Mihaela Meravei – Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat*

Provocarea Mihaelei Meravei, când scrie poezie, este continua aprofundare a lirismului, experimentul pe care-l face în zona neomodernismului, a retoricii decontructive şi deliberat ambiguizante. De la o carte la alta, limbajul poetic s-a tot rafinat, a devenit mai profund fiindcă se vrea mai demetaforizat, dar şi tot mai bogat vizual şi derutant prin surpriza imaginarului debordant; ludicul câştigă tot mai mult teren, ceea ce lasă spaţiu de locuire cititorului preţios şi pretenţios, dornic de incomodităţi reflexive, în care, de fapt, şi stă plăcerea lecturii delecta(n)te. Pe acest nevinovat delict al delectării superioare se întemeiază demersul poetei dobrogene, vinovată de îndrăzneala de a provoca emoţii intelectuale epustuflante, precum această mărturisire: „în mine un copac creşte de ceva vreme / ramurile-mi ies prin piele / îmi devin rădăcini”. Îţi vine să spui „nu încercaţi chestia asta acasă”, dar simţi că ţi se poate întâmpla acelaşi lucru odată ce vei privi înlăuntrul tău doldora de emoţii inexplicabile, neliniştitoare, de care nu aveai habar. Întâmplări dintre cele mai neobişnuite descoperă Mihaela Meravei într-o realitate ce ar putea părea banală: „şoareci cu rânjete de oameni nebuni / rod viguros din spiritul vieţii”, „soarele la apus o portocală uriaşă din care muşcă oraşul”, „oraşul acesta cu lumea transpirând poezie”, „plouă de ceva timp cu aripi de păsări”, „un oraş şchiopătă / din lipsa poeziei” etc. Dacă îţi spune: „când vei începe să visezi atunci vei scrie poezie” şi „înlăuntrul meu ocean înflorit de planctonul de visuri”, s-ar putea să deduci că o dimensiune onirică va străbate cartea întreagă, însă ai fi departe de adevăr. Reflecţia poetei ţine de o foarte trează şi lucidă tentaţie a dezvelirii misterelor existenţei, în care „frica se linge pe degete” şi mai cu seamă „dorul nu are un nume gândesc / este un fluture cu aripile ţintuite-n cer / nu este o voce este un delfin căruia i s-au încurcat / cărările apelor şi nu mai aude ţărmul / nu te mai aude”. Dacă „timpul fără poezie se târa ca un şarpe”, intenţia particulară a acestei cărţi este de artă poetică, de interogare asupra rosturilor poetului (artistului) „în cetate”, poziţie aparent duală, schizoidă, ca individ însingurabil şi, în acelaşi timp, dornic / datornic / de a se comunica celorlalţi ca iniţiator de lumi noi: „la început poetul şi-a despărţit duhul în două / făcând din el două părţi egale / una a călătorit-o spre zenit cealaltă / a suflat-o peste pământ // pământul era pustiu şi gol şi s-a umplut cu sufletul poetului // în inima adâncului de apă era întunecime / […] / sufletele au înflorit ca la un semn / transformând pământul într-o ingenuă / stare de poezie // atunci poetul a zis să fie primăvară / şi dintr-o dată s-a făcut voia Lui / şi a fost primăvară”. Calchierea textului din Geneza 1:2 („Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”) este benefică demonstraţiei lirice a acestei ars poetica sui generis, mai cu seamă când se-ncheie cu o expresie derivată din „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină.” (Geneza 1:3).

Intenţia este adusă astfel la stadiul de realizare, cu oraşul se întâmplă ceva ciudat, este recreat după voia poetului, din fragmente livreşti şi amintiri furate: „eu vin dinafara lumii // cineva în interiorul unui clopot de sticlă cu o bucată de diamant brut / zgârie poezii cum Michelangelo pe cupola Sixtină / scene din Facerea Lumii / îmi trag mâneca rochiei să văd mai bine şterg hubloul / fluturii verzi de dantelă se cristalizează pe geam / cu cât şterg mai abitir cu atât înţeleg mai puţin / mecanismul iubirii // […]”. Ceva ciudat se întâmplă şi pentru că interogarea se produce, inevitabil, din direcţia dragostei, relaţia amoroasă definindu-se ca mereu nesigură, ne-mplinită total: „mereu mă lovesc de pereţii tăcerii acesteia în care te-ai zidit şi uneori / când gravitaţi mă părăseşte / mă sparg în particule // un copil încearcă iluzia fulgilor de zăpadă / în pumni / iar eu îl iau în braţe cu dor // […] // despre tine mai citesc uneori în ziarele de dimineaţă / cineva apasă butoanele lumii şi tu îi pui cătuşe / te-ai transformat în terminator / şi ai încărunţit sufletul este mai alb ca părul tău / păsări fără cuib îţi ies din degete / îmi vine să plâng de lipsa lor / de ce le-ai dat drumul să se strivească de / lumea aceasta nebună care am devenit noi // […]”.

