Constantin Marafet - Febra pietrelor cărunte

Paradox şi nostalgie

O anume solemnitate intrinsecă are poezia domnului Constantin Marafet, dintotdeauna. El nu scrie/spune cuvinte, ci le celebrează, oficiază precum din spatele unui amvon, uneori chiar în faţa pustiului, pe deasupra nisipului „umblător / ca un şarpe albastru”, „pustiul ca o ironie”, „pustiul şi depărtarea fricii”.

El ne spune: „respir lumină”, „un fulger se plimbă prin mine”, dar, avem, în acelaşi timp, „căutările din sfântul amurg” sau „de pleoape am prinsă Luna / cu o funie de fum împletită  / şi mă îndrept cu ea spre noapte”.

Poeme de dragoste sunt, indiferent de temă, cele din această carte, de dragoste vie, angajantă, o invitaţie de participare deschisă a cititorului, de lăsare (şi chiar delăsare) în voia imaginaţiei, a fantasmelor strălucitoare: „în sărutul tău stă patria mea şi frigul / şi înălţimea şi fulgerul din furtunile Căii Lactee / ca o biserică în care eu păşesc sfios desculţ / ascultându-ţi inima cum întoarce / pe toate feţele lumina”.

Sărutul este marca relaţiei de iubire, atingerea buzelor devine comunicare şi comuniune, „darul ceresc – sărutul”. El este acela care „împachetează veninul în cuiburi de cuci, / alungă întunericul / peste bordul unei iluzii interzise”. Regăsim lesne «violenţa şi dulceaţa» de care aminteşte Umberto Eco atunci când comentează (în Opera deschisă) un vers de Petrarca, precum în această declaraţie de dependenţă: „dacă tu ai fi fost cerul / aş fi îngenunchiat / dacă ai fi fost pământul / te-aş fi însămânţat continuu / dacă tu ai fi fost apele lumii / nu mi-ar fi fost sete niciodată”, dar şi atunci când mărturiseşte: „sunt ca o biserică rătăcită / fără sărutul tău”.

Metafora este regina reginelor, la Constantin Marafet, poet ce nu are deloc porniri spre redundanţe înşelătoare: „la uşa unei flăcări cu petale adormite”; „taci în gura foamei / ca omida în vulcanul neputinţei”; „umbra unei răni mă doboară / şi focul arde această foame / sub coapsele tale letale; „peste înec trec basme în cămăşi ude”.

O temă cu care reflecţia poetului se simte familiară este aceea a timpului. „împreunarea eternităţii / cu braţele noastre”, „o clipă este eternitatea, / iar noi reparăm / clipă după clipă cu şoldurile goale”, „te aşezi în clipa ta căruntă / numărând darurile risipite  / în cripta eternităţii.” Este clipa egală cu eternitatea prin excelenţa şi profunzimea trăirii amoroase, un prezent permanent al iubirii, „tu eşti doar sufletul meu ce poartă pe umeri / dragostea într-o clipă plină de eternităţi”.

Există permanent o altă dimensiune, paralelă cu aceea în care pare că suntem, o altă faţă, misterioasă, a realului: „vişinul înflorit în oglindă”, „nu întrerupe zborul şi nici nu lasă flămând / sufletul tău rostuit în oglinda lacului iluzoriu”, cu un summum în autobiografie: „Eternitatea o folosesc doar ca monedă de schimb la încrucişarea apelor în oglindă.”

Oximoronul face casă bună cu acea complexitate a sentimentului ce iscă emoţia iubirii: „un zbor urmăreşte / căderea în adâncuri cereşti”.

Sunt numeroase alcătuiri antologice prin frumuseţea lor, aleg aici „dacă plânsul meu ar avea picioarele lungi / ar ajunge la tine într-o clipă şi te-ar ierta” şi „cea mai frumoasă muzică e frunza / ce-mi dezgoleşte cu sfială / coapsele tale”, care îmi aminteşte de spusa lui T.S. Eliot: „muzica poeziei nu e ceva care există separat de înţelesul ei”.

