luni, 28 noiembrie 2016

Miruna Mureşanu - Spovedanie

[prefaţă] 




Textele poetice din acest al patrulea volum al Mirunei Mureşanu (după Secunde desfrunzite -1994, Vinovăţia memoriei - 2002, Lumina mântuitoare - 2012) sunt, cu o expresie străveche, „de mai largă respiraţie”, adică nu se tem de mulţimea cuvintelor, de o mărturisire detaliată a trăirilor interioare, a  emoţiei de sorginte spirituală creştină. 
Poeta are, cu asupra de măsură, imaginaţie verbală, expresivitate emoţională, narativitatea dezvăluindu-se desfăşurată neostoit, ritmic, de multe ori surprinzător, dar nicidecum forţat, în absenţa fericită a unor de false meandre constructive pe care genul mărturisirii de sine l-ar fi putut reclama. 
Acelaşi expresionism existenţialist cunoscut, acum atingând, ca o boare, mai degrabă dimensiunile imanenţei spirituale kierkegaardiene, decât acelea, de altădată, ale anxietăţii transcendentale heideggeriene sau ale absurdului din proiectul uman ca eşec pe linia Kafka-Sartre-Camus, încarcă de sens versurile poetei, desfăşurate într-o viguroasă polifonie a interogaţiei şi a viziunii. O frenezie contemplativă angajată, de această dată, diferită de abordarea discretă din cartea anterioară (Lumina mântuitoare) se desfăşoară simfonic, în imagini policrome îmbietoare, dintr-un prea-plin de trăire la intensitate maximă.
Acum se scrie poemul final, ultimul, poate de rămas bun, iar el este o fiinţă vie, cu „sângele curgând” şi „răsuflarea fierbinte”, este tovarăş pe un drum („eu şi poemul-martor într-o singură corabie / un poem nesfârşit egal cu viaţa mea”), în lipsa unei călăuze („luntraşul absent face semne pe care nu le înţeleg / spune cuvinte pe care nu le aud / pentru că vântul le împrăştie cum pe-o cenuşă / a poemului-călătorie pe care-l port / de o viaţă în suflet / fără să-l ştiu fără să-l scriu”). 
Este „poemul-nostalgie”, „o rugăciune / în forma cuvintelor-inimă”, cu veritabile valori psalmice, atunci când emoţia virează lent şi imprevizibil spre chemarea înaltului: „îl aştept pe Dumnezeu / stând în lacrima poemului meu”, „iar El trecând văzut şi nevăzut şi Om şi Dumnezeu / prin sufletul mut al poemului meu”. 
Este poemul din cuvintele-corp, Miruna Mureşanu, în haina de personaj, este înconjurată de / şi există ea însăşi în / cuvinte: cuvintele-inimă, cuvintele-ochi, cuvintele-mâini, cuvinte-cărare, cuvintele-rugăciune, cuvintele-aşteptare, cuvintele-aripi, cuvintele în formă de lacrimi, cuvinte curse din inimă pe piatră, cuvintele continuând să ridice munţi de iluzii, cuvinte de lună şi de pământ, cuvintele care zideau naşterea mea, mucegaiul cuvintelor etc.
Poem cu poem, se face o rememorare a trecerii vieţii, spovedaniile amintind fiinţe care i-au definit existenţa - tatăl („ochii tatei deschişi par să mă vadă / hotar între mine şi piatră / ei par să păstreze o taină / sub piatra cum o veşnică haină”), mama („venise la mine spre seară / iar când i-am deschis uşa / am văzut-o atât de frumoasă / stătea rezemată de uşă şi mă privea”) – iar monologurile urmărind propria devenire, îndelungată şi complicată, prin lumină şi umbre („umbra copilăriei alerga să mă ajungă / într-o lipsă de trufie şi fast / cenuşa ei îmi povestea ceva despre fluturi /şi despre povara visului cu ochii deschişi”; „eu purtam o maramă în jurul genunchilor / parcă ţesută din gânduri / pe care cei plecaţi le lăsaseră-n urmă”), cu piatra, câmpia, luna, iarba, păsările, fluturii, scările, pustiul, văzduhul, pragul, moartea, anotimpurile şi timpurile – într-o simbolistică dedată vagului multiplu semnificativ, într-o atrăgătoare reţea-capcană precum o pânză de păianjen: „culoarea asfinţitului schimbătoare / prin încăperile goale / unde liniştea înstrăinată de sine / aidoma unei pânze de păianjen / sau unei dantele învechite”. Peste toate, „spaima de singurătate a nu ştiu câta oară / cu răsuflarea de ceară”.
Încă o dată,  Miruna Mureşanu reconfirmă o maturitate artistică şi o imaginaţie creatoare de înalt nivel, dincolo de mode şi de modèle, reflectând cu înţelepciune şi cu profundă emoţie asupra existenţei şi a precarităţii clipei – „vama tăcerii” -, unde, în fond, „valea singurătăţii rugineşte în taină / ascunsă între umerii obosiţi ai inimii nimănui.”

