vineri, 17 noiembrie 2017

Corina Monea – îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar




O poezie în care ludicul îşi arogă locul de prim-solist am găsit în cartea Corinei Monea, din Slatina: îmi iau pantofii, sufletul, rujul, dispar (Editura Rafet, 2017). Un prim-solist provocator, impertinent, lovind din toate direcţiile módele şi modélele, începând cu titlul, în care pantofii (obiectul, materia, dar şi mişcarea ei), sufletul (fiinţa cu emoţiile aferente) şi rujul (masca, înţelesul care ascunde) definesc dintru început aria în care se va desfăşura demersul poetic încărcat de metaforă şi plătind tribut bogat sentimentului. Poeta noastră alcătuieşte un univers paralel, o lume altfel, a spectacolului integrator şi sincretic, în care iubirea e un fel de moarte (şi nu acea atât de prezentă, obsedant adeseori, în lirica feminină, „la petite morte”, cum numesc cu subtilitate francezii orgasmul!) şi moartea e o formă de iubire. Firesc, într-un asemenea concert de eros şi thanatos, fabulosul este la locul lui, concretul se combină cu abstractul, carnavalurile se-ntorc „prin sistemul digestiv al fiorului, / o invazie de şerpi calzi cu degete”, dragostea îşi pune vestă de salvare „într-un uragan venit fără vâsle”, „gurile îşi pun centuri de siguranţă”, cerul este exploatat „cu deltaplane cărnoase” „după ce somnul şi-a descălţat bărcile în port.”
Ars poetica, pe care o căutăm mereu la autorii de poezie serioşi, ar putea fi şi poemul de la pagina 61, intitulat pur şi simplu minţirea, ca formă de artă: „nu aşteptaţi răspunsuri, / nu căutaţi / înţelesuri convenabile, / nu mă trataţi cu naivitate, / nu mă încercaţi ca pe o mare / cu degetul, mint! // sunt eu o întrebare / cu neînţeles obraznic, / o balivernă cu ochi, / scornire de a fi / şi mint!” O întreagă estetică în aceste versuri, în care secole de eseuri şi filosofări  asupra creaţiei artistice se sublimează într-o replică rostită cu un zâmbet ştrengar de un măscărici regal. O lectură atentă la nivelul al doilea face şi din poemul nuanţe, alcool şi alte tangouri tot o artă poetică, de astă dată foarte generoasă cu cititorul.
Odată stabilite toate acestea, Corina Monea îşi vede de spectacolul ei, face cu ochiul spectatorului şi chicoteşte. Îl invită la joc, pe scenă. Nimic nu rezistă la un examen obiectiv, rece, aici nu prea au ce căuta sobrietatea, seriozitatea, ordinea prestabilită. Orice trece în orice, e o lume fluidă în care domneşte incertitudinea, ceva în genul pisicii lui Schrödinger, care e nici-nici şi-şi moartă&vie, „pentru că toţi oamenii / şi păsările, / şi pronumele / sunt captivi jos, / într-un punct nedumerit, / ouat de un semn de întrebare.” (un punct nedumerit). Atunci când „consumul autorizat de iubire / inventează visul cu solzi”, nu e de mirare că bestiarul ne va oferi „oameni / cu păsări pe limbă”, „păsări / cu oameni / în loc de aripi”, „un călcâi cu pleoapă”, „o pasăre / cu gene în locul aripilor, / cu priviri în locul zborului / care de fapt va fi un mare ochi haimana / ouând gerunzii şi pronume neutre”, o „pasăre cu frunze” care, începe să ni se pară firesc, desigur, face un „magnific ou pe jumătatea sâmbure”, de aceea, „port uneori şi acum pe aripi / mirosul de var şi de crud al naşterii”. Ultimele citate sunt din poemul pasăre rug, o viziune originală asupra mitului Păsării Phoenix, virând înspre o dublă natură a fiinţei, un fel de plantanimal, pentru că „din zbor îmi cresc rădăcini, / se înfig în pasta cerului să mă ţină / deasupra” şi „există în sângele meu / fascinaţia focului”.
Pare că avem în faţă Bestiarul din Aberdeen, peste care se suprapun pagini din Cartea minunilor a lui Marco Polo, cu vagi detalii de Hieronymus Bosch, în arhitecturi imaginate de Escher - un spaţiu holografic miraculos, labirintic. Mereu, ca un contrapunct bine temperat, prezenţa îngerului şi metafore luminoase, delicate: „Eu voi veni la tine / cu cămaşa curată ca laptele strecurat. //[…]// mă primeşti lângă pielea ta / pe care apar florile de tei?”, „cu privirle tale, / degete simple de cuvinte ce văd”. Există o metafizică în subsolul acestei creaţii lirice, o convingere că lumea este, totuşi, congruentă şi comprehensibilă, totul e să re-punem toate elementele la locul lor, lucrând cu sârg la un puzzle imens, care acoperă concomitent exteriorul şi interiorul fiinţei, inclusiv mediul înconjurător. Cel mai convingător mi se pare că se aşază cuvintele, în acest sens, în frumosul şi, aparent, atât de simplul poem etic îngerul cal: „ce înger vine / să ia tristeţea unui cal / care ştie că moare? / cine îi deschide grajdul / pe lumea cealaltă? / îngerul-cal? // atunci, / furnica strivită sub talpă / are înger furnică… / corcoduşul uscat se ridică la cer / sub aripă de înger-copac… // trebuie să existe undeva / un Rai la frunzelor, / un Iad la hienelor… // povestea e aceeaşi / cu îngerul ploii, / al pietrelor, / al gândurilor, / al iubirii, / toate mor… // şi totuşi… / când vine îngerul-cal / să aline tristeţea / din oceanul negru de iris?”. Melancolia, care hrăneşte totul, la Corina Monea, printr-un sistem de capilare extins în întregul univers, atinge atât iubirea, în scene benigne de amor („femeie, / ţâşneşte vara din pântecul tău, / mă ard macii pe buze. / mă rătăceşti în sălbăticia ta, / îmblânzeşte-ţi dorinţa //[…] // fiinţă, / tace-mă, / vorbeşte-mă, / inundă-mă şi arde-mă-n tine, / femeie, / în ce lan narcotic m-ai scufundat?”), cât şi moartea („azi nici moartea nu a fost fericită. //[…]// o moarte cu tristeţe în buzunare / nu e de trăit / într-o singură zi. / s-a plictisit şi a plecat.”), atâta vreme cât „călăul / îşi ascute securea / pe fluture”.
În fine, poezia acestui volum de debut matur pare a fi una preponderent egoistă, centrată pe sinele feminin, ceea ce devine reconfortant de vreme ce autoironia şi tandreţea se adaugă drept mărci importante ale unei patimi de a trăi: „darling, zice, / dă-o în paradisul mă-sii de iubire, / mai taie din ea. / ia ceva ascuţit şi retează / pe margini ceva - / fericiri dantelate, / gingăşii mătăsoase, / răsfăţuri spumoase, / prea nu e trist deloc. / nu mai pot, / am problem cu pancreasul /şi cu metafizica. // darling, zic, / se rup singure firele putrede, / nu ai nimic fiziologic / sau existenţial, / te-ai plictisit în prezent. / trage la poartă / plecarea. // îmi iau pantofii, sufletul, rujul, / dispar.” (darling). Spectacolul e gata (poemul este ultimul din carte!), nu se mai aşteaptă aplauzele, „e o încleştare / până la ruperea sângelui, / os lângă os, / cuvânt în cuvânt, / piele pe piele, / rană în rană. // o golire de rest, / o lovire de ape, / înfruntare în patimi, / orbi, / muţi, / născând nopţi.” (ruperea sângelui). Toate drumurile, mai ales cele ale dragostei, duc la acelaşi final, la acelaşi lamento, de astă dată foarte serios: „paradise, paradise, / de ce ai porţile-nchise?” Partenerul de joc nu rezonează, nu este oglindă, este mai degrabă instrument: „mâinile tale / în flăcări de zbor / vin pe trupul / cuvântului meu”, cei doi sunt „necunoscuţi, / neştiuţi / singuri, / străini / împreună…” (hoţi de dor), pentru că întotdeauna între noi e un ascuns doar bănuit, „e ceva neînţeles / ca frumosul nevăzut / al norilor noaptea”, pe care Corina Monea face tot posibilul să ni-l dezvăluie ascunzându-l în cuvinte meşteşugite şi seducătoare.