O poezie solid fundamentată pe meşteşugul liric bine stăpânit conţine, evident, şi acest nou volum al Mihaelei Meravei. Prezumţia de fericire (astfel se intitulează o carte anterioară) se dovedeşte şi aici „nepotrivită”, poezia nu are de-a face cu fericirea, ci cu bucuria, emoţia şi certitudinea îndoielii continue; versurile se cer de multe ori recitite, pentru a le pătrunde rosturile pe care autoarea le include aluziv, iar reluarea aceasta induce impresia unei schimbări continue a sensurilor: relectura nu este niciodată o repetare, parcă citeşti alt poem, iar secretul acestei reuşite autoarea nu ni-l dezvăluie. Ne rămâne doar să ne bucurăm de efectele lui: „un clopot se aude în mine / ca un strigăt de pasăre cuvântul / îmi aţipeşte pe buze / însângerându-le”…

_____

* Ex Ponto, Constanţa, 2019

Erika Bloj - Nobody's blues

Nimfele din Milton Keynes

Lola, personajul pe care-l joacă, de această dată, Erika Bloj pare a aparţine aceleiaşi familii (re)cunoscute din cartea anterioară, Roşu shiraz, locuind o depresie abisală (sic!) a cărei tensiune se acordă de minune cu mărturisirea făcută cândva: „Îmi plac ploaia, vinul roşu şi tot misterul din expresia what if... În mine e multă gălăgie.” De aceea, aici, suntem avertizaţi de la început că „hrănesc o pasăre plictisită de zbor” „în jalea limpede şi rece a unui izvor” şi „neclintirea stranie a unei picturi”. Neliniştea care traversează trăirile poetice ale personajului, căutarea continuă a unui sine aflat mereu şi mereu deteritorializat, alienat şi alienant, sunt mărci ale unei arhitecturi ce ţine de o modernitate din specia poeziei beatnicilor (încântător poemul blues de lună jilavă!) puternic revitalizată prin aplicarea unui tratament infrarealist („un desmedido océano de vacío”, zicea Roberto Bolaño; „doar noi mai plutim în marele gol / exilaţi într-o gură de viaţă” şi „rupe-mă în bucăţi mici / urlam când golul dintre noi părea imens / nu-mi place imensitatea / e rece”, zice Erika Bloj). Poeta a debutat matur, sigură pe ea, şi continuă din ce în ce mai susţinut în imagini complexe, de mare bogăţie sugestivă, sub imperiul încărcăturii oximoronice a unei existenţe minate de absurd şi ameninţate de haos, existenţă pe care ea o priveşte şi o analizează cu o înspăimântătoare luciditate. No mercy pare a fi motoul abordării realităţii interioare şi exterioare, amintind şi de versurile unei autoare (Mina Harker) chiar din Milton Keynes, urbea în care îşi are acum reşedinţa fata din Reghin: „Is there poetry in the parking lot? / In the grid like lines of Milton Keynes? / Behind the scenes the dead wind rustles and shakes water's sea-ward dreams / Is there poetry amid the reeking refuse and overflowing bins?” Poate şi de aceea putem citi în paginile cărţii „ziua aceasta e ca un rest de ambalaj uzat / aruncat pe strada pustie a oraşului / aşteptând un vânt puternic / sau măcar nişte gunoieri sârguincioşi / nu are loc în albumul cu amintiri / e unsuroasă / lipicioasă / murdară”. Spaţiul în care ştim /ni se spune/ că îşi (pe)trece viaţa cotidiană Erika Bloj, împreună cu spaţiul firesc imaginat (binevenite sunt referinţele livreşti!), augmentează consistent autoanaliza şi îmbogăţeşte imagistic construcţia textului, uimind şi prin surprinzătoarele şi semnificativele asocieri, hrănindu-se din beneficiul unei înţelegeri profunde şi superioare a emoţiei (datorată studiilor de psihologie). Poeme precum stockholm („e frig în sindromul acesta / literele sculptează pe gâtul lung al singurătăţii”), borderline („îmi privesc carnea în oglindă / rănile mângâierilor s-au vindecat / e o sete cum cea a pământului / cum nu mai plouă de luni de zile / cum drumul îşi deschide buzele crăpate / cum pielea se strânge pe carnea obosită / privesc prin mine ca prin transparenţa / unei iluzii”) ori asperger („locuiesc într-un sindrom de izolare atroce / eu în mine ca un el în ea / doar că lumea e un perete rece”) pot sta oricând în primplanul oricărei analize axiologice de stil eliberat de constrângeri, detaşat, căruia abundenţa de peisaje interioare, senzaţii şi ritmuri tainice îi măreşte forţa de impact asupra oricărui cititor pretenţios, ponderea emoţiei profunde şi inevitabile fiind adesea memorabilă. Desigur, este greu, uneori, să accepţi că „sunt un substitut al durerii”, „dimineaţa e o cămaşă de forţă” ori „îmi trag anii după mine / ca pe un cadavru legat de glezne”, dar metaforele sunt adevăruri pe care Erika Bloj nu se sfiieşte să le afirme deschis, confirmând trăiri în care ne regăsim cu toţii, atunci când singurătatea ne cotropeşte şi este atât de diferită de o visată însingurare. Feminitatea debordantă care se desprinde din fiecare rând capătă valori emoţionale generale, poezia ei transcende diferenţa de sex care la alţii grevează de multe ori nu doar creaţia, ci şi judecata critică aplicată ei. Surprinde absenţa (aparentă a) măsurilor de protecţie a sinelui, dezvăluirea tuturor secretelor pe care alţii le-ar ascunde sub ambiguităţi derutante.