luni, 14 noiembrie 2016

Adrian Lesenciuc – Cartea de apă. Cu Borges, privind râul


Un pariu câştigat


Evidenţa te trimite, imediat ce ai citit titlul cărţii, la minunatul argentinian şi celebra sa Carte de nisip. Borges experimentalistul îndeamnă la experiment şi Adrian Lesenciuc este între cei potriviţi să se lase tentaţi de o asemenea provocare. Chiar suntem avertizaţi la pagina şapte: „Am recitit din Borges şi am rămas uluit cât de mult semănăm.” Numai că „Borges, odată citit, pătrunde în tine şi te schimbă radical.” Dar „Borges nu se scaldă mereu în aceeaşi apă, ci Borges e râul ce mereu alte ape lasă să scalde trupul unui personaj colectiv cu numele Borges.” Aşadar, şi Lesenciuc este trupul care se scaldă mereu în altă apă a râului care este însuşi Lesensiuc, iar Heraclit din Efes („râul Heraclit”) pare că zâmbeşte pe sub mustaţă, în barba-i cârlionţată: panta rei kai ouden menei! Şi se aude mai departe: Κανείς δεν μπορεί να μπει στο ίδιο ποτάμι δύο φορές (Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu).
În experimentul său, Adrian Lesenciuc construieşte poeme plecând de la citate din Borges, fiecare fiind „fasciculă a catalogului Bibliotecii din Babel”, „neînregistrată, dar ordonând cu rigoare, cu minuţie, un univers ireal şi real deopotrivă”. Referinţele par a fi cu toatele din sfera filosofiei, semn cât se poate de clar că, şi în concepţia lui, amândouă artele (sic!) au aceeaşi sorginte în gândirea reflexivă.
Textele scurte/lungi ale poetului sunt un tribut adus ambiguităţii existenţei, o plecăciune, dar şi un imn în cinstea armoniei contrariilor. Rostul lui Borges, aici, este şi de a demonstra că „orbul vede adevărul”, adică experienţa capcanei face să fie cunoscută esenţa libertăţii, iar libertatea înseamnă supravieţuire în anonimat: „(…) Cred că poezia trebuie să fie anonimă. (…) (Borges); poemul de la pag. 17 ilustrează această idee: „Dungile sale sunt gratii tigrului lui Borges / cum versurile astea gratii poemului meu sunt.” A se reţine de aici şi structura muzicală a limbajului, ritmurile induse prin o anume topică a frazelor. Foarte potrivită această opţiune pentru arhitectura textuală, dar şi atitudinea faţă de textul „inspirator”, pe direcţia esteticii deconstrucţiei: un fel de închidere care se deschide de sorginte derridiană. Lectura pe care o face Lesenciuc lui Borges se sprijină, evident, pe ideea unei „izotopii semantice”, coborând poate dincolo de intenţiile argentinianului, căutând în sine semnificaţii personale cu caracter general, dar nu mai mult decât permite necesara pertinenţă. Spiritul său discret ludic - esenţial într-un astfel de demers experimental! –  şi autoironia adaugă valoare poetică dialogului cu înaintaşul. „Când citim un poem bun gândim că şi noi am fi putut să-l scriem, deci acest poem preexista în noi. (Borges) // Ştiu poezia mai bine decât mă ştiu pe mine. / Şi ea mă ştie pe de rost, o ştiu. / Mereu o-nşel, mă-ntorc spăşit. Târziu / mă iartă ea; cuvântul se zămisleşte-n mine.” (p. 19)
Dar, dacă Borges se aşează ca o cupolă protectoare şi provocatoare peste construcţia textelor, discrete referinţe livreşti sunt voit lesne recognoscibile, fie ca pastişă (semn postmodernist), fie ca stil, à la manière de… (reverenţă). Par exemple poemul antikantian de la pag. 12: „Fericirea de a scrie nu se măsoară prin virtuţile sau slăbiciunilor scrierilor. (Borges) // Doctrina are cerul întunecat deasupra-i. / Un petic de lumină plouă pieziş câmpia fertilă a paradoxului. / Doar pâcla ideologiei te-mpiedică să vezi iarba grasă şi încâlcită / bătută de apa, mereu aceeaşi, a râului Heraclit.” Primul vers trimite, à rebours, la cunoscuta zicere „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine.” La Lesenciuc, realitatea e lipsită de transcendenţă („cerul întunecat”), iar accesul la „legea morală” e împiedicat de „pâcla ideologiei”, pe când „apa” e „mereu aceeaşi”, o realitate inaccesibilă „grasă şi încâlcită”, aşadar şi efectul Heraclit-râul este anulat. Toată această „cădere” vine din „revelaţia” că fericirea borgesiană „de a scrie” este o stare intimă, indiferentă la judecata axiologică exterioară, la vreo valoare de