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Viorica Răduţă - Oraşul închis

Magie, tăcere şi suferinţă


S-a spus că poţi judeca rapid un roman, o proză, după prima propoziţie. Ba chiar există o listă a celor mai frumoase / memorabile prime fraze din cărţi de literatură. (Se poate face şi un dicţionar de începuturi de roman, negustorit apoi de vreun Matei Vişniec.) Sunt celebre, astfel, între altele, prima frază din Metamorfoza* de Franz Kafka, din Anna Kerenina** de Lev Nicolaevici Tolstoi, din Pavilonul canceroşilor de Alexandr Soljeniţîn*** (cum sunt celebre şi cele mai proaste introduceri într-o carte…). Într-un fel, acestea rezumă esenţa întregii naraţiuni. Eu însumi, am ales, cândva, o frază de început remarcabilă, din În fiecare zi e joi de Hanna Bota, un roman distopic care se deschide cu „Mă cheamă Daria. Am murit într-o joi.” 
Iată-mă aflat în situaţia plăcută de a alege din nou o frază de deschidere remarcabilă dintr-un alt roman excelent, de asemenea distopic, Oraşul închis, de Viorica Răduţă (Editura Polirom, Iaşi, 2017): „Mihăiţă a simţit că şi aerul este mort.” Nu ştiu ce ateliere de scriere creativă au frecventat autorii citaţi, (evident, este o glumă!), dar, în cazul de faţă, ştiinţa folosirii limbajului în arhitecturi narative semnificative, retorica particulară, alături de talentul de povestitor relevat cu prisosinţă, cheamă la o lectură deloc comodă, nu prea lesne de urmărit, dar incitantă şi cu osebire bogată în revelaţii etice şi estetice, dar mai cu seamă emoţionante. Naraţiunea din Oraşul închis se dezvoltă poliedric, cu multiple faţete, transparente, translucide, opace, oglinzi, cu fluxuri dialogale combinate, deritmate, adesea sacadate precum respiraţiile fugăriţilor. Un spaţiu limitat la dimensiunile oraşului, dar imens şi închis, complex, labirintic, amintind de acela kafkian, din Procesul ori din America, mohorât, cu proiecţii din timpuri diferite, fantasme rupte din memoria unei perioade de cataclism social, de degradare morală aproape extremă. Râmnicul Vioricăi Răduţă este un topos aparte, remarcabil realizat, un Macondo crepuscular, în care magia are rolul ei misterios, când nu îi ia locul sau îl augmentează o atmosferă apăsătoare, dominată de temniţă, (dar şi spitalul Nifon, şi tribunalul, şi cimitirul, şi gara Saligny), şi unde există ceva ce s-ar numi „Teatru şi stă ca un pietroi uriaş în spatele lui Vlahuţă, bustul.” Mai ales temniţa e omniprezentă, desigur, e ponderea consistentă a concentraţionarului, iar în jurul directorului acesteia, Vişinoiu (Vişinescu din realitatea contemporană) se învârt personajele, torţionarii subalterni, cetăţeni ai oraşului din diferite perioade istorice, mai cu seamă prin intermediul rezoneurului reflector Mihăiţă („Mihai Bratosin – fiul lui Natural şi al Stana” – într-un fel, alter ego al autoarei, excelent documentată şi cu o mare îndemânare în introducerea elementelor de istorie locală în povestire), aflat într-o stare continuă de baleiaj ameţitor între momente din timpuri diferite, descrise după o poetică ce-ar ţine stilistic şi de fluxul memoriei, dezvoltându-se la modul arborescent, fractal (Ştefan Borbely, pe coperta a patra a cărţii vorbeşte de cercuri concentrice, ceea ce sugerează lesne apropierea, măcar fonetică, de cuvântul „concentraţionar”, însă senzaţia mea este mai degrabă a unei continue şi nesfârşite încercări de evadare prin rememorare, de căutare a unor căi de ieşire – şi de sublimare psihologică –, precum crengile – şi rădăcinile! – unor copaci căutând lumina – sau hrana – în mediul înconjurător.). Evident, tot un fel de realism magic, asumat ca refugiu din faţa terorii care domină timpul stătut şi ieşit din orice ordine firească. O salvare imposibilă dintr-un „oraş închis”, pe care-l traversează de-a lungul şi de-a latul Mihăiţă, parcă reluând la infinit călătoria unui Leopold Bloom, personajul alter ego al lui James Joyce în Ulysses. O călătorie, 59 de episoade, nu de iniţiere, ci de deziniţiere, de rupere prin asimilare de deşertăciunea unui timp trecut, dar persistent, al degradării umane, real şi teribil, deloc fantasmatic, dar la fel de încremenit, paralizat precum acea lume a irlandezului.
 Tăcerea şi suferinţa viitoare se imprimă încă de la inaugurare (1901) în zidurile temniţei: „Chiar atunci, umbrele vărgate apropiau apusul de însoţitorii săi [ai lui Carol I, n.m], fraţii Lupescu şi prim-ministrul, aşa încât însuşi corpul regal a simţit viitoarea tăcere în ziduri. Era acea răcoare ca o groapă săpată de curând.” (p. 22) Iar directorul torţionar de mai târziu este are o apariţie sugestivă (pag. 23: „bătrânul făcut covrig de peste ani [de la procesul din secolul XXI, n.m.] nu mai părea taurele de Vişinoiu, cu baioneta în ochi şi faţa de topor, gata să lovească şi morţii. Că tot erau în gura lui, dar mai ales în gând. […] că purta zidurile în el”, la fel cu subalternii săi, „Lupu şi Zamfir şi Aramă şi Ghizuran şi Perieţeanu şi Miti [care] lovesc lanţurile omului împrăştiat pe ciment.” Martorul Mihăiţă, presupus sărac cu duhul, dar cu viziunea timpurilor grele, când 60-70 de gardieni supraveghetori şi alte câteva zeci de ofiţeri de miliţie şi securitate păzeau 32-35 de deţinuţi politici, duşmani ai poporului, vede venind spre el pe Vişinoiu, „faţa lui de lopată, baros, săpăligă”, căci „Comandantul nu avea gură, avea o ventuză”. Imagine obsedante, care se combină cu aceea a bătrânelului cu aparenţă benignă din sala de tribunal, dar şi cea încrâncenată care loveşte, în stradă, microfonul unui reporter insistent, întrebându-se „unde sunt gardienii, unde e secretara, ea ştie adevărul”. Şi Mihăiţă răspunde: „Unde să fie? Mulţi şi-au construit case pe Matei Basarab, pe Amurgului, Fundătura Caisului, Brâncoveanu, Domneasca, Păcii, Drăgăicii? Şi pe toată harta străzilor Râmnicului, care ţine loc de faţă de masă pe biroul secretarei Giurumelea. Erau case cu trandafiri la poartă, ca la închisoare.” Iar unul dintre ei „şi-a scris anul de moarte pe crucea de marmură, ca să nu-l mai caute cineva în Râmnic. Locuia, ca persoană respectabilă, pe strada Tudor Vladimirescu.”  
