Paula Bârsan – Sui-Generis

 

O lume a oximoronului

 Desigur, nu ne trimite tocmai la Blaga, cu toate că ecouri sunt vizibile, ceea ce este cu siguranţă benefic pentru poezie, şi nici la preceptele paradoxismului, de care ne-ar îndemna să ne apropiem ascetismul asumat al scriiturii, ci doar la un nevinovat (?) joc de-a v-aţi ascunselea practicat cu delicateţe de o poetă matură, stăpână pe uneltele sale, prin care se încercă a se tăinui propensiunea spre trăirile profund amoroase în formulări abstracte, ambigue, prin refugiul în simbolistica şi bogăţia naturii – naturalia non sunt turpia, totuşi –, a stărilor şi evenimentelor exterioare, semnificative adesea la un al doilea (şi chiar al treilea) nivel de percepţie prin aglutinarea de sensuri. Este şi acesta un mod de abordare a poeziei, ambiguizarea imaginii spre demonstra un ascetism mai degrabă dorit decât prezent – vom vedea mai departe ce sursă ne pare a avea.

Iată poezia Imperium, aflată în vârful realizărilor din acest volum: „Clocote băteau în inima mea,/ Vraja strângea, ţipa,/ Alergam cu tine în piept,/ Aşezam fuga în cer,/ Să mă acopere cândva./ Ştiam că secunde conta./ Ce să-i dăruim/ Pavilionului ars în răstimp/ Decât minuta pierdută?/ Am desluşit păcatul vieţii/ Nu am iubit pe deplin clipa/ Dăruind nostalgie tinereţii/ Galopam acest fir.” Ascensiunea dorită, benefică, este greu de obţinut şi şi mai greu de păstrat; trăind momentul prezent, se ratează ceva, poate momentul viitor, poate amintirea celui trecut. Oricum, neîmplinirea este şi ea omniprezentă, neratabilă: „Numărai un inventar de aripi,/ troieni în păstrare./ Le scanai, garându-le în fiecare seară/ Să nu-ţi evapore ardoarea./ Apoi, dimineaţa, ca să răsară,/ Le aşezai ordonate,/ Categorisii în trăiri fiecare faptă/ Prea dezgolită,/ O înfăşurai primenită/ În surâs tropical de fată frumoasă/ Devenită şoaptă./ O dorii acum arogant în surdină,/ Ca o năpastă, sofisticată, asupritoare./ Războinică chiar./ Apoi murii,/ Trecuse expusă,/ Vibrantă, strivită prin mintea ta solitară,/ ticsită cu efemeride.” (Colecţionarul de emoţii).

Fără îndoială, erotismul dă pe-afară, nu se lasă eliminat, ascuns, irumpe: „Te chem,/ Nu te cer,/ Te cuprind,/ Te dezbar de mine,/ Alungându-te…/ Te miros,/ Te mentalizez,/ Te iubesc,/ Mă vindec de tine,/ Iubindu-te, iubire.” (Onestitate). Precum şi în mărturisirea onestă care urmează: „Cei mai frumoşi ochi,/ Cea mai spumoasă privire/ Mi-am luat-o din tine,/ Străfulgerând necuprins./ Te-a aprins, te-a convins,/ Tolănindu-te nins,/ Şoaptă-n uimire de clapă,/ Atinsă înfoire plutesc.” (Planor) ori în poema concluzivă care încununează: „Voluptatea e ascuţită,/ Apoi netezită din îndrăznită,/ Strivită de geana ta,/ Plesnind pârgul meu” (Aproape rod).

Se cuvine să nu trecem cu vederea şi să apreciam, de-acum,  tributul generos trimis către Măria Sa Poetul Ion Barbu, nu oarecine reuşeşte performanţa, iară Paula Bârsan este o câştigătoare şi aici, se vede peste tot, fără a mai fi nevoie de o demonstraţie. Evident că din stirpea asta se trage cu precădere arta sa poetică, ceea ce nu înseamnă că se evită expresia directă, fără încifrări şi zorzoane: „Ţi-am mângâiat inima/ cu buzele calde, pulsând-o uşor/ […]/ Că tandreţea nu-i noaptea de vară,/ Furoul satin al visului/ Aprins preambul.” (Defibrilare). Reuşitele în descifrarea emoţiei poetice pentru lectorul obişnuit aicea stau, în dezvelirea până la nuditate a senzaţiei realului. Delicateţea gestului face cloul poeziilor acestora lipsite de ardoarea demonstraţiei vreunei esenţe existenţiale, dar luminate de ardoarea afirmării sentimentului şi a dorinţei: „Mi-au căzut penele,/ Goliciune mă obligă/ Să nu mă acopăr cu gena ta./ Eram o mică, zgribulită aripă/ Cu care vorbeam/ Şi o întrebam; şi-e bine?/ Pe cine mai vrei catifea de castan?/ Şi ea, fericită, zbura tot spre mine,/ Tânjind la azima mea.” (Controversă).