comunicare. Se adânceşte, astfel, spunerea sudamericanului şi se relativizează celebrele judecăţi filosofice ce păreau definitive. În altă parte (pag. 29), cu mult mai discret, dar subtil accentuat, este prezent domnul Nietzsche, cu la fel de celebrul aforism 146 din „Dincolo de bine şi de rău”: „(…) Iar dacă te uiţi prea mult în abis, abisul de va uita, la rândul său în tine” [„(…) Und wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein.” (Jenseits von Gut und Böse)]. Poemul, care porneşte de la „(…) întregul trecut, trecutul de nepătruns s-a constituit ca să putem ajunge în această clipă acum (Borges)”, este construit ca paradox şi, într-un ritm sufocant, dur, „nemţesc”, abundă cuvintele finalizate în „und” – afund, rotund, ascund, rund, furibund, inund, fecund, secund – pentru ca şirul să se-ncheie, en fanfare, cu „Urgrund / Ungrund / Abgrund”, adică „Întemeiere / Neîntemeiere / Abis”, interogaţia „Chiar / cores- / pund?” şi sentinţa „privirea ta e mai senină decât lumina necreată.” Ambiguitatea în care suntem împinşi este perfectă şi demonstraţia la fel: indiferent ce-am face, cum am face, ce hotărâri am lua, vom ajunge întotdeauna în aceleaşi loc, în acelaşi moment în care suntem şi de unde putem începe oricând. Strofa de început, aparent amoroasă, („privirea mea se pleacă / întâlnind-o pe a ta”) capătă alte sensuri, alt destinatar, prin „Când înot între pagini râul se-ntoarce” putem ascende la „eterna reîntoarcere” (eternel retour), concept central la Nietzsche. Astfel că „exerciţiul acesta de înot în priviri” nu este cu vreo parteneră de sentiment, ci, iată, cu abisul: „Mă trage-adânc abisul / fără să mă scufund. / Încerc să scap. / M-ascund. / Sunt prins.” Doar că abisul este adâncul, apa „râului Heraclit”, care nu se schimbă, care e mereu aceeaşi, indiferent care este trecutul ei. Lesenciuc îi aduce la un loc pe Borges şi pe Nietzsche, aşa cum va face şi în poemul următor, de la pag. 31: „Înot. Confluenţele sunt loc de popas / pentru sângele neamului trecut şi rămas. // […] // (…) culoarea privirii mâzgăleşte istoria / aruncând în adâncuri sângele şi memoria.”
Se poate continua cu real câştig analiza rece a referinţelor şi provocărilor lui Adrian Lesenciuc. Mă voi mai opri numai la una singură, dublă, de fapt, care are drept ţintă nu un filosof, ci un poet: Rainer Maria Rilke. Poemele de la pag. 15 şi 16 sună în ritmuri asemenea acelora ale marelui austriac: „Când singura credinţă ce-animă omenirea / e faptul pipăibil, asumat / că unu lângă unu adunat / fac doi, încerc nedumerirea: // În care unu Dumnezeu se-ascunde? / În care semn? Dar nu vreau, imbecil, / să Îl testez prin simţul meu tactil, / să-L văd împreunând corpusculi, unde, // ci doar să simt – ce mare nerozie! - / că Domnul s-ar opri intenţionat / din rezolvarea teoremei lui Fermat / spre-a respira în ritm de poezie.” Tot în paradox locuieşte poetul cu textul său provocator, dar, de astă dată, recunoaşte/afirmă că esenţa existenţei sale umane este emoţia creaţiei, este simţirea acesteia, ar nu conceptul rece, mecanic, subaltern. Asemenea, trimiterea christică: „[..] // Nimic decât un joc – dogmatic aparent - / cu reguli stricte, colorit strident / un joc fără niveluri, fără nivelare. / În povârniş, cu lemnul în spinare, // când vine vremea de-a ieşi din joc, / când lemnu-n cruce prinde chip pe loc, / realizezi că nu poţi şi, smerit, / nu te-nchini dogmei, te-ncovoi în rit.” Îmi pare aceeaşi muzică din „Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?” („Ce te faci, Doamne, de-am să mor?”) sau din „Was wirst du tun, Gott? Ich bin bange.” (Ce te faci, Doamne? Mă-nspăimânt.”).
Perspicace, Radu Voinescu observă cu dreptate, pe coperta a patra a volumului, că avem spre lectură un lung poem-omagiu marelui argentinian, pe cale heraclitiană: Cartea de nisip şi Cartea de apă sunt convergente, amândouă substanţele fiind, în esenţă, curgere, timp în mişcare, înnoire sau, adesea, stagnare, după cum se configurează interior fiinţa umană în raport cu ele. Experimentul poetic al lui Adrian Lesenciuc este o reuşită deplină şi, cu vorbele domnului Voinescu, „Un pariu curajos şi, consider, câştigat.”