Locuitorii oraşului se obişnuieră cu existenţa închisorii, aproape că uitaseră de existenţa ei. Dar iată cum lucrurile se schimbă când, în 1961, unul dintre ei este încarcerat, liniştea le devine tăcere şi o amprentă  a magicului – care ăi este atât de familiar Vioricăi Răduţă! – se strecoară în rândurile ce descriu situaţia: „Când Mihăiţă dispăruse de pe străzi, râmnicenii, învăţaţi cu cerul dus de nebun pe o latură a digului, s-au neliniştit. Se uscase amiaza, se uscase şi apa. Tăcerea zidurilor îi apăsa. Nu-i treaba lor, da’ bate vântul fără oprire. Şi se uită găvanele ochilor lui în copii, Doamne Dumnezeule! Dacă îi aude când dorm? Apa Râmnicului face noduri şi numai duhul ştie că o atinge cu plopii de pe margine. Şi de ce să nu meargă el slobod prin oraş, dacă tot zice că stă în mătasea broaştei? Şi când e treaz, şi când doarme. // Dar  Mihăiţă a ieşit după vreo jumătatea de an din zidurile duble, făcând străzile la fel ca înainte, de parcă ele, străzile, erau carne vie.” Recluziunea, oricât de strictă, poate fi suportată, până la un punct, prin refugiul în fantasmă, într-o lume alcătuită şi locuită în minte. Este cazul mai cu seamă al orelor de tortură din timpul interogatoriilor de la subsol, descrise de autoare în imagini cu impact violent. „Ce vremuri! Le înfigeai duşmanilor baioneta în oase, că piept nu mai aveau, de spurcaţi ce sunt, fac ei greva foamei şi le băgăm furtunu’ pe gât şi dau ’napoi de ai dracu’. Era pe când i-a trimis la celula din subsol pe bandiţii de arnăuţii mă-sii! Să nu-i înfigi ţepuşa-ntre dinţi? Că în celulă se lăfăie cu rahatu’ pe ei. Şi să nu credeţi că ţepuşa putrezea. Putrezeau picioarele. Şi organele, futu-i, zicea gardianul Tudorache, dar numai în gând. Teama urcase până acolo că Diavolu’ acesta intră în noi ca în carne. Dar carne nu se mai afla în celule.” (pag. 36) „Tocat pe pielea goală cu o curea lată, băgat în gura câinelui de păzea doar mucegaiul din poarta închisorii Mihalache a stat într-o singură cămaşă.” Poate cea mai semnificativă, ca duritate de un realism atroce a mărturiei, este descrierea de manual al torturii, la paginile 305 şi 306 şi scena de necrofile de pe pagina următoare. Nu este de reprodus aici, fie şi cu avertismentul „vor urma imagini cu un impact emoţional deosebit”.
Sunt, însă, şi câteva elemente care potenţează, prin reluare, de asemenea obsesivă, şi înseninează viziunea cu elemente magice, un teritoriu al refugiului. Unul ar fi vântul, nelipsit într-un oraş de vamă din Bărăgan, („vântul nu s-a oprit niciodată la vamă”), vântul care-i însoţeşte pe oameni oriunde, pe câmp, pe străzi, în subsoluri („prin perete bătea alt vânt, din catacombe”); altul ar fi ceasul de pe clădirea gării („navetiştii treceau prin el ca prin somn”, „ceasul aştepta, bătând ceva mai rar minutul şi secunda”, „duhoarea unui timp care nu mai trece”), simbol al timpului încarcerat, murit, dar şi al persistenţei omenescului indiferent de vicisitudini. Apoi, acaparatoare, sunt zidurile („zidurile purtau acelaşi aer ca toamna”; „din zidurile închisorii ies şoapte. Ţipete, nu. Şi asta pentru că seara stătea singură de veghe acolo. O rugăciune neîntreruptă.”). Zidurile cărora li se adaugă deasupra o inutilă sârmă ghimpată, care doar subliniază recluziunea, starea de prizonier lipsit de speranţă.
Singurul în care magia salvatoare funcţionează pe dos este Mihăiţă, căruia i se oferă amintirea, visarea, delirul populat de aceleaşi şi acelaşi scene ale torturii. „Dacă ar fi să dau timpul înapoi, Mihăiţă, aş spune că mi-a fost greu. Mai ales cu tăcerea. În ea se auzeau băţul, bâta, vâna de bou, cizma, coada de mătură, cleştele, aerul, apa pe trupul gol. şi furtunu’ înfipt pe gât să bage lichidul. Că lăsaţi protestu’, mama ta de lepră, striga Vişinoiu.” Finalul romanului Vioricăi Răduţă este în acelaşi spirit al firescului precum real-ficţiunile acelea citate la început, poate cu excepţia romanului lui Soljeniţîn, care ratează ultimele pagini din Pavilionul canceroşilor. Mihăiţă, cel care „Are un geamăt în el, săracu’! Pentru că vede totul prin ochi”, priveşte din nou, pentru ultima dată, filmul care se derulează pe peretele salonului de spital, acolo unde „ţara e un azil, unul cu securişti cu salarii babane.” Închisoarea din Râmnic are zidurile ruinate, închisoarea care a crescut în oameni nu a dispărut niciodată. Oraşul intrat în istorie, mai cu seamă în aceea a atrocităţilor „comunismului de omenie”, este imaginea unei ţări întregi, a unei jumătăţi de secol de recluziune, de degradare a omenescului coborât în cele mai de jos bolgii al Infernului. Arta naraţiunii Vioricăi Răduţă face din acest roman o carte de referinţă pentru literatura de pretutindeni.
________
* „Într-o bună dimineaţă, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.”
** „Familiile fericite sunt toate la fel, fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu.”