Constantin Marafet este, şi de astă dată, poetul vivace în limbaj şi profund în reflecţie, deschis mărturisirii de sine fără rest, cu adaos de frumuseţe delicată şi joc al nuanţelor.

Radu Vida – Iubirile vikingilor

Cu un titlu derutant, a apărut anul trecut la Editura „Napoca Star” un roman semnat de Radu Vida, tentativă nedeclarată, dar în mare măsură reuşită, de frescă a unei perioade istorice, prin destinul lui Simeon, un băiat bun la desen, care învaţă meşteşugul prelucrării argintului de la Shloim, un mare meşter în domeniu, şi devine treptat oarecum celebrul „Ava argintarul”. Romanul acoperă decenii precomuniste, comuniste şi postcomuniste din viaţa românilor, relatând caleidoscopic şi arborescent, cu numeroase şi semnificative povestiri în ramă, ale căror personaje definesc, prin atitudine, acţiune, renunţare, suferinţă, caracteristici definitorii ale unor vremuri de pierdere a identităţii sociale, de domnie a bunului plac, sub masca luptei de clasă, a dreptăţii în numele clasei muncitoare. Este un roman, în mare măsură, al „obsedantelor decenii”, ca să folosesc şi extind titlul articolului lui Marin Preda din Luceafărul, nr. 23/1970. E poate şi un bildungsroman. Dar mai mult decât atât, autorul se arată a fi bun cunoscător al tehnicilor narative clasice, moderne şi postmoderne, pe care le combină cu abilitate spre a pune în valoare aspecte cu mare impact emoţional tocmai din pricini estetice. De numeroase ori, părţi referenţiale ale textului devin, aproape fără să ne dăm seama, părţi sugestive, generalizante, cu o deschidere şi un dinamism baroc, şi par a deplasa permanent atenţia între esenţă şi aparenţă, prin descompuneri şi recompuneri pluridimensionale ale realităţii, ale mediilor în care personajele, în special Ava (Simeon), apoi şi ginerele său, jurnalistul Ucu (Dorel-Dorucu Bunduchi), vor ajunge să trăiască şi să caute să supravieţuiască unui sistem mai mult sau mai puţin concentraţionar. Balansul continuu între fapte, întâmplări, situaţii şi semnificaţia lor, trimiterile livreşti, inserţiile de fragmente confesive, de reportaje, de scrisori şi versuri, de pagini (ca de) manual ori enciclopedie referitor la arta prelucrării argintului, fac din lectura romanului o continuă aventură provocatoare. Se adaugă pendularea între timpi diferiţi, trecuturi şi prezenturi pe care cititorul trebuie să le identifice, pentru că ele explică sau complică trama, deschide porţi dincolo de care se află subiecte de reflecţie asupra umanului în criză. O criză sacrificială, pe care René Girard o definea succint: „Dacă sistemul nostru ni se pare raţional este, în realitate, pentru că e mai strict conform principiului răzbunării. Insistenţa asupra pedepsirii vinovatului nu are alt sens.”* Sacrificiul devine mediere între sacrificator şi superiorul său (divinitate, în societăţile primitive). Societatea atee a bunăstării comuniste în care se mişcă personajele lui Radu Vida urmează strict un astfel de model al relaţiilor ierarhice. Totdeauna este căutat un „miel” de adus şi sacrificat pe altarul care asigură perpetuarea în funcţie sau chiar supravieţuirea. Dar niciodată nu există siguranţa că sacrificiul este şi primit. O află pe pielea proprie subofiţerul de securitate Dorneanu, care-l bate preventiv pe Ucu, sperând să placă şefului Pădureanu, dar se alege cu aplicarea unei figuri de arte marţiale care-l leşină şi cu detaşarea la Valea Ierii, pe post de căţelar. Miel va fi Ava argintarul, de mai multe ori, miel de serviciu, s-ar zice, miel va risca să fie şi Ucu.

