joi, 14 septembrie 2017

Violeta Anciu – alte maşini şi un fotograf amator

„Ce chef am de un cer însetat!”

Dacă am recomandat cândva poemele din acest volum, cum se aminteşte pe coperta a patra, am făcut-o din motive de încredere în talentul autoarei şi în perspectiva care se deschidea unor texte lipsite de dulcegării sentimentale, de excitaţii ale glandelor… lacrimale, realmente sau virtualmente. Violeta Anciu se aşează tot mai temeinic într-un discurs dezinvolt despre o realitate complexă şi alienantă. De unde şi viziunea - căci poeta aceasta chiar are deja o viziune! – de sorginte gotică asupra lumii, asupra relaţiilor între indivizii acesteia şi asupra relaţiilor cu sine, atenuată uneori ce ceea ce sugerează ultimul vers al cărţii, folosit de noi, mai sus, ca titlu.
Preventiv, suntem avertizaţi din chiar primul poem că „nu ştiu şi nu am înţeles ce este poezia. / doar să o trăiesc / lăsând-o  să mă trăiască / să mă consume // şi să mă transforme.” Desigur, afirmaţiile sunt retorice, autoarea este departe de situaţia burghezului gentilom al lui Molière, cel care făcea proză fără să ştie. Ea ştie ce face, are conştiinţă poetică, ba chiar pune în dificultate pe cititorul leneş, pe cel ce caută delicii superficiale, lesne accesibile. Violeta Anciu este un poet adevărat. E implicată în trăirile profunde ale sentimentului, ale emoţiei de altitudine, în melancoliile întunecate specifice mai cu seamă romanticilor: „aripile / mi le-au mâncat corbii / / sunetul se zbătea  cuşcă / mă ocoleau privirile // ţineam de tine aşa cum ştiam / că n-o să ţii vreodată la mine //  chipuri se desprindeau din trup / mirându-se de noi” (film mut) Abordarea este, cel mai adesea, à rebours, este felul ei de a fi, de se îndoi, de a (se) interoga: „dă-mi un pahar de fericire / să uit că nu mai vreau să simt / cum banca asta rece / se transformă în abur şi ies liane crude, / miros de motorină cu gust de trandafiri. // de-atunci nu mai am nume şi nici chip, / iar caii se adapă la umbra mea / eu nu mai plec şi nu mai mişc, / dar timpu-mi zboară gândurile-n crengi, / / dacă vii fără să ştii să pleci / când timpul cade-n formă cubică aici.” (efervescenţe). Se observă cum elementele se combină pentru a oferi o imagine eminamente sumbră, divergentă în raport cu dorinţele obişnuite, timpul însuşi îngheaţă iar gândurile nu au scăpare decât în zbor. Eul poetic acaparat, pe alocuri, de îndemnul lui Marinetti – „Uccidiamo il Chiaro di Luna!” – se depărtează de acesta în delicate poeme minimaliste „am picioarele în lumi diferite / şi stau cu mâinile în nopţile roşii // să mi se scurgă cerul pe faţă.” (fiarele mele) sau „pe umbra mea se-aşază praful, / / parfumuri de femei şi sutiene ofilite, / când întunericul se duce // în frunzele / la nord de tatăl meu (ude pe sârmă).
Temele sunt cele fireşti la un poet tânăr, dezabuzat şi… contemporan: dragostea, moartea, deşertăciunea, dar mai cu seamă alienarea. Poeme precum excelentul fugit irreparabile, ori o damă nemiloasă, desculţă, actul, din cronici, gospel, sânge miros ş.a. dau seama de criza comunicării cu ceilalţi şi cu sine, de malentendu-ul care ia în stăpânire universul cotidian tot mai mult. Desigur, metafora este omniprezentă, este un aspect reconfortant pentru degustătorii de esenţe: „de fiecare dată când pleci iei cu tine totul / rămân în colţul unde m-ai găsit uscată // femeie-n rochie albă rătăcind desculţă / mi-e mintea” (desculţă) sau: „sub tălpile ude se întind toate credinţele / din fiecare pas se naşte un nou scop // noaptea, / identitatea se retrage în colţuri” (valori descălţate), mai cu seamă că îi sunt asociate o ambiguitate şi o abstractizare iscate din economia de cuvinte, „concizia” de care vorbeşte textul lui Ciprian Chirvasiu pe coperta a patra a volumului.
Vocativă, poezia Violetei Anciu nu are cum să rateze atitudinea, implicarea, desigur foarte departe de versul lozincard şi chiar în lăuntrul celei mai expresive forme poetice: „nebuni la dirijat. // n-ai auzit că se moare cu sfârşitul ploii / şi se renaşte din păcatele lumii?” (verde verde-ntunecat) sau „s-au topit zăpezile / te rog să nu mă cauţi / copiii n-au voie să simtă întunericul // […] // luna asta nu mai moare nimeni // avem destui copii de sacrificat” (eroi). Inevitabil, o asemenea abordare stilistică atrage după sine iminenţa unor ritmuri şi rime, a unei muzici interioare, care iese mai la vedere atunci când este necesar. A se vedea ecouri la rând, dar mai ales acolo unde poezia capătă sunete vechi, din folclor, din substratul ancestral, un fel de descântec-bocet de o mare fineţe: „ploaia să sece / pe urmele goale / noaptea cealaltă. / / fierbinte-ndoiala / mai albă, mai rece // din piept răsuflarea / căzută // să plece. (ort).
Chiar dacă nostalgia traversează mai mult sau mai puţin discret întreg volumul,  amprenta generală asupra poeziei Violetei Anciu rămâne aceea a goticului, a trăirii cu patimă în preajma divergenţei, e neîmplinirii destinului, a eşecului şi a împăcării. Nu e revoltă în poezia din acest volum. Orice faţă are şi revers: „nopţile în care aşteptam să plouă / aveau miros de salcâmi / şi gust de rugină”; „miros de motorină cu gust de trandafiri”, uneori reversul ocupă totul, revărsându-se: „cordul tău e un cuţit cu lama mută / care nu ştie să taie atunci când trebuie / sau să sângereze la nevoie // e ca o lumânare pe jumătate arsă / ce se stinge înainte // […]” (omul de tinichea).
Dacă ar apărea în faţa unui cititor, frumoasă cum este, în haine cernite de dantelă, fardată violent în culori reci şi cu părul vâlvoi, Violeta Anciu ar fi recunoscută lesne ca autoarea acestui poem din care a fost smuls titlul volumului: „de ce sunt aici / ce caut / te aştept fără să ştii nemişcată / numărând maşinile şi uşile lor, // bătrânul ce-mi acompaniază dreapta / citeşte ştirile pe scurt la miezul nopţii, // telefonul sună în gol / şu mina se rupe cu ură. // alte maşini şi un fotograf amator // e frig / pe mine nu mă simte nimeni // cine sunt?” (trotuare verzi în nopţi albastre).

Avem o confirmare cu acest „alte maşini şi un fotograf amator” apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca în 2017 şi semnat de Violeta Anciu, o confirmare că poezia românească este vie şi liberă, nu se teme de întrebările esenţiale, se subiectele mici şi de cele importante, are soluţii pentru toate, poate imagina lumi perfecte din care să se refugieze printre noi, cei care avem o viaţă de unică folosinţă.