*** „Pavilionul canceroşilor purta chiar numărul treisprezece.”

sâmbătă, 21 octombrie 2017

Flavia Adam – Raiul de urgenţă

Eleganţă, feminitate şi melancolie


Un intimism cu certă apartenenţă la poezia cotidianului am descoperit în poemele Flaviei Adam din cele de-al nouălea volum al său*. Impresia generală este a unui fel de „acasă la mine”, cu toate dotările necesare, o locuire în care mobilarea exterioară comunică intim cu mobilarea interioară. Melancoliile „femeii de apartament”, care-şi trăieşte viaţa mai ales cu sine şi în sine, visările ei, tristeţi şi entuziasme calme şi nedurabile ornează decupaje din peisajul înconjurător urban, în care izbucnesc, exact la momentul potrivit, străluciri ale metaforei semnificative, ale interogaţiei îndrăgostirii ca stare trăită ori imaginată, lângă care aduce, invariabil, umbra morţii,  a pierderii iubitului sau a pierderii de sine. Unul dintre cei doi este sortit să dispară, sau amândoi deodată, într-un fel sau altul: „tot ce-am iubit e-ngropat: / nu există dovezi / că trupul meu mai încă în viaţă” (sub pământ); „nu pot să nu mă gândesc / la ziua în care animalul din tine / mă va ucide” (animalic); „am plâns când ai plecat prima oară, / când ai murit, peste noapte, în mine” (eliberare); „dacă mi-aş scoate din piept / bomba asta cu ceas / am pieri” (kamikaze). Am citat fragmente, poemele sunt mult mai bogate în imagini, adesea fabuloase, şi merită citite/savurate pe îndelete.
 Volumul se  deschide, semnificativ, cu o scenă casnică: „partea cea mai frumoasă e că / tu mă iubeşti şi sâmbătă dimineaţa / când mă trezesc şi încă n-am apucat / să-mi exersez tehnicile de camuflare // că vii prin spatele meu / în timp ce spăl tone de vase / şi mă săruţi ştiind / că am mâinile ocupate // că nu voi striga / „te rog, / nu în faţa copiilor!” / pentru că ei oricum / nu ne văd / nu ne aud / când manevrează / aproape hipnotic / ultimul gadget” (gadget). Vom vedea cum se va încheia, pentru că Flavia Adam construieşte simfonic, gradat, nu la întâmplare, acest excelent volum de poezie.
Poeta evită spectaculosul gratuit şi pare că se lasă în voia vieţii de zi cu zi a oraşului, căreia îi dezvăluie poeticitatea, profunzimea prea adeseori trecută cu vederea. Flavia Adam are timp. Are timp să se rătăcească şi să trăiască deplin, dureros, fiecare clipă şi fiecare emoţie. Poemele sale sunt naturi statice, „felii de viaţă”, construite, oarecum paradoxal, expresionist şi suprarealist, dar şi după toate legile perspectivei şi încărcate de o senină empatie şi un discret bovarism. Le putem privi în linişte, le putem admira, ne putem bucura descoperind aspecte cunoscute, emoţii şi drame personale. Procedeul stilistic preferat şi care încarcă poezia ei de expresivitate este enumerarea de elemente aparent obişnuite, banale, încheiată cu un vers / o strofă conclusiv/ă, care poate deschide uşa unei false naraţiuni venind cu o cascadă de interogaţii subînţelese sau manifeste. Alături, stilistic, aproape obsedant, stă procedeul reluării parţiale a unui vers în strofa următoare, spre a oferi o a altă versiune a spunerii / înţelegerii realităţii. Acest lucru dă unitate volumului, dar şi pune în evidenţă diferenţe specifice între temele poemelor. Astfel, după „livada de pruni, / clopoţeii, / caietul cu poeme, / stiloul, / şalul meu alb” urmează „seara cu tine pe străzile din oraş, / când tu aşteptai un moment, numai unul, / în care să tac. / [..] / distanţarea la ceva timp după, / când n-am mai avut să ne spunem nimic.” (phoenix) În foarfecele, până la finalul tandru ironic, poeta îşi desfăşoară îndemânarea imaginativă: „există lucruri mai tulburi decât / însă şi moartea: / aerul acesta subţire, / de pipăit cu ambele mâini. / invaziile extraterestre, / despre care / cei mai mulţi oameni spun / că nu vor veni. / faptul că poţi tăia cu foarfecele / câteva sute de lei, / fără ca eu să mişc un deget / să te opresc. / a câta oară să-ţi spun: / banii nu valorează nimic pentru mine. / dar sandviciul acela / pe care aşezi cu grijă / straturi de şuncă şi ouă / şi-apoi mi-l aduci dimineaţa, / ei bine, stimate domnule, / sandvişul acela / face toţi banii.” Altundeva, deja fiecare din cele patru strofe se deschide cu definiri ale femeii/ femeilor cu care iubitul ar putea intra în relaţie: „femeia / pe care o-ntâmpini / cu pâine şi sare / […] // femeia aceea / lucidă / şi transparentă / […] // femeia aceea / curată / velină […] // femeia aceea cu mâini de lumină / purtându-şi stigmatul prin lume / ca pe o inimă / crudă / galbenă / neîncăpătoare” (pâine şi sare). Reluarea şi oferta de versiuni ale imaginii principale este exploatată expresiv din plin în dacă ai fi aici ar fi ca şi cum, radiografie, eliberare, tsipouro, şapte pietre, libertate, gaura neagră, ploaie în Londra, salturi şi destule alte poezii. Efectul este dintre cele mai puternice, pentru, că în acest fel, impresia de leitmotiv muzical, de tainică melopee se impune lecturii, fie tăcută, fie cu voce tare, poezia Flaviei Adam fiind, de altfel, foarte generoasă cu interpretarea ca lectură publică. Calitatea aceasta vine cu siguranţă şi din bogata vizualitate a imaginilor, foarte adesea cinematografică, y compris complexa sugestie sonoră. Iată, ca exemplu pentru toate acesta aspecte stilistice, amintitul poem ploaie la Londra: „în Londra plouă / când înfloresc merii / când maşinile de gunoi / ridică tomberoanele din spatele pub-urilor / când te aştept zadarnic / în garsoniera noastră cochetă / şi locul rămâne pustiu / toată noaptea // în Londra plouă / când am părul blond / sau roşcat / sau brunet / când pisicile fată pui la subsol / şi scâncetul lor ascuţit / nu mă lasă s-adorm // în Londra plouă - / la numai câteva străzi / tu săruţi o femeie / dar ştiu că mâine-ţi voi scoate cu grijă / urma de ruj de pe guler / în timp ce tu-mi vei zâmbi liniştit / convins că toate acestea ni se întâmplă / numai în vis”. Repetiţia, reluarea şi enumerarea sunt caracteristici de bază în scriitura  poetei, cu un cert rol de obţinere şi a unui efect de ritmuri muzicale, de la mic („e târziu, atât de târziu”, „ţin post/ ţin post / ţin post”, „pentru tine respir, / pentru tine sunt eu”, „în fiecare absenţă, / în fiecare femeie”, „pe cei care pleacă / pe cei care vin”, „tot ce-am trăit / tot ce-am plâns / tot ce am ars”, „pământ, mări de pământ”, „cuvinte, multe cuvinte” etc. etc.) la mare, la complex, la metaforă („dragostea mea are ochi mari şi blană dungată. / dragostea mea nu ştie să se aşeze cu gâtul pe butuc. / dragostea mea nu se lasă îngropată de vie. / în faţa ei, trupul meu e un copac / în faţa ei, trupul meu e o flacără” (Singapura), „nu am mâncat fructe de mare, / nu am ţinut în palmă un fluture / nu am înotat în ocean. // îmbrăţişare scurtă: / dragostea noastră poartă rochie albă / dragostea noastră are miros de zăpadă” (spumă de lapte) şi altele), la poeme întregi, grele de sens, precum instantaneu cu sâni albi („pământ. mări de pământ, eu înotând sub ele. / m-acopăr cu tine cum m-aş acoperi cu o plapumă, / convinsă că niciodată n-o să-mi fie mai cald / decât acum, când îţi clăteşti lacom ochii / cu sânii mei albi / şi tot ce pricepi e-acest trup subţiat, / în care moartea-şi aşterne / prevăzătoare / culcuşul.”) ori lut („cred că-ntr-o zi / toate iubirile netrăite mă vor ucide / scurt, otrăvitor. / cum ai ţine o pensulă aspră / în palmă / şi ai desena un mormânt / cu o singură mişcare / a mâinii. / cum ai strânge la piept un canar, / până n-ar mai avea gram de aer. / nimic nu e mai îndestulător / decât o gură de lut: / galbenul peste gingii, / galbenul printre dinţi; / atingerea precisă, / tandră / vindecătoare, aproape dulce / a morţii”).
În acest volum, Flavia Adam ne propune să parcurgem drumul de la conştientizarea iubirii nevinovate, sincere, printre trădări şi pierderi, la conştientizarea finalului, a morţii dragostei (canarul strâns la piept), ba chiar a sentimentului morţii fiinţei conştiente, odată ce dragostea nu o mai susţine. Într-un poem dinspre final (p. 89), sfârşit de septembrie, spune: „ne-am micşorat, iubitule, / cum frunzele-n stejari, toamna. / […] / ne-am micşorat, dragul meu - / nu mai e cale de-ntoarcere: / să răsucim, aşadar, gropile, / cât încă ne mai încape în palme / coada lopeţii”. Este departe „vara în care / m-am îndrăgostit nebuneşte de tine. / iluzia că exişti” (p. 28), când „eu am iubit şi tu ai iubit / şi niciunul nu mai cunoşteam pielea de-mprumut, reîntoarcerea frunzelor în pământ.” (p. 31). Senectutea s-a instalat iremediabil, „respiră / respiră / am nevoie să rămâi în viaţă / să fii lângă mine / când cineva o să-mi poarte / sicriul” (p. 123) şi „ai părul alb / la fel ca şi al meu / îmi trec mâna prin el / şi-mi dau seama că trec prin viaţă // că aş putea muri în orice secundă / cât încă mă ţii pe genunchi / cât încă mai cutreierăm / străzi şi parcuri / de mână” (p. 124). Deja limbajul s-a simplificat, bogăţia de culoare şi zgomot s-a stins, e „fericirea: cum ai face o gaură într-un trup oarecare / şi ai lăsa ploaia să crească în ea” (p. 122), se instalează cenuşiul care pregăteşte the end (p. 125): „aici dragostea mea ia sfârşit, / în acest poem de câteva rânduri, / în care literele devin / tot mai / mici.”
„Raiul de urgenţă” şi-a dovedit utilitatea în atingerea cu succes a eşecului, spectacolul a fost strălucitor, actorii convingători, tous les jeux sont faits. Despre eleganţa şi precizia discursului poetei, despre metaforele memorabile şi jubilaţia potenţată de spiritul ludic, a scris Horia Gârbea pe coperta a patra a cărţii. Autorului acestei cronici îi rămâne doar să constate, cu plăcere, o nouă reuşită a Flaviei Adam în a-şi consolida locul în rândurile din faţă ale poeziei româneşti actuale. Poate că o mai insistentă prezenţă în manifestările publice ar aduce poezia ei mai mult în atenţia publicul dornic de aventuri şi jubilaţii lirice. Literatura de azi are nevoie de astfel de experienţe benefice augmentării calităţii demersului cultural aflat sub bombardamentul intens al prostului gust şi al manelizării vieţii sociale.
_____
* Flavia Adam, Raiul de urgenţă, Editura Neuma, 2017