Excelent portretist, Radu Vida creează şi personaje secundare memorabile, fauna activiştilor de partid, a gardienilor şi a şefilor lor fiind prezentată cu toată turpitudinea-i caracteristică, a josniciei slab alfabetizaţilor ridicaţi în ranguri de oroarea aplicării teoriilor comunismului marxist-leninist. Col. Colţea, comandantul puşcăriei din Deltă unde e transferat Ava argintarul de la Gherla, devine astfel eroul unei satire remarcabile, pe cât de esenţialmente tragică, pe atât de comică, a unui sistem de o ipocrizie criminală, în care viaţa condamnatului are valoare negativă. Scena vizitei celebrului Ion Dincă, zis Te-leagă, la temniţă are valoare de model antologic pentru un comportament absurd impus de relaţiile de subordonare conforme vieţii în societăţile sclavagiste. Satira este groasă: de exemplu, parola de trecere dincolo de poarta temniţei, care trebuie spusă santinelei, este „Împuţitu”. Spaţiul concentraţionar este realizat aproape cinematografic, cu ritm al scenelor potrivit unui decupaj profesionist, iar relaţia ambiguă cu Securitatea a personajelor reiese cu precădere din dialoguri de cele mai multe ori eliptice, în care tăcerile (punctele de suspensie) spun mai mult şi chiar altceva decât vorbele. Nivelurile de competenţă nu au legătură cu nivelurile ierarhice, ba dimpotrivă. Activistul Clonţ, de la Comitetul Judeţean al PCR, care „înjură într-un mod atât de pitoresc, cu atâtea combinaţii şi permutări de cuvinte porcoase”, pare desprins din commedia dell’arte, dar cinismul care se ghiceşte dincolo de gesturi şi cuvinte induce senzaţia de groază şi revoltă.

Prezenţa vikingilor este justificată prin legendele privind legăturile dacilor cu popoarele nordice, simbolistica oarecum asemănătoare de pe obiectele decorative, atât de studiate şi iubite de Ava argintarul. Şarpele este cel mai prezent, toate lucrările importante, de la un moment dat realizate ilegal, au ca element definitoriu toarta de argint ca împletitură de şerpi ce muşcă din gura vasului. Semnificaţiile sunt multiple, dar autorul romanului nu oferă nici o cale de descifrare, lăsând cititorului alegerea, în funcţie de receptarea eticii naraţiunii. Naraţiune, de altfel, deloc ofertantă pentru asemenea demers, dată fiindu-i complexitatea planurilor şi a caracterelor. Poate tocmai ambiguitatea misterului care domneşte nestingherit asupra felului în care apare traiectoria sinuoasă urmată de personaje, alegerile pe care le fac spre a se împlini dincolo de viaţa cotidiană, creează aura de absurd al existenţei, trimiţând lesne fondul naraţiunii spre interpretări din zona prozei existenţialiste. De altfel, citind cartea, te simţi familiar cu Kafka (din Procesul, dar şi din America) sau Camus (din Le Malentendu), dar mai ales cu Sartre, ceea ce aduce un plus de profunzime şi de valoare estetică scriiturii lui Radu Vida. O atmosferă care aminteşte, de multe ori, de Huis clos (Uşi închise) şi de replica lui Garcin dinspre finalul piesei: „Pas besoin de gril: l'enfer, c'est les Autres.” („Nu e nevoie de gratii: infernul sunt Ceilalţi.”) face foarte bine lecturii deloc comode, dar atât de incitante a unui roman care completează peisajul literaturii ce mai recuperează pagini din raportul asupra unei jumătăţi secol tragic şi dement.

_______

*(René Girard, Violenţa şi sacrul, Nemira, 1995, p. 28)