Deloc ambiguă este şi locuirea copilului din sine, pe care Erika Bloj în evocă nu din perspectiva unui „paradis pierdut”, a unei „vârste de aur”, ci a unei memorii încărcate de tristeţe, de neîmplinire a visului. Poemul iubirea în zecimale este un foarte bun exemplu pentru recursul semnificativ la flashback: „pe strada puşkin se vindea ultimul pian care / mai avea muzică în clape / mama alunga păsările să nu-şi facă locaş / pe ultima clapă ce sângera tot mai fals / le alunga în cimitirul alăturat / unde copii fiind ne jucam de-a cine mimează mai bine viaţa / erau umbre cu noi / şi temerile ne creşteau pe piele ca nişte negi / mamele ne strigau pentru bucata de carne duminicală / o descompunere zemoasă pe farfuria albă / cimitirul nu chema pe nimeni la masă / nu mai era carne pe oase / ciorile croncăneau ultimele zâmbete / cum piatra de mormânt ultimul vers / «muzica vieţii cântă pe notele tale» / şi-un chip frumos cu dinţii albi zâmbea din fotografie / probabil iubirea cuiva / lângă mormânt un om / îşi aranja lacrimile în buzunare / ca pe nişte pietre preţioase / ştii, copile / iubirea e un rest din zecimale / întreg fiind te vinzi tot pe iubire / mama striga / s-a vândut pianul / s-a vândut pianul / azi avem carne gustoasă la masă / ..... / tata plângea / ..... / iar eu... adunam dintre zecimale / clapa ce-mi mai cânta ultima oară / für elise”. Tristeţi tot vin din trecut, poeta se/ne lasă pradă nostalgiilor, cum găsim în conversaţii leneşe (în fiecare zi oglinda se uită la mine / eu închid ochii şi văd un copil / oglinda începe să fluiere / eu mă gândesc la tata / oglinda râde în hohote / şi mama râdea / mama a murit râzând / oglinda uită cine sunt / o îmbrăţişez pe bunica şi îi spun / sunt cea care te iubeşte / […]), rabbit hole 3 (singurătatea / un alter ego cu care mă culc în acelaşi pat / împart acelaşi zâmbet / iubesc aceeaşi carne ruptă / din respiraţia ta / şi un neon neobişnuit de pervers / ce îmi intră pe fereastra goală / ca o lună ce a uitat să minuneze / şi se prostituează la margine de oraş / ]...] / un neon pâlpâie trist un vers de Esenin / pe strada pustie / limacşi rătăciţi şi nimeni / nimeni / nu mă vrea atât vie / cum un basm din copilărie / cântă în vena mea), anestezie (cum ar fi să fiu puşkin pentru o zi / şi să nu încapă în mine cuvintele / să fie încremenirea mea / să scriu aşa / poezie / orhideea să se ofilească încet / ca o pasăre obosită de alb / ce-şi ucide zborul de petale iarna / bradul să cadă în globuri colorate / pe zâmbetele unui copil sărac / sunt sute de bucurii încremenite / ca nişte morţi mici aruncate) şi această încântătoare emoţie îmbăgăţită şi muzical: „e doar o altă zi desenată pe luciul oglinzii / ca un abur de pâine scoasă din cuptor / o foame pentru fiecare // e doar o altă zi pe genunchiul vieţii / rugăciune mamă / rugăciune tată / singurătate în cerul făină / singurătate în camera goală / doar o fotografie îngălbenită mai zâmbeşte / tu, mamă / tu, tată // e doar o altă zi în care mă prăbuşesc / într-un pământ negru, câinesc // nici lacrima nu mai are ochi să plângă / genunchiul julit al copilului mut // e doar o altă zi / ca o pâine de lut”.

Dincolo de orice, poezia Erikăi Bloj este poezie de dragoste pentru că poezia ei este dragoste: un Weltanschauung reconfortant, de altfel, chiar dacă nu neapărat comod, ba din contră. Universul întreg este dragoste pătimaşă şi suferinţă pe măsură, chemare neostoită la mai multă intensitate, la forţare a limitelor; ea crede că „poezia se scrie din laptele păpădiei”, „poezia e un foc în care ne aruncăm” şi mărturiseşte: „rup din mine poezia ca pe un os fracturat”. Poate că nu e  deloc de mirare că aici, la Milton Keynes, poeta a găsit nu acea Acasă căutată veşnic de fiecare dintre noi, ci o Cetate care să găzduiască o vreme nimfele refugiate din vâltoarea lumii, lăsându-se prinse în mrejele Creaţiei şi ale dăruirii spirituale, în beneficul unei certitudini a eternităţii poeziei.