vineri, 11 noiembrie 2016

Dumitru Manolache - Sâmbăta mută


A învia fără să fi murit

Catalogat, unanim, drept scriitor creştin, [pro]venit din jurnalist de investigaţie, Dumitru Manolache este scriitor adevărat pur şi simplu, excelent arhitect al scriiturii, o judecată critică de tip generativ fiind prea puţin relevantă pentru valoarea estetică a creaţiei sale. Dacă o umbră a stilului prozei geobogziene este de lesne de observat, şi alte ascendenţe ar putea fi semnificative (Dostoievski, Bulgakov, Thomas Mann, Herman Hesse transpar dintr-un existenţialism intrinsec, de sorginte nietzscheană). Romanul de faţă este o pledoarie pentru salvarea omului, dintr-o lume absurdă, prin spirit, prin desprinderea de atracţia (cătuşa) mundană şi mărturisirea de sine ca recunoaştere a eşecului, a ratării existenţei în absenţa adevăratei credinţe. Cale deloc uşoară pentru omul aflat sub vremi, abandonat voluntar în voia valurilor din timpuri tumultoase, nesigure, cu false repere.
O serie de alegeri nepotrivite, comune cu ale multor români reali din ultima jumătate a veacului trecut, îl conduc pe Mihail Omu din fundătură în fundătură, pe plan profesional, pe plan familial, pe planul vieţii interioare grevate de criza de ideal, caracteristică societăţilor de la începutul de secol 21, dar cu rădăcini adânci în deceniile anterioare, influenţate fie de utopia unei minunate şi imposibile lumi mai bune, fie de consumismul capitalismului sălbatic, în care domnia banului şi sărăcia spirituală sunt exclusive.
„Viaţa lui Mihail Omu este o sumă de eşecuri. Expresia cea mai elocventă a ratării. Oglinda familiei de pe care a căzut argintul. Te uiţi în ea şi-ţi trece privirea dincolo, prin sticlă, fără să-ţi vezi chipul. Fără să ţi-l cunoşti.” Scriitorul nu uzează de ocolişuri psihologizante, scriitura sa este directă, frustă, cinică în destule locuri, chiar dacă nu lipsesc pasaje reflexive, reveriile încărcate de nostalgii. Te conduce pe drumuri obligatorii, nu te lasă să interpretezi, să rătăceşti liber într-o imaginare a unei realităţi, altfel, familiare. Te aruncă direct într-o lume descrisă cu uneltele reporterului aparent obiectiv, neimplicat, dar şi cu delicateţea poetului abia ascuns de năvălirea de cuvinte şi de întâmplări: „Mihail a trăit ca un heruvim orb. Ca o reptilă care şi-a tot schimbat solzii până a început s-o doară carnea, căci începuse să sângereze. A fost ca o sămânţă hrănită cu foc, dar a crescut ca o buruiană apatică, fără dimineţi cu rouă, sub propria-i umbră. A trăit o vreme convins că se poate hrăni doar cu milostenia unui zeu numai al lui, fără să împartă frăţeşte surâsul cu altcineva. Şi a crezut că lucrul acesta este suficient ca să supravieţuiască.” Toată cartea este plină de astfel de incursiuni, într-un fel de desfătare parabolizantă, reconfortantă pentru cititorul dedat la delicii stilistice. „Mihail păşeşte spre casă pe mijlocul drumului, cu pantofii în mână, înghesuit în hainele ude ca între coperţile unei Biblii.” (p. 21). Astfel de expresivităţi sunt cu deosebire semnificative, ele pregătesc subtil o devenire a personajului despre care se va afla treptat, după numeroase avatare recognoscibile, adesea, în viaţa socială de după 1990.
