Octavian Mihalcea – Patima cheilor

De poezia lui Octavian Mihalcea te poţi apropia numai cu mare grijă, în orice anotimp, dar nu în orice zi, nu la orice oră. Porţile ei nu sunt deschise totdeauna, oricărei stări, oricărei dispoziţii, chefului pe care-l ai ori nu să treci prin încercări repetate, precum Harap Alb ori vreun prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea. Trebuie să-ţi asumi pericolul de a rămâne blocat în neputinţă, în indecizie, în obstacole, în burta chitului, „pe muchia haosului / uneori adorabilă” (pe muchie). Odată aflat înăuntru, „alfabetul treptelor aurii / devine obligatoriu // luciul selenar / nu mai simplifică nimic” (prea multă fineţe) Dacă te cuprinde „melancolia / planta sfâşierii” (cupru) [încântătoare imagine, recunosc!], ceea ce este inevitabil, poemele lui Octavian Mihalcea îţi devin familiare, începi să te cauţi în ele şi să te afli plin de întrebări şi de certitudini. Şi, desigur, cum au observat şi alţi comentatori, vei fi vulnerabil, adică vânat continuu de nemiloase fantasme.

Să fim bine înţeleşi, Patima cheilor este despre închidere şi nu despre deschidere; să fie clar de la început! Poetul nu are nicio intenţie de a ne lăsa să hoinărim, să plutim liberi odată ce ne-a înrobit, ne-a închis în colivia plină de umbre şi lumini a poeziei sale. Trebuie să urmăm căile deschise de el, să facem popasurile obligatorii, să venim cu bagajele potrivite. Cu mintea limpede şi cu mari aşteptări ce vor fi satisfăcute pe deplin.

Zice poetul: „tocmai am trezit pasărea / pierdută printre ceasuri // fără gratii fluturi bătrâni vestesc legi / pe la ferestre e aşteptat / timid curcubeul // zborul va curge spre piatra / celor mai ascuţite glasuri // altfel de câştig / când pânza cifrului / vorbeşte despre ciocul / nemilos al poeziei” (singura pasăre). Chiar dacă nu are labişianul „clonţ de rubin”, pasărea asta este din aceeaşi stirpe şi întâlnirea cu ea nu poate fi evitată. Chiar „pierdută printre ceasuri”, tot o [ultimă] cădere din zbor va avea, cântul ei cu „ascuţite glasuri” va ieşi, ca ultimul cânt al lebedei, din „ciocul nemilos la poeziei”, cel care veşniceşte prin însăşi muşcătura sa.

Şi în acest volum, poetul nostru este un experimentator, scormone în vechi modele după combinaţii noi, faţete ascunse. Delicate urme erotice se ascund, astfel, în aparente descrieri de peisaj romantic, pe urmele şi în spiritul poeziei extrem orientale: „urmăresc indecis / copacii de lângă apă / deja ştiutele cărnuri fine // eu îţi cunosc viaţa / metaforă în zodie grea/ doar eu voi spune apoi / cum s-a întâmplat cu adevărat // am visat tărâmul cu pielea subţire? / culoarea a fost prea tare?” (cum s-a întâmplat). La fel descoperim în poeme precum e mai simplu, până la urmă, lecţie de vară, trei câte trei, uneori erosului i se alătură ceva thanatos, ca în profiluri posibile, lângă şevalet sau acesta din urmă se impune de unul singur: „altă lume alte cuvinte alături / unicul soare se împarte rece // simţiţi voi frisonul / plonjare oriunde afară / tot într-o mare de pământ // şi nu a fost ştiut chipul // trece zgomotul vertical / prin umbrele unui lichid viu / ca nu va ajunge nimănui” (mare de pământ). Cutuma originară a oricărei reflecţii despre viaţă, cunoscută, se pare, din vremi antice şi reluată la răstimpuri, până la Freud şi mai departe („Zwischen Tod und Sex gibt es in unserer Erlebniswelt eine merkwürdige Verbindung; Eros als Gott der Liebe und Thanatos als Gott des Todes”), este onorată de poet în desfăşurarea acestei patimi a cheilor. Ba mai mult, ne împinge mult înapoi, spre „omul plutitor” al metafizicianului Ibn Sina, conştiinţă pură, dezbrăcată (dezbărată?) de simţuri şi reflecţiile sale despre mediu, mişcare, somn şi veghe: „numai ştiu câţi ani / închid plutirea cu cheia / aruncată spre binevenite grădini // cunoaştem ales / vânătoarea la înălţime / sfârşit spre început / apele somnului / pictat în amurg / vorbele sărutate cu vorbe / aşa cum respirăm / acelaşi chip”. (vânătoarea la înălţime). Este o grilă revelantă de lectură, y compris potrivită încifrării voit eliptice, esenţializatei metafore existenţiale, pe care o şi încarcă de mister. Ecoul imaginii suspendatului avicennian revine uneori, mai discret ori mai evident, în cortină, melodie rapidă, aer şi tălpi, nume şi alte poeme, afirmat direct ori în răspăr, pentru că e vizibilă şi intenţia poetului de a călca habitudinile, de a surprinde prin antiteză şi oximoron. În seminţe, spre exemplu, imaterialul se materializează şi promite rodire, fie şi abstractă, cu un popas amniotic prelungit; versurile se aşază firesc, într-un crescendo lent, ritmic, acumulativ: „auzul aprins / va deveni / mâine nisip // sunt simple podoabe / la umbra altei mări // zodia închisă trăieşte / nostalgia caselor lichide // seminţe plutind / seminţe plutind”.

