mitic, ci mai degrabă mistic, Oraşul este iubit ca-ntr-un sindrom Stocholm. De unde senzaţia permanentă a prezenţei miraculosului, ascuns sub perdeaua unei ambiguităţi excelent strunite, ceea ce face ca textele să fie citabile atât pe suprafeţe mari (poeme lungi pe de-a-ntregul!), cât şi pe fragmente mici, sentinţe încărcate de delicateţe: „iubirea este acel ceva enorm pe care îl vezi doar la microscop”; „văd mizeria din mine ca pe o comoară”; „pământul este o poezie în vers alb / mii de ochi îşi caută la suprafaţă punctul de sudură”; „îi urmăresc şira spinării / cum urcă spre ceafă / un şir indian de melci în căutare de lumină”.

Poezia lui Ştefan Ciobanu vine în contra tendinţelor minimaliste şi mizerabiliste, asimilându-le inteligent şi propune bogăţia imaginii care se hrăneşte din metafora adesea fabuloasă, construind, cu îndemânare artistică şi foarte bună cunoaştere a mijloacelor de expresie din ultima sută de ani, o lume supra-reală, a cunoaşterii de sine prin poezie. Astfel că lectura nu este, se cuvine să avertizez, dintre cele lejere, ci dintre cele presărate cu dificultăţi, tocmai pentru că niciodată poetul nu rămâne cu adevărat, expresiv, la nivelul cuvântului, ci invită permanent tot mai adânc, dincolo de sensurile prime, simple, banale, cotidiene.