Căsătorit din interes, spre a parveni social, cu fiica unică a unui activist de rang înalt, Mihail este abandonat, după evenimentele din decembrie 1989, de către „protectorul” Constantin Ţuţuianu şi de către Vera („un accident frumos”), soţia destul de rece şi de lipsită de vlagă. Banii oferiţi de tata socru ca sursă de investiţii viitoare se duc pe apa sâmbetei la Caritas. Prăbuşirea se anunţă fără vreo tăgadă: „Mihail muşcase din noapte ca dintr-o dinamită. Niciodată nu simţise atâta durere şi explozie. Zăcea în el ca-ntr-un cadavru. Incapabil de reacţie, simţind că tot ce şi-a dorit a fost ucis.” Tarele moştenite, vinile înaintaşilor pentru care el trebuie să plătească se evidenţiază şi mai mult. „Vasile Omu, tatăl lui, avocat scăpătat, dinainte de război, şi-a vândut fratele vitreg, pe Duţă Porămbu, dându-l pe mâna securităţii, devenind după aceea informatorul ei. A crezut că aşa va supravieţui noului regim, fericit, ferit de necazuri, şi că în fiecare zi, de la primul ceas până la ultimul, se va-mbăta cu cucuta comunistă, ca să nu-i simtă povara. Să nu-şi simtă bolovanul propriului eşec.” După ani, s-a spânzurat într-un corcoduş. (Avem aici şi o poveste în ramă, despre Duţă Porămbu, cum sunt mai multe în roman, autorul ştie să strecoare cu îndemânare întâmplări semnificative cu personaje secundare semnificative pentru ilustrarea fundalului istoric al vieţii lui Mihail Omu.) Mama, Ana, care ajunsese să umble „goală, rotindu-se ca un derviş în mijlocul drumului”, în comuna Pârlita, „a înghiţit laptele de alior cu care spăla tata, când trăia, oile de râie. Cred că a făcut-o intenţionat. A lăsat un bilet lângă sticla golită, pe care scrie doar atât: «Ştii tu, Mihail!».” La momentul oportun, Mihail va înţelege. Moartea, de un fel sau de altul, se va înmulţi în jurul lui; chiar Ţuţuianu îşi va zbura creierii, Vera va deveni Sora Veronica – „Vera a murit înaintea mea şi a înviat!” –, munca la ziar, în care se refugiase, şi lumea aferentă, ignobilă, ipocrită, a jurnalistului de investigaţie, va fi abandonată. Calea spre o anume credinţă va descoperi că este singura salvatoare, dar e o cale grea, plină de obstacole mai cu seamă interioare. Golul care-i ocupase sufletul nu-l ajuta deloc la ispăşire. Mihail Omu pleacă într-o călătorie care se va dovedi iniţiatică. De fapt, un drum al Calvarului, al curăţării prin suferinţă. Va cunoaşte mizeria, dar şi frumuseţea umană acolo unde se va aştepta mai puţin. Încălţat cu sandale de fier, va ajunge la un liman, într-o zonă sacră din Dobrogea, unde „timp de trei ceasuri Mihail şi-a mărturisit viaţa, amănunţit, bucată cu bucată. Apoi a primit împărtăşania cu lacrimi în ochi.” Va dispărea de aici, se va pustinici, va găsi pacea sufletului său rătăcit, eliberarea, moartea fără să fi murit şi învierea, o viaţă alta, altfel: „Mă cheamă cineva şi trebuie să ajung degrabă la el.” Asta este semnificaţia expresiei „cu moartea pre moarte călcând” - pogorârea la iad a Mântuitorului este icoana prin excelenţă a Învierii, pentru că prin zdrobirea împărăţiei morţii, cu moartea pe moarte călcând, Hristos deschide porţile Raiului tuturor celor ce şi-au pus nădejdea mântuirii în El. Finalul romanului este revelator: „Doi bărbaţi, subţiaţi ca două fire de trestie, desculţi şi cu trupurile acoperite în nişte pânze de saci înnodate pe umeri cu câte o bucată de cârpă, încolăciţi la mijloc cu funii împletite din tulpină de urzică topită în apă, ca nişte inelele, cu pletele şi bărbile adiate de vânt, păşesc spre inima codrului de la [mănăstirea] Sfântul Gherman. Niciun cuvânt, nicio silabă, nici măcar o tresărire nu le tulbură înaintarea. Doar ochii le numără în gând ceva. Poate o rugăciune sau, cine poate să ştie, o altă tăcere... ” Avva Arsenie şi Avva Mihail s-au găsit pentru a se dedica Domnului, în acea profundă tăcere-rugăciune. Lumea cea veche dispare în neant: „Azi-noapte, la Pârlita, un fulger a trăsnit o casă părăsită. Vâlvătăi uriaşe, verticale, au înghiţit-o în câteva minute, fără să poată fi stinsă de nimeni. Doar un corcoduş răsărit din cenuşă în mijlocul prispei a scăpat de pârjol.