Poemul care dă titlu volumului se vrea cumva ars poetica, fireşte, în linia aceleiaşi întemeieri metafizice de care pomeneam mai sus; este o afirmare a forţei cuvântului creator, al provocatorului de emoţie înaltă, a iniţierii trăirii intense, ardere şi dezvăluire: „mâinile care scriu / păstrează patima cheilor / bineştiută în curţile închise // mare lucru să fii / cititor în imagini de sus / până la sfârşit // când stăpâneşti / nu mai respiri / oscilare lentă / invadare sau febră” (patima cheilor). Metoda practică, reţeta, ca să zic aşa, se dezvăluie mai la vale: „cheia imaginară / învie semnele / frunza ce taie / bustul / de tânără fată / al privighetorii // multe manuscrise / au pete învingătoare // melancolia întoarce / ziua fericită / a umbrei” (bust).

Aceasta este o carte a descifrărilor, pe care Octavian Mihalcea o oferă generos şi fără rest, păscut de nostalgii misterioase pe care, cu un pic de efort, le-am putea descoperi şi în noi înşine. Un poet matur şi complet, un artist neliniştit şi curios, dornic să afle şi să dăruiască noi sensuri ale existenţei interioare, emoţii particulare, uimiri şi bucurii înalt spirituale.

Nenascutele Umbre - Mariana Rogoz Stratulat

 

Despre dragostea de a scrie viaţa

 Poezia se naşte din încrederea în forţa cuvântului, dar şi dintr-o nesiguranţă referitoare la capacitatea de a dezvălui misterul existenţei, de aceea ea este o continuă şi neobosită încercare de traducere, prin text, a simţirii în emoţie, de transpunere a imaginii plastice naturale – exterioare sau interioare – în şiruri de semne cu sens şi chemare, cu o capacitate de acaparare a atenţiei unui potenţial receptor. Poezia nu aduce bucurie decât dacă provoacă, trezeşte ceva în Celălalt. Lenea în gândire nu este propice poeziei şi cititorului ei, căci nepăsarea şi abandonul în sclavia rutinei sunt boli mortale pentru comunicarea între fiinţele dotate cu inteligenţă; y compris şi tăcerile, acelea care fac sens oricărui mesaj relevant pentru omul raţional, în primul rând în muzică, dar totdeauna şi în orice fel de discurs.

Plecând de la aceste considerente, perenitatea umanului este, observăm cu uşurinţă, una dintre mărcile poeziei scrise de Mariana Rogoz Stratulat. Încredinţarea că, înlăuntrul unei naturi generoase în imagini şi vibraţie proprie, este loc pentru fiinţa umană, sensibilă, deschisă, luminoasă, pentru un timp peren, mereu reînnoit, nicicând epuizat. Entuziasmul de se bucura de viaţă conduce nu la pierderea în iluzie, ci la convingerea că „Ne vom strecura, / umbre şi fum,/ sfidând Cerberul lui Hades, / printre ruinele nepăsătoare / ale trecutului”. Viaţa şi moartea se (con)topesc în preajma iubirii de celălalt, sub ocrotitoarea prezenţă a lui Dumnezeu, de unde şi îndemnul „spălaţi-vă de frica de moarte”, pentru ca eu – poetul, omul –  „s-adulmec pasul lui Iisus / pe ape”, să „Trăiesc iluzia tulburătoare / a înălţării mele la cer”,  adică să înţeleg rosturile misterioase ale existenţei.

Complexitatea lumii înconjurătoare, precum şi a lumii interioare, anotimpurile, dar şi vârstele omului, într-un melanj semnificativ, nasc peisaje de viaţă pe care autoarea le „reproduce” cu delicateţe şi forţă, ca într-un fel de magie: „Treceau pe-alei îngeri livizi / - bolnavi şi fără mamă - / ducând ofrandă, sus, / lui Dumnezeu, / fericirile şi nefericirile lumii / îngrămădite în deşertăciunea / unui singur cuvânt.”

Cu o risipă generoasă de metafore şi subtile trimiteri la sentimente senine, în „nefirescul veac de fum”, provoacă la reflecţie, împingând cititorul spre interogări asupra sinelui: „oglinda goală, / în care creşte / umbra, / umbra de fum, / străină veşnic, / scrum”; cine sunt şi ce pericol mă paşte? desigur, acela de a mă pierde de mine, căci „dacă depărtarea / ne ofileşte somnul / şi pleoapele în zori, / tot vom găsi cărarea / în umbrele din noi.”

 „Nenăscutele umbre” sunt acelea care stau de veghe, ascunse, posibile, salvatoare, dincolo de „arborii ce tac”, poate „o femeie / care te cheamă / să zburaţi împreună” va apărea pe când „un foc se-ncolăceşte / pe-a timpului răcoare”.

Când „Ceasul şi-a răsucit limbile / într-o metaforă, / în rodul nerodit al unei himere”, poemele din acest volum aduc speranţa şi nostalgia să aline în clipele de tristeţe. Bine strunita prozodie muzicală, talentul de a alege ritmurile potrivite textului liric ne convinge încă o dată că Mariana Rogoz Stratulat are mereu să ne ofere bijuterii ale emoţiei şi încântare. Lectura va fi totdeauna îmbogăţitoare, a sufletului.