vineri, 20 octombrie 2017

Florina Isache – Drum în casa de iarbă

Despre moarte, dragoste şi alte eresuri


Când ai o prefaţă semnată de Gheorghe Grigurcu, apropierea cititorului obişnuit de poemele tale devine dificil de gestionat. Dacă eu nu am, îţi zici, aceleaşi impresii ca poetul-critic din Amarul Târg, deţinător al Marelui Premiu „Mihai Eminescu”? Dacă am altă părere, alt fel de gust, alt undeva şi altcumva găsesc ceva din mine pus acolo de autor? Ce părere voi avea despre mine însumi după lectură?
Florina Isache îşi asumă riscul, nici nu avea încotro, cunoscuta colecţie selectă de la Satu Mare se şi numeşte „Gheorghe Grigurcu vă recomandă”, şi ne propune un „Drum în casa de iarbă”* plin de surprize dintre cele mai reconfortante pentru lectorul preţios şi pretenţios.
Dacă, altădată, remarcam prezenţa cotidianului deliberat degradat în poemele din „Ploi în oglinzi”, nici acum nu mă situez în altă parte, realitatea de zi cu zi fiind substanţa cu care poeta joacă arhitecturile parcă mai eterice, chiar dacă, aparent, derutant, mai concrete. „Realitatea începe aici”, adică unde mă aflu eu, poetul, şi o provoc să fie exact din minut în minut. Cartea este, astfel, un jurnal care începe în minutul *01’16 şi se termină în minutul *064’16. Periplul este „iniţiatic”, adică te învaţă să vezi în jurul tău ceea ce poate treci, de obicei, cu vederea: poezia din/dintre lucruri, din/dintre oameni, din prezenţe şi din absenţe. Vitrine, mobilier urban, oameni vii, reflexe/oglindiri de chipuri şi peisaje, râuri, păduri, parcuri, flori, copaci, anotimpuri, gări, ferestre, cuvinte, tăceri, iubiri…
Lectura aminteşte imediat de experienţa poetică a unuia dintre cei mai reprezentativi optzecişti, Ion Stratan (în acest octombrie, pe 19, se împlinesc 12 ani de la plecare lui Nino în cea lume mai bună!), mai cu seamă de volumul „Cimitirul de maşini” (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005, cu desenele autorului) care a făcut oarecare vâlvă, dar şi de poeme ale lui Matei Vişniec. La amândoi, esteticul şi poeticul sunt recuperate prin adâncimea semantică a cuvântului, ceea ce este perfect valabil şi la Florina Isache. Scrierea devine, şi la ea, scriitură, în sensul barthesian al noţiunii, „este, prin urmare, în mod esenţial, morala formei; este alegerea ariei sociale în interiorul căreia scriitorul decide să-şi plaseze Natura limbajului său.”** Conform definiţiei, e o manieră de a gândi Literatura, nu de a o lărgi, cu tot cu biografismul cunoscut, aici sublimat, transfigurat, alienat, dar nu mai puţin prezent ca vehicul generos şi percutant.
Cu drumul în casa de iarbă, Florina Isache nu aduce nicio realitate nouă, ci face din aceea înconjurătoare Literatură, adică Poezie. De exemplu, lecţia de ontologie are loc lângă standul de flori. Sugestia primă: existenţa este înflorire, este deschidere spre lumină ca hrană şi cunoaştere. Dar exact asta nu ne spune poeta. Asta se cuvine să înţelegem noi, în minutul *04’16, din cele cincisprezece cuvinte ale poemului. Suntem încă la debutul călătoriei. La fiecare minut şi 16 secunde (cu o excepţie, atingerea traumei, dar voi reveni) se face popas. Stop cadru. Mişcare. Totul într-un oraş care se află (şi) într-o cameră, care se află (şi) într-un trup, care se află în cuvânt.
Exerciţiul poetic este (şi) de astă dată surprinzător, foarte variat, poeme ample, grele, epice, alte poeme de câteva cuvinte („scrie, / scrie, / scrie, // scriu.”- *010’16); stări complicate, abisale, apoi fulguraţii luminoase (Întind mâna peste ziduri / şi rămânem îmbrăţişaţi… - *017’16)… Poeta nu lasă loc de odihnă, de plictis, nepăsare, abandon, ea provoacă permanent, ludicul este omniprezent şi omnipotent, orice poate fi/deveni orice, poate fi oriunde şi oricând. Minutul *012’16 este relevant pentru schimbul abia ghicit de planuri de la un vers la altul, cu (auto)ironia intrinsecă: „A ridicat piciorul de pe acceleraţie şi maşina s-a oprit într-un copac. / A văzut moartea cu ochii. / Avea o rochie trendy, / i-a zâmbit complice. / - De ce nu te uiţi pe unde mergi?” Cu un minut mai devreme (*11’16), „Se apleca peste pervazul ferestrei şi privea în gol. / Strada era feeric luminată şi se gândea că e frumos să mori noaptea. / Este ca atunci când faci dragoste la lumina lumânărilor aromate şi cineva plânge de fericire.” Viziuni diferite asupra întâlnirii cu moartea, mereu în preajmă, tentantă sau aleatoare, vizibilă sau ascunsă sub alte imagini (ca de obicei, somnul este cea mai banală formă, benignă, a ei), cu inevitabila prezenţă (discretă şi delicată) a erosului în toate conotaţiile sale, într-un oximoron caracteristic demersului poetic dintotdeauna al Florinei Isache. Şi cu subtilul joc al înţelesurilor ambigue, duios ironice, mai cu seamă în paginile din urmă ale cărţii: „Carnea mea este o plajă / pe care poţi să faci dragoste / cu toate femeile tale / în care te aştept.” (*051’16). Între moarte şi iubire, o lume intermediară, „pervazul ferestrei”, spaţiu incert unde „nici un drum nu seamănă cu altul… / chiar dacă e acelaşi” (*013’16).
Realitatea din poezia acesta este mereu alunecoasă, scapă percepţiei, virează mereu în altceva, într-o lume paralelă, călătorul trece din prin spaţii ubicue, polimorfe, se confundă cu Celălalt, îl ocupă şi se lasă ocupat. Cele mai simple prezenţe devin pretext pentru schimbare, devenire: „Ninge. / Şi noi, unul, sub zăpezi… înflorind.” (*019’16). Viaţa însăşi are tot felul de comportamente ciudate: „Există o zi în care viaţa pleacă din mine. / Se plimbă aşa, de una singură, pe strada Rahovei, / […]/ Când se întoarce la mine, sunt plină de viaţă şi alerg în somn” (*029’16), „[…] mi-a crescut părul / peste celulele tale albe, uimindu-te. / Eu nu sunt eu” (*030’16). Alienarea pluteşte ca o permanenţă a ceţii, a translucidului prin care contururile se pierd. Oraşul este o casă, iar casa o încăpere, o închidere cu rol incert înlăuntrul fiinţei („un loc intraviran acolo, între ficat şi cord”- *062’16). „Viaţa oraşului se auzea în noi ca semnalul acustic al unei ambulanţe. / îi făceam loc să treacă / şi casa se închidea în noi ca o stradă înzăpezită.” (*016’16) şi „[…] Strada plutea în mijlocul camerei, / nuferii creşteau pe marginea patului, / printre aşternuturi… […] / […] pereţii înalţi / reci, lipiţi de mine. / Pereţii sunt o vestă de salvare.” (*031’16) sau excelentul poem *032’16: „Camera are iz de absenţă. / Melancolia se scurge pe pereţi, verde… / seminţele aruncate în grădina din faţa blocului / crescuseră până la etajul trei şi umbra lor / intra pe sub ferestre, se aşeza peste oglinzi şi peste cuvinte. / Se făcea frig. / Te căutam în mine. / Strigătul se spărgea de coaste, / ca o linişte.” Formele interschimbabile abundă de-a lungul volumului, fabulosul este firescul cotidian într-o lume în care recluziunea pare singura certitudine care oferă aparenţa de siguranţă. Degradarea existenţei este generalizată, poeta pare a căuta o coerenţă, pare a încerca să pună o ordine în haos, dar reuşeşte doar o descriere sumară a unei existenţe dominate de absurd şi metamorfoză. Doar actul de a scrie („scrie, scrie, scrie”…) cuvinte are un sens, pare o împlinire. „[…] // O vietate şi-a luat zborul din sângele meu, / lăsând în urmă un zgomot albastru, / ca în serile când nu veneai / şi lăsam apa de la bucătărie deschisă, / simulând un chef prelungit. / Circumstanţele conturează o casă fără raze, / cu pereţi mirosind a cerneală. / Pietrele se adună în jurul mâinii care scrie.” (*035’16). Şi imediat: „Cineva îmi taie perfuzia cu oxigen / şi trânteşte doza cu fericire / de pereţii bucătăriei. / […]” (*036’16).
 S-ar putea cita la nesfârşit fără a epuiza bogăţia de sensuri şi de sugestie a volumului, „casa de iarbă” dovedindu-se  a fi o nesfârşită grădină fermecată, în care Florina Isache s-a „rătăcit” şi în care ne conduce şi pe noi după un program secret. Astfel, poemele în care activităţile cotidiene împinse în poezie sunt executate de „Mama mamei” adună fragmente de înţelepciune şi de statornicie şi aici se desfăşoară nestingherită duioşia, care în alte părţi era înăbuşită sub expresia ludic-ironică. De la *037’16, începe o secţiune cu flash-back-uri în copilărie (cum şi în volumul anterior al poetei) în care seninul şi strălucirea câştigă bătălia, fie şi cu o umbră care vine tocmai din vechime, aceea a identităţii simbolice nuntă/moarte, celebrată de balada Mioriţa: „Bunica / şi-a remodelat trupul / până când a încăput / în corsetul / de lemn parfumat. / Buchetul aruncat la înmormântare / a căzut în braţele / viitoarei mirese.” (*046’16).
O singură excepţie de la modelul de titlu al poemelor este: *06’2016. Încerc să găsesc o semnificaţie şi poemul însuşi mi-o oferă. Este un text probând pasajul printr-o problemă de sănătate (probabil o pneumonie), în salonul de spital 401, „între Ministerul Apărării Naţionale şi Catedrala Neamului”, unde „eram cinci în cameră, fiecare în colţul ei de lume / aşteptând doza de cefurexin”, experienţă traumatică sublimată poetic pe calea expunerii fals biografice deviant amănunţite. Acolo, posibil sub influenţa medicaţiei, „Pădurea Vedea îmi stă în faţă şi / râul cu acelaşi nume şi turla bisericii şi noua faţadă a staţiei Peco”, iar „Verra are pământ în urechi. Din ele cresc flori galbene. / Aşa îşi imagina ea viaţa după viaţă. / Sfida legile descompunerii.” Delirul benign sfârşeşte cu o imagine dură, din zona distopiei gothice (Vezi romanul „În fiecare zi e joi” de Hanna Bota.): „La baia bolnavilor de cancer intrase un şarpe. / Se întinsese în cabina de duş. / E marţi…”
Cu acest al patrulea volum de poezie, Florina Isache din Roşiorii de Vede iese, încă o dată, câştigătoare a unui loc central în poezia românească actuală, cu totul distinct şi „la o cotă înaltă”, cum adevărat remarcă, în prefaţă, dl. Gheorghe Grigurcu. Cartea este egală în valoare, incitantă şi provocatoare, o analiză a crizei existenţiale contemporane făcută cu mijloace poetice dintre cele mai adecvate şi semnificative. Este o plăcere estetică de profunzime lectura celor 64 de poeme, o tablă de şah policromă şi cu o muzică interioară de frumoasă şi puternică delicateţe.
_______
*Florina Isache, Drum în casa de iarbă, Editura Pleiade, Satu Mare, 2016
**Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii urmat de Noi eseuri critice, Traducere din franceză de Alex. Cistelican, Ed Cartier, 2006, pag. 16