Sâmbăta mută fiind ziua de dinaintea învierii, ultima zi a postului Paştelui, ziua în care se prăznuieşte îngroparea trupească a Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi pogorârea Lui în iad, salvând neamul omenesc şi scoţându-l din stricăciune, titlul cărţii cuprinde tocmai semnificaţia drumului spre mântuire parcurs de personajul exponent al lui Dumitru Manolache. Romanul musteşte de viaţă adevărată, în care cititorul se poate regăsi cu uşurinţă şi din care poate extrage pilde cu folos pentru propria existenţă pământeană. Dimensiunea etică a romanului, oricât de bine şi discret întreţesută în text prin excelenţa stilistică, este pregnantă, fapt pentru care, încă o dată, scriitorul are a binemerita.

Zoran Pejkovski - Să nu-mi fie vis

„Când vei auzi cântecul meu”

O poezie luminoasă, deliberat lăsată în buna dependenţă a simplităţii sentimentului şi a expresiei directe centrate imnic pe femeia iubită fără rest, este substanţa acestui volum al macedoneanului Zoran Pejkovski, tradus de Dina Cuvata şi stilizat corect de F. M. Ciocea.
Firesc, metafora beneficiază din plin de trimiteri la natura înconjurătoare, aflată în exuberanţă: „Cât timp razele soarelui dau gust fructelor / Iar sucul urcă prin rădăcini, / Eu sunt cel care doarme în trunchiuri / Şi soarbe din sevele dulci. / Eşti aroma visării, / Împlinirea speranţelor, / Răspunsuri la tainele lumii.”
Avem aici o iubire legată de valorile agreste, care pun în valoare calităţile iubitei din clipele faste şi din clipele de trecătoare tristeţi. Peste toate, veghează Demiurgul, acela care dăruieşte frumuseţile, hrana sufletului, plăcerile nu doar ale spaţiului pământesc, ci şi ale Universului întreg, de care poetul se simte legat întrutotul.
Zoran Pejkovski celebrează poezia ca pe o bucurie a existenţei senine, pe drumul deschis, cu secole în urmă, de poezia pastorală, în care nimfele şi tinerii lor iubiţi se urmăreau prin codri şi pe dealuri, căutând sălaş secret: „Noaptea aceasta dormi în culcuş liniştit, / Iar eu o să râd de visul în care / Îţi sorb respiraţia de pe buze.”
 Pare că unei fel de Daphne îi face un fel de Apollo această mărturisire: „Acum, / Când am strâns într-un singur gând timpul, / Nu mai văd paşii altora în visul meu / Nici şoaptele lor bănuitoare / Fiindcă lumina ta destramă întunericul. // Acum uit insomniile nopţilor solitare / Fiindcă tu eşti visul meu, / Îmi dăruieşti bucurie / Şi mă trezeşti când pleci, / Fericit într-o nouă zi. // Sunt mândru / Şi ştiu că mândria / Pentru mine-i virtute, / Aşa cum păsările zboară demne pe cer, / Aşa cum este / Sufletul omului iubit.”