Şi totuşi, dincolo de toate tentaţiile interpretative care ne cheamă, o prezenţă discretă, subtilă, dar aproape nelipsită este oximoronul, ceea ce apropie creaţia poetei de faţă de generaţiile mai noi într-ale poeziei. În găsim direct, în expresie, dar mai cu seamă ascuns, discret, în situaţiile puse în scenă, în interogările existenţiale: „Aceeaşi vocală tăcere/ Veche, curentă strigare./ Amestec de iele tot cauţi,/ Generezi un păcat finisat, ascuţit,/ Atât de anost în strigare, în gura mare,/ Şi nu-l găseşti atât de umbros/ Pe cât de găunos înfloreşti.” (Toba mare); „Iconostas de emoţii,/ Verzi valuri, cidrate păduri,/ Mângâiate de soare/ îngenunchiat efemer./ Frunte plecată, gest larg,/ De inimă pictată-n mister,/ Trimit spre tine/ Eşafod veşniciei!” (Vitraliu); „Octombrie mofturos,/ întunecat spre umbros,/ Te învelesc în iubirea mea caldă, solară,/ ca un soare de vară,/ Ascendent dogoritor spre uscat./ […]” (Acustic). Este foarte posibil ca trăirea poeziei de către autoare să fie sub semnul oximoronului, ceea ce nu ar fi deloc surprinzător, într-o lume contemporană în care binele şi răul, frumosul şi urâtul, adevărul şi minciuna îşi schimbă atât de des locul, se confundă şi scufundă omenescul în neantul ambiguităţii. Paradoxul, vecin cu oximoronul, este că Paula Bârsan abordează, îmbrăţişează chiar, toată această lume trăită deplin de pe poziţiile luminosului, ale speranţei, ale apartenenţei la umanul cel mai profund. Nu este o poezie a sfârşitului de lume, a postumanismului (că tot e la modă ideea), ci a continuităţii, a perenităţii, a stabilităţii: „Am renăscut azi pentru mâine,/ Apoi nebuloasă de emisie în poimâine,/ De ieri, de alaltăieri, de atunci,/ Te iubesc, ani-lumină plutesc.” (Steaua mea)

Altfel, reconfortante la lectură sunt numeroasele „declaraţii de dragoste”, care mai de care mai pline de entuziasme generoase şi de imagini semnificative – a se vedea mai cu seamă poeziile Grazia, Vals, Erezie, Bizarerii, Dezvelire („Şi te aştept/ În fiecare seară/ Doar cu dorinţa-mpânzită,/ Nu goală născocire/ Pe umărul secundei,/ Sidef ursit./ Te conduc în avânt de clapă,/ Maternală, crescendo, sorbit/ În absint de argint.”), Nins, Nocturna, Prelungire („Şuieră vântul, m-aprinde…/ Câte de mult te iubesc/ […]/ Să nu-ţi sting acum fitilul milimetric, topit,/ Îl schimb cu un altul mai lung în vegheat,/ Încălzit cu untdelemnul aprins/ Din pomana viilor nestinşi în iubit.”), Ofranda, Portretizare etc., etc.

După anterioarele volume Adoraţie, Aspiraţie, Entropia, cartea Sui-Generis consolidează statura poetică a Paulei Bârsan.

_______

Paula Bârsan – Sui-Generis, Editura Letras, Snagov, 2022

 