joi, 19 octombrie 2017

Daniela Mărginean – Zăpezi de soare



Retorică şi sentiment


Dezarmantă sinceritatea acelei ars poetica din deschiderea volumului de debut* al Danielei Mărginean! „Poezia mea nu-mi aparţine, / e partea aceea neîmblânzită din mine, / ce se naşte în lumină şi se odihneşte în rai… / un flamingo cu trup şi aripi de stele”. Cititorul este „avertizat” că nu va fi invitat a pătrunde în întunecimile fiinţei, în absconsul psihologiei abisale, nu se va rătăci fără speranţă în tristeţi şi melacholii abandonante. O poezie luminoasă, delicată fără a deveni sentimentalistă, ni se propune, de parcă lumea în care s-a refugiat poeta i-a devenit locuire permanentă, unde seninătatea şi muzica celestă domină fără păs. „Te-am aşteptat să-mi fii / în suflet armonie, / să mă înalţi ecou / de orgă-n catedrală / te-am aşteptat fiori / şi miezul dulce de migdală.” Simbolistica este din zona pozitivă, chiar miezul dulce de migdală, semn al fericirii matrimoniale, conducând lesne la ţinta-dorinţa de împlinire înlăuntrul familiei. Desigur, nimic nu ne asigură de asta, histrionismul poetului fiind întotdeauna derutant.
Daniela Mărginean îşi desfăşoară cu dezinvoltură demonstraţia că oximoronul strălucitor din titlul volumului este o realitate. Lumina rece este ridicată la căldura sufletului, e însufleţită, adică, i se dă viaţă înlăuntrul fiinţei. Chiar dacă „veşnicia / avea gust de lut / şi respiraţia încleiată sub coastă”, chiar dacă „îmi picură noaptea în sânge / în pleoape” şi „Se înalţă peste mine întunericul”, „Mi-am întins limpezimile / şi mi-am înfipt fiorul / în lumina unui răsărit”. În acest mod curge poezia aceasta, dinspre întuneric spre lumină, spre deschiderile largi ale visării. Chiar şi cuvintele de care se serveşte par a fi prea puţin, de unde voinţa de eliberare de ele şi de comunicare directă: „Ce bine ar fi / dacă n-ar exista cuvintele, / iar gândurile noastre, / păsări de soare, / s-ar desena / în zbor de adevăr!” „Lavă topită peste gheaţă de suflet”, iubirea traversează paginile volumului, mai mult sau mai puţin expresiv, uneori cam în grabă, de parcă ceva ar fi evanescent, s-ar pierde; şi tocmai cuvintele joacă uneori feste prin exces de genitivare, cu adjective, adverbe, complemente directe şi circumstanţiale fără a aduce plus de semnificaţie.
Acolo unde limbajul este simplu, mesajul se limpezeşte şi metafora câştigă în expresivitate. Poezia Danielei Mărginean rezistă, însă, chiar ascunsă, adesea, precum pepitele de metal preţios sub sterilul înşelător. Imagini remarcabile, bogate în sugestie, se ivesc precum iezere în păduri: „Ţipăt de păsări căutându-şi perechea, / prin noapte de smoală, aburindă de noi, / naiuri de greieri găsindu-şi odihna / în cântecul lor ca picuri de ploi…” Excelenţa prozodică dă şi încredere pentru împlinirea posibilă a cererii de a fi în şi întru poezie, care se repetă, la răstimpuri: „creşte-mi aripi de înger / şi du-mă, noapte târzie, / în zorii lui, să mă faci poezie!”; „Picură-mă rouă-n amintiri, / ca-ntr-o aşteptare cu miros de brumă, / ca-ntr-o amorţire de cuvinte arămii!... / Picură-mă-n cântec de lăută / şi în cântec de cocori târzii, / picură-mă-n cânt de poezii!...” . Formulări poetice de genul „aşteptare cu miros de brumă”, „cântec de cocori târzii”, precum şi altele multe („noaptea mă pândea cu gură de lup”, „zborul nu te întreabă de ai aripi / ci te aruncă din înalt”, „Prea verde-i de mirarea iarba / când pasul dezgolit înmugureşte”) dau seamă de înzestrarea indubitabilă pentru exprimarea prin poezie a fiinţei lăuntrice numite Daniela Mărginean. Poeme cu ar fi „Şi ieri şi azi şi mâine”, „De-aş fi pădure”, „Bruma aşteptării” (din nou!), „Sunt numai duminică”, „Mă-nalţi pe-o stâncă” (unde ritmul şi rima servesc excelent retorica mesajului îndrăgostit), „Cine sunt?” şi numeroase altele se constituie ca premise pentru o dezvoltare viitoare interesantă a drumului prin poezie. Simplitatea, seninătatea cu arome vagi din poetica orientală, esenţializarea fac bine modului în care poeta caută a se dezvălui în interogaţiile şi dubitaţiile sale. Iată un exemplu de reflecţie cu tonuri sentenţioase: „Cerul e senin, dincolo de nori / şi soarele este mereu răsărit pentru cineva… // Noaptea nu vine să ne întunece, / ci să ne-arate strălucirea stelelor… // De ce gândeşti doar nopţi noroase, / de ce priveşti doar anotimpuri împietrite de ger? // E atâta pace în univers, / şi e atâta linişte, şi atâta iubire… / nu îţi întinde umbre peste strălucire!... // Lumina înghite întunericul / şi întunericul înghite lumina… / Ai grijă ce lup flămânzeşti!” (Ai grijă ce lup flămânzeşti). Versul final aruncă toată imageria anterioară dincolo de semnificaţiile aparent didacticeşti, în zona poeticului înalt, frizând filosofarea în marginea existenţei. Retorica imperativă serveşte şi nu serveşte poeticul, autoarea se lasă adesea dusă de val şi cheamă în mod repetat şi redundant, dar revărsarea aduce mereu grăunţe aurifere, din care oricând se pot alcătui bijuterii strălucitoare.
Alternativa este oricând posibilă, însă, un poem precum „Mă înalţi în tine” sugerează o forţă a solemnităţii de care poeta nu este deloc străină, dată fiind sorgintea sa ardelenească. O figură de stil cu rol retoric special, reluarea unei părţi a primului vers, „Mi-am îndoit genunchii”, în toate cele cinci strofe, care subliniază, prin repetiţie, criza interioară, căutarea unui sens al existenţei, creşte efectul asupra lectorului şi obligă la participare directă. „Mi-am îndoit genunchii plini de sânge, / când coboram în mine să-mi caut începutul /[…] // Mi-am îndoit genunchii să sap în ape tulburi / ce spumegă în mări şi vin torent din fluvii /[…] // Mi-am îndoit genunchii să-mi pot pleca fiinţa / în taina de-nălţare a unei rugăciuni / […] // Mi-am îndoit genunchii să pot îmbrăţişa / în urma tălpii tale de cer, o poezie /[…] // Mi-am îndoit genunchii / să-mi pui din versuri aripi, / să mă înalţi în tine!...”  Este o dimensiune a poeticului în care Daniela Mărginean se simte foarte bine, cuvintele par a se aşeza lesne, în spuneri limpezi, ritmice, y compris libertatea de a ieşi în zona versului liber cu strofa finală. Nu este oricui la îndemână îndrăzneala aceasta, cum şi recursul la versul vioi de inspiraţie folclorică (6-7 silabe) din delicatul poem vecin, „Clopot de brânduşă”: „[…] Aceasta nu sunt eu / e primăvara beată / ce-ţi bate blând la uşă / […]”, ori din cel numit „Într-o muzică sfântă”: „[…] Într-o linişte veche, / într-o linişte nouă, / te colind să mă-nalţi / ca pe-un cântec de rouă” […]. Ca observaţie marginală, a cărei semnificaţie ar putea fi subiectul unei analize viitoare, ideea „înălţării”, a „zborului” pare a fi leitmotiv, în diferite form(ul)e, de-a lungul întregii arhitecturi a cărţii.
Dacă va insista pe acea parte „neîmblânzită” din sine şi o va scoate mereu la lumină, cu incontestabilul său talent, cu neobosita dorinţă de a se scrie pe sine în cuvinte care cheamă gândul şi pune la încercare imaginaţia Celuilalt, cu locuirea din ce în ce mai statornică în (şi întru) poezie, Daniela Mărginean va reuşi să ocupe un loc distinct în peisajul literar actual, să ne surprindă şi să ne bucure continuu, descoperind în noi, pentru noi, luminile şi seninul, câştigându-ne drept cititori admiratori ai unei direcţii pe care, cândva, Romul Munteanu o numea „poezie a sentimentului” şi căreia îi hărăzea un loc esenţial în veacul al XXI-lea. Chiar aici îi este calea de ales: „Mi-e sete de mine / corabie lunecând în lumină”.
_______