Uneori, suntem invitaţi la viziunea unui spaţiu de genul aceluia definit de Ion Barbu (Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste…”), dar în care „jocul secund” devine prim, vizibil şi mărturisit pe deplin. Aici rugăciunile sunt / Psalmodieri ale dragostei”, iar în loc de barbianele harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi ni se oferă luminosul Hai, / Găseşte-ţi aripi, / Ca să zbori, / Găseşte-ţi putere, / Ca să vii, / Să te am, / Să te păzesc / Să-ţi dau o parte din visul meu, / Binecuvântată să fii pentru totdeauna.”
Situarea poetului într-o lume revolută, într-un paradis azi pierdut, îi permite efuziuni sincere şi plângeri jucate cu delicateţe şi candoare: „Dacă durere îţi provoc / Blestemat să fiu, / Fiindcă nu vreau cu durerea, / Cu frica, / Cu neliniştea şi neastâmpărul / Să fiu asociat.”
Natura este aceea care participă întotdeauna la zbaterile şi dezbaterile îndrăgostitului, cea care-i mângâie sufletul: „Nu mai vreau să am parte / De suferinţă, / De singurătate, / De neastâmpăr. / Doresc să te-ntâlnesc / În rumeneala curcubeului / Ivită sub roua dimineţii, / Ca mărgăritarul sub soare, / Să te întâlnesc / Topită în visul meu, / Să nu fie tristă vremea / Care mă rupe din inevitabila eternitate.”
Dacă există un final – şi există! – acesta nu poate să fie decât în lumină: „Vom arde în lumina soarelui la zenit, / Noi singuri pe orizontul sorţii, / Robiţi de drumurile străbătute, / Urmăriţi de exodurile interioare”, pentru că întunericul este numai senul doliului, nimic mai mult: „Dacă moartea cândva / Îmi va fi scăpare, / Îmbracă-te frumos în negru, / Pentru ca şi alţii să se îndrăgostească de tine, / Şi iartă-mi fuga obraznică din singurătate. // Dacă moartea cândva / Îmi va fi scăpare, / Şi tristeţea se va domoli, / Pune-mi trufia paravan luminii, / Care apasă pe marmura rece a crucii.”
Miraculosul, atâta cât există, ţine de existenţa femeii ca obiect şi subiect al iubirii neostoite, cu împlinirile şi mai ales cu suferinţele ei. Evident, relaţia eros - thanatos nu putea să absenteze din discursul poetic aflat într-un spaţiu care a generat chiar revelaţia relaţiei indisolubile dintre cele două concepte, dar nu grevează deloc seninătatea relaţiei amoroase, care rămâne în parametri comunicării lipsite de stări şi refugii abisale.

Prezenţa poemelor lui Zoran Pejkovski în limba română se constituie într-un gest firesc şi necesar de comunicare între spirite apropiate, crescute în toposuri asemănătoare, încărcate de o simbolistică accesibilă celor două moduri de viaţă caracteristice zonei Balcanilor.