Mircea TECULESCU – Jocul şi moartea

 
Un virtuoz al formelor poetice japoneze – haiku, senryu, tanka, haibun – se întoarce spre cititorul european cu formule familiare acestuia, sonete şi strofe cu rimă sau versuri libere, şi chiar reuşeşte să îl convingă, să îl subjuge, să îl facă să creadă că are de-a face cu o schimbare de paradigmă. Acesta este Mircea Teculescu în noua sa carte apărută la Editura Neuma: Jocul şi moartea. Din fericire, lucrurile nu sunt atât de simple, poetul nostru este, în fond, acela dintotdeauna, complicat şi simplu, delicat şi plin de forţă, nu forma/formula îi face poezia, ci acele gânduri de transmis, acele întrebări de pus, acele răspunsuri de căutat. Răzvrătit, parcă pe urmele revoltatului Antonin Artaud („Nous n'avons jamais écrit qu'avec la mise en incarnation de l’âme, mais elle était déjà faite, et pas par nous-mêmes, quand nous sommes entrés dans la poésie.” - Révolte Contre la Poésie, 1944), poetul nostru dă seama de avatarurile sufletului său în călătoria, adesea iniţiatică, prin lumea spiritului şi aceea a materiei. Am scris altundeva despre contemplaţia reflexivă ca o constantă a poeziei sale, o luciditate a privirii care vine tot din exerciţiul versului japonez neimplicat, ci numai observator atent (precum „crengile de copaci ajung să pară/ ideograme, desenate-ntr-o seară”), însă aici se simte mai accentuat insinuarea atitudinii, nu neapărat discrete, când lucrurile iau o întorsătură de tipul crizei recluzive – a se vedea poemul Stau (p. 10): „îmbrac fiecare zi aproape la fel,/ uit că memoria e o simplă epidermă/ de pe care recluziunea desprinde/ tot felul de amintiri,/ în timp ce oraşul ridică/ nepăsător din umeri şi tace,/ ca să pot conştientiza/ trecerea impudică a echipajelor de salvare,/ nu-mi mai rămâne decât să aflu/ cât spaţiu şi aer pot duce cu mine,/ din balcon în interior,/ până se va aşeza iar noaptea/ şi vine ora când trebuie să tai/ întunericul în felii”. Deja observatorul se angajează, intră în joc, face obiectele şi spaţiile să acţioneze, să reacţioneze: „Aripile avioanelor/ străluceau,/ trăgând norii” (p. 14), „privesc ferestrele clădirii/ care uneori încep să plângă” (p. 17), „trupul -/ acea bucată de piele care înfăşoară/ amalgamul de oase, carne şi sânge,/ stă de vorbă,/ în sala de tratamente a îngerilor,/ cu chirurgul său” (p. 35). Jocul este cel de neevitat, este jocul cu moartea, chiar dacă în titlul cărţii apare particula copulativă, ele nu sunt într-un vizavi, faţă în faţă, ca la o luptă dreaptă, ci întrepătrunse, intrinseci lăuntric, se conţin una pe altul, unul pe alta – cumva nu se pot nicicum separa. „M-au aşezat pe un pat,/ între/ bolnavul cel drept şi bolnavul cel stâng;/ este noapte,/ nimeni/ nu-şi are umbra;/ […]/ când şi când încăperea devine cub auriu,/ în ochii celui din stânga poate/ nu va mai ajunge nimeni,/ uneori din ochii celuilalt pleacă/ întruna păsări măiastre;/ […] (p. 33) şi aventura continuă: „apoi trupul îşi ia rugăciunea cu el,/ urcă până la ultimul etaj,/ se întinde pe crucea orizontală,/ neagră, ca viaţa sa/ părăsită de bunăvoie -/ şi un stol de păsări îl face pasăre”(p. 35). Spaţiul pavilionului – aluzia la concentraţionar este evidentă! – este în acelaşi timp conştiinţă trează, vede, ştie „că nicio stea nu-i mai trece pe coridoare,/ s-au retras toate, afară, în parc,/ stelele din care erup culori,/ câte cinci, şi apoi se fac roată,/ întunericul din fiecare om să-l scoată” (p. 37). Una cu materia-capcană fiind, spiritul nu are altă şansă de a se elibera decât recursul la divin, la Acela care a făcut ca la început să fie Cuvântul: „Deschid ochii trupului meu/ şi ochiul firii mele/ în fiecare dimineaţă;// toate gândurile mele,/ cuvintele mele,/ poftele mele,/ toate lucrurile mele -/ aşteaptă voia mea;// această voie a mea/ aş vrea să fie voia Ta,/ de acum” (p. 45). Poetul ştie foarte bine că nu are altă cale decât aceea de a se supune Legilor Cuvântului şi cu ele va să meargă mai departe pe calea creaţiei originale. („Le poète qui écrit s’adresse au Verbe et le Verbe a ses lois. Il est dans l’inconscient du poète de croire automatiquement à ces lois. Il se croit libre et il ne l’est pas.” - Antonin Artaud). Aceste Legi îl conduc, pe alocuri, la formulări în care sună faste ecouri clasicizate, aici nichitiene, care adaugă substanţă emoţiei dinspre o caldă muzică recognoscibilă: „Aşa cum ochiul/ frunză este,/ când verde ţi se arată/ ţie/ [..]/ aşa cum ochiul/ peşte este,/ tăcut şi lunecător/ printr-o apă ce curăţă/ [...]/ aşa cum ochiul/ stea este,/ înfăţişându-se ţie strălucitor,/ cu lacrimile uscate/ [...]” – (p. 15).

În toată această cavalcadă de emoţii şi sentimente, înfrângeri şi aparente victorii, puneri în scenă strălucitoare ori cufundate în umbră, poetul găseşte şi o stea a speranţei, reflecţia sa dând seamă de recursul la buna înţelepciune: „Ce este în jur există doar/ pentru ochiul ce vede, ştim asta -/ ne-o descoperă mintea şi cartea;/ dar uite, fiecare lacrimă conţine/ o particulă de suflet, altfel ea/ n-ar putea să apară, tot aşa cum,/ fiecărui strop de ploaie, ca să existe,/ îi trebuie un obstacol, un fir de praf/ în jurul căruia se strâng moleculele” (p. 65). „Jocul şi moartea” rămâne, însă, un mister de dezlegat de fiecare dintre cei care citesc poemele, în propria temniţă, capcană, colivie – oricum vor dori a-şi numi/defini trupul în care vor purcede a cugeta: „O, lume, arătată de simţiri/ înşelătoare,/ din care ea, Lumina necreată/ nu dispare,/ mă foloseşti ca pe-o maşinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie;/ [...]/ O, umbra mea, de soare însoţită-n/ locuire/ şi înger veghetor trimis, o umbră/ la a mea menire,/ ei ne privesc ca pe-o maşinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie” (p. 76).