* Daniela Mărginean, Zăpezi de soare, Editura Genius, Bucureşti, 2017 

miercuri, 11 octombrie 2017

Valeriu Valegvi - Arcă-n vremi de mătase

Între emoţie şi reflecţie

De o modernitate asumată este Valeriu Valegvi în dimensiunea sa poetică. Seninătatea şi metafora luminoasă caracterizează versurile situate cel mai adesea în preajma interogaţiei asupra existenţei, uneori şi din perspectiva discretă a vieţii cotidiene şi folosindu-se de ea. „Nu poţi lua ochii de pe ecranul lucrurilor obişnuite”, mărturiseşte deschis, şi o nostalgie a despărţirii inevitabile de cele cunoscute, de oameni şi de lucruri, o spaimă benignă a pierderii contactului traversează acest volum căruia subtitlul – „cvartet în si bemol” –  îi dezvăluie intenţia de coborâre la niveluri lăuntrice ale fiinţei, acolo unde se mai păstrează urme ale trecerii şi unde încă mai există o iluzie a revenirii, a reînvierii. „Curând nu ne vom mai recunoaşte / eu o să fiu tatăl tău tăcut / tu fiica mea nepricepută / mirabilul carusel o să ne întărească / în convingerea că nu s-au terminat / prefacerile cu tâlc / doar că / s-au micşorat zilele / […] / suntem deopotrivă de siguri / că mâine ne vom risipi / în răsărituri în asfinţituri / precum două zbateri de aripi / ale aceluiaşi înger şi totuşi / ne vom mai recunoaşte?”
Metafora puternică şi sugestivă este pilonul esenţial al poeziei lui Valegvi, pe ea se sprijină structura delicată a versului. El are grijă să nu facă risipă, să o aducă exact acolo unde este cel mai bine pusă în valoare şi efectul ei este cel mai sigur creator de emoţie. Tatăl şi fiica fiind „două zbateri de aripi / ale aceluiaşi înger”, se semnifică o legătură şi o continuitate, chiar supuse pericolului unui neant posibil. Absenţa unor accente ce ar putea ţine de alienarea existenţialistă şi neo-expresionismul evident îl aşază lesne într-o zonă post-şaptezecistă şi pre-optzecistă, acolo unde are sens afirmaţia conform căreia „poezia este pentru mine un mod de a fi, o hrană, nu numai spirituală, este un mod de a mă exprima.” „Cu aerul tineresc al vânătorului de iluzii”, Valegvi se apleacă, totuşi, ludic şi ironic asupra realului fragmentat intenţionat pentru a-i sublinia şi valorile morale. Iată cum se foloseşte de o aproape fabulă spre a trimite subtil la atitudini de preferat în situaţii erotice: „Ia seama pisicile / iau distanţă / faţă de gură-cască / mai mult nu-s / decât le cere decenţa / pisicile / doar câte-odată / se fălesc cu strămoaşele din egipt / dar şi atunci mai mult tac / şi pricep dintr-o ochire / a lumii prefăcută aşezare deşi / au încă multe ghemotoace de descâlcit / ia seama pisicile / cum ar fi cum n-ar fi / să ţi le apropii de suflet”. Tot aşa se apropie şi de amintirile copilăriei, cu tandreţe şi chicot, parcă, de veselie.
Reflecţia asupra sfârşitului vieţii este tot dinspre pacea şi cuminţenia ce îmbracă toate poemele lui Valegvi, departe de ceea ce ar însemna thanatos. Aici este un timp care are răbdare, „vremi de mătase” spune titlul volumului, şi mereu există o cale de a te slava, o „arcă” într-un port, undeva, există o posibilitate de revenire: „aştepţi cuminte vestea altei înmuguriri / cu emoţie aştepţi venirea ei pentru că / viorile nu şi-au terminat partitura”. A se vedea ce discretă e credinţa în eterna reîntoarcere şi lipsită de vreo încărcătură tragică, de „nihilismul din faţa uşii” nitzschean, poate mai degrabă pe filiera heideggeriană a „eternei reîntoarceri a aceluiaşi”, a re-trăirii momentelor faste. Chiar dacă, precum Nietzsche, Valegvi se rupe de tentaţia unei „auto-oglindiri vanitoase”, el locuieşte comod înconjurat de firescul vieţii cu cei apropiaţi, de erosul foarte sublimat, ascuns în simboluri ambigue, şi îşi „povesteşte” trăirile cu sinceritate: „Liniştea de după o simt doar îngerii // în pas vioi / perechi perechi trupurile / scruta-vor adâncul loesului ceremonios // liniştea de după / suficient de încăpătoare // mai mult al pietrelor / spaţiul ultimei respirări / mai puţin de o fâlfâire / a pescăruşilor de serviciu / rămâne / pe retina întredeschisă // e o linişte / a nimicului / după”. Aparenţa de acceptare a unui final definitiv este înşelătoare, face parte din joc, face parte din convenţia poetică, pe care Valegvi nu o încalcă niciodată. Este o evidentă trimitere la ceea se francezii numesc „la petite mort”, acea perioadă refractară post-orgasmică, asemănătoare unei melancolii transcendentale.
Invocaţia divinului din ultima parte a cărţii vine să completeze şi să augmenteze o anume solemnitate caracteristică poeziei autorului. Nu cere mult, doar „ai grijă de hârjoana sufletului meu”, „dă-i numelui meu / grandoarea unui bob de grâu / astfel să dospească-n taina lumii”, aşadar cam tot ce ar putea să-l ajute să-nţeleagă rosturile. Unele versuri amintesc plăcut de incantatoriul din poezia lui Cezar Ivănescu (de la care se nutreşte vag în destule prilejuri): „Ridică-te suflete / şi cântă cum numai tu ştii / pentru fecioarele din nuci // alină-te suflete / cât porţile cerului / nu s-au deschis încă”. Un fel de lentoare a trecerii timpului, o inexorabilă curgere a celor atinse de crepuscul, „cum o planare / peste cadavrele viitoarelor întâmplări”, încarcă de sens partea de final a cărţii, cu toate asigurările deliberat puţin convingătoare: „să ştii să ştii / că nu-mi voi trăda / firescul şi febra sângelui / gâlgâind în peisaje cu tâlc”.
Valeriu Valegvi confirmă încă o dată, cu acest volum, virtuozitatea construcţiei poetice, preocuparea sa pentru poezia interiorului sufletesc, a trăirilor benigne şi neconflictuale, calme şi deschise imaginilor creatoare de emoţie şi de reflecţie morală, precum atunci când, cum mărturiseşte undeva, „aş dori să mă oglindesc îndelung în gândul Creatorului”. Răbdarea timpului îi este favorabilă, se pare…

........
Editura eCreator, Baia Mare

joi, 14 septembrie 2017

Violeta Anciu – alte maşini şi un fotograf amator

„Ce chef am de un cer însetat!”

Dacă am recomandat cândva poemele din acest volum, cum se aminteşte pe coperta a patra, am făcut-o din motive de încredere în talentul autoarei şi în perspectiva care se deschidea unor texte lipsite de dulcegării sentimentale, de excitaţii ale glandelor… lacrimale, realmente sau virtualmente. Violeta Anciu se aşează tot mai temeinic într-un discurs dezinvolt despre o realitate complexă şi alienantă. De unde şi viziunea - căci poeta aceasta chiar are deja o viziune! – de sorginte gotică asupra lumii, asupra relaţiilor între indivizii acesteia şi asupra relaţiilor cu sine, atenuată uneori ce ceea ce sugerează ultimul vers al cărţii, folosit de noi, mai sus, ca titlu.
Preventiv, suntem avertizaţi din chiar primul poem că „nu ştiu şi nu am înţeles ce este poezia. / doar să o trăiesc / lăsând-o  să mă trăiască / să mă consume // şi să mă transforme.” Desigur, afirmaţiile sunt retorice, autoarea este departe de situaţia burghezului gentilom al lui Molière, cel care făcea proză fără să ştie. Ea ştie ce face, are conştiinţă poetică, ba chiar pune în dificultate pe cititorul leneş, pe cel ce caută delicii superficiale, lesne accesibile. Violeta Anciu este un poet adevărat. E implicată în trăirile profunde ale sentimentului, ale emoţiei de altitudine, în melancoliile întunecate specifice mai cu seamă romanticilor: „aripile / mi le-au mâncat corbii / / sunetul se zbătea  cuşcă / mă ocoleau privirile // ţineam de tine aşa cum ştiam / că n-o să ţii vreodată la mine //  chipuri se desprindeau din trup / mirându-se de noi” (film mut) Abordarea este, cel mai adesea, à rebours, este felul ei de a fi, de se îndoi, de a (se) interoga: „dă-mi un pahar de fericire / să uit că nu mai vreau să simt / cum banca asta rece / se transformă în abur şi ies liane crude, / miros de motorină cu gust de trandafiri. // de-atunci nu mai am nume şi nici chip, / iar caii se adapă la umbra mea / eu nu mai plec şi nu mai mişc, / dar timpu-mi zboară gândurile-n crengi, / / dacă vii fără să ştii să pleci / când timpul cade-n formă cubică aici.” (efervescenţe). Se observă cum elementele se combină pentru a oferi o imagine eminamente sumbră, divergentă în raport cu dorinţele obişnuite, timpul însuşi îngheaţă iar gândurile nu au scăpare decât în zbor. Eul poetic acaparat, pe alocuri, de îndemnul lui Marinetti – „Uccidiamo il Chiaro di Luna!” – se depărtează de acesta în delicate poeme minimaliste „am picioarele în lumi diferite / şi stau cu mâinile în nopţile roşii // să mi se scurgă cerul pe faţă.” (fiarele mele) sau „pe umbra mea se-aşază praful, / / parfumuri de femei şi sutiene ofilite, / când întunericul se duce // în frunzele / la nord de tatăl meu (ude pe sârmă).
Temele sunt cele fireşti la un poet tânăr, dezabuzat şi… contemporan: dragostea, moartea, deşertăciunea, dar mai cu seamă alienarea. Poeme precum excelentul fugit irreparabile, ori o damă nemiloasă, desculţă, actul, din cronici, gospel, sânge miros ş.a. dau seama de criza comunicării cu ceilalţi şi cu sine, de malentendu-ul care ia în stăpânire universul cotidian tot mai mult. Desigur, metafora este omniprezentă, este un aspect reconfortant pentru degustătorii de esenţe: „de fiecare dată când pleci iei cu tine totul / rămân în colţul unde m-ai găsit uscată // femeie-n rochie albă rătăcind desculţă / mi-e mintea” (desculţă) sau: „sub tălpile ude se întind toate credinţele / din fiecare pas se naşte un nou scop // noaptea, / identitatea se retrage în colţuri” (valori descălţate), mai cu seamă că îi sunt asociate o ambiguitate şi o abstractizare iscate din economia de cuvinte, „concizia” de care vorbeşte textul lui Ciprian Chirvasiu pe coperta a patra a volumului.
Vocativă, poezia Violetei Anciu nu are cum să rateze atitudinea, implicarea, desigur foarte departe de versul lozincard şi chiar în lăuntrul celei mai expresive forme poetice: „nebuni la dirijat. // n-ai auzit că se moare cu sfârşitul ploii / şi se renaşte din păcatele lumii?” (verde verde-ntunecat) sau „s-au topit zăpezile / te rog să nu mă cauţi / copiii n-au voie să simtă întunericul // […] // luna asta nu mai moare nimeni // avem destui copii de sacrificat” (eroi). Inevitabil, o asemenea abordare stilistică atrage după sine iminenţa unor ritmuri şi rime, a unei muzici interioare, care iese mai la vedere atunci când este necesar. A se vedea ecouri la rând, dar mai ales acolo unde poezia capătă sunete vechi, din folclor, din substratul ancestral, un fel de descântec-bocet de o mare fineţe: „ploaia să sece / pe urmele goale / noaptea cealaltă. / / fierbinte-ndoiala / mai albă, mai rece // din piept răsuflarea / căzută // să plece. (ort).
Chiar dacă nostalgia traversează mai mult sau mai puţin discret întreg volumul,  amprenta generală asupra poeziei Violetei Anciu rămâne aceea a goticului, a trăirii cu patimă în preajma divergenţei, e neîmplinirii destinului, a eşecului şi a împăcării. Nu e revoltă în poezia din acest volum. Orice faţă are şi revers: „nopţile în care aşteptam să plouă / aveau miros de salcâmi / şi gust de rugină”; „miros de motorină cu gust de trandafiri”, uneori reversul ocupă totul, revărsându-se: „cordul tău e un cuţit cu lama mută / care nu ştie să taie atunci când trebuie / sau să sângereze la nevoie // e ca o lumânare pe jumătate arsă / ce se stinge înainte // […]” (omul de tinichea).
Dacă ar apărea în faţa unui cititor, frumoasă cum este, în haine cernite de dantelă, fardată violent în culori reci şi cu părul vâlvoi, Violeta Anciu ar fi recunoscută lesne ca autoarea acestui poem din care a fost smuls titlul volumului: „de ce sunt aici / ce caut / te aştept fără să ştii nemişcată / numărând maşinile şi uşile lor, // bătrânul ce-mi acompaniază dreapta / citeşte ştirile pe scurt la miezul nopţii, // telefonul sună în gol / şu mina se rupe cu ură. // alte maşini şi un fotograf amator // e frig / pe mine nu mă simte nimeni // cine sunt?” (trotuare verzi în nopţi albastre).

Avem o confirmare cu acest „alte maşini şi un fotograf amator” apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca în 2017 şi semnat de Violeta Anciu, o confirmare că poezia românească este vie şi liberă, nu se teme de întrebările esenţiale, se subiectele mici şi de cele importante, are soluţii pentru toate, poate imagina lumi perfecte din care să se refugieze printre noi, cei care avem o viaţă de unică folosinţă. 

marți, 11 iulie 2017

Hedonistul Anatol Covali sau despre desfătările învingătorului



Răsfăţat de muze, Anatol Covali nu putea să fie, în lumea misterioasă a cuvintelor, decât un liric senin, solemn şi reflexiv. Existenţa umană trăită fără rest îl conduce inevitabil înspre întrebări esenţiale asupra rosturilor, sensurilor, aspiraţiilor şi la răspunsuri pe măsură, pline de miez şi inspiratoare de speranţă în gloria speciei. Nimic din ce este omenesc nu-i e străin, iar modalităţile de exprimare a acestei convingeri cu atât mai puţin.
Îmi pare cu deosebire reconfortantă pentru orice cititor contemporan întâlnirea cu o astfel de poezie, lipsită de dependenţe teritoriale – urban, rural , îndepărtată cu totul de mizerabilismul, pornocultismul şi decadenţa secolului al XXI-lea, y compris tentaţiile existenţialiste, psihologiste, textualiste etc. moştenite din zbaterile violente ale veacului anterior.
Anatol Covali stăpâneşte cu multă siguranţă mijloacele de exprimare poetică, figurile de stil şi jocurile de sintaxă, ritmurile şi rimele prozodiei clasice, utilizează cu dezinvoltură enjambamentul, servindu-se de toate cum nu se poate mai bine în ingenioasele „puneri în scenă” care sunt, realmente, poemele sale din acest volum.
De altfel, sonetist de marcă fiind, apreciat de însuşi Radu Cârneci („Anatol Covali rămâne un poet de durată, întrucât scrierile sale se trag din frământ, durere, revoltă, dar şi din speranţă şi multă iubire faţă de om şi visurile acestuia.”), care-l include în cunoscuta Antologie, deci practicant al Formei eliberatoare prin auto-constrângere („Îmi place versu-ncătuşat” – scrie într-un sonet-artă-poetică), îl găsim imun la mode şi modéle trecătoare, locuind în lăuntrul poeziei de valoare dintotdeauna, degustător al acelor arome secrete ce sunt accesibile iniţiaţilor.
Poezia adevărată nu a fost niciodată democratică, iar la autorul de faţă dictatura frumosului cu încărcătură morală este evident asumată. Virtutea este, fie direct, fie indirect, summum al demersului liric: „Trăieşte în Înţelepciune / şi vei putea prin focul Sfânt / s-ajungi vulcan dintr-un tăciune / pentru a arde în Cuvânt.” Toate celelalte se nutresc din ea. Dimensiunea etică, abandonată, aparent, de poeţi, cândva, revine în forţă, în plină alienare, prin creaţia autorilor de felul celui de faţă.
Pare că ne aflăm, stilistic, chiar la momentul desprinderii poeziei de reflecţia filosofică (Şcoala de la Jena etc.), al eliberării care a stimulat experimentul nelimitat timp de două secole, însă doar pentru a începe întoarcerea la uneltele dintâi, desigur, la un alt nivel, cu alte profunzimi, complexităţi şi alte deschideri spre cunoaştere prin emoţie. „Îmi pare că-napoi întruna curg, / căci eu de fapt mă-ntorc clipă de clipă / fiind ce-am fost mereu, numai amurg / şi o părere care se-nfiripă //…// Căci nicăieri nu va mai fi ce-a fost, / ce e şi ce-o să fie mai departe, / când şi nerostu-avea propriul rost / şi-ntreg eram chiar când păream o parte.” Nostalgia care era un semn definitoriu în „365 de sonete”, tristeţea, nemulţumirea, revolta interioară par a fi fost puse sub o surdină a speranţei. Om trecător prin vreme, de multe ori aflat sub vremi, dar sprijinit pe elemente de siguranţă, pe ordini înţelese şi acceptate, pare a se fi regăsit, iar plângerea este aceea dintotdeauna, manifestă mai cu seamă la romantici, care evidenţia deşertăciunea ce poate submina esenţa umanităţii, e respinsă cu ardoare: „Cum să vină gerul clănţănind din dinţi, / plin de îndârjire şi de ură, / când ştie că-n minte am gânduri fierbinţi, / iar în suflet primăvară pură?”
Acesta ar fi şi înţelesul titlului cărţii, „Alter ego”, direcţia în care se îndreaptă poetul de astă dată, saltul pe care-l face dintr-o lume acaparantă prin conotaţiile negative, în alteritatea senină, luminoasă.
Sentenţiozitatea caracteristică formei clasice, subliniată, în cazul poetului de faţă, de o retorică incisivă, sugerând o lectura mai degrabă cu voce tare, decât una tăcută, intimistă, nu interzice sentimentul, emoţia dezvăluită de bucuria de a trăi, ci mai degrabă le celebrează: „Ninge frumos. Furtunile s-au stins / şi nu mi-e frig chiar dacă din bravadă / în timp ce sunt de a mea soartă nins, / mă tăvălesc prin proaspăta zăpadă”.
Robusteţea cu care poetul se arată a fi pregătit să trăiască totul, chiar dacă „Am vrut şi n-am primit ce mi-am dorit”, este afirmată fără ocol: „Mi-e sufletul vânjos, inima-n piept / are în ea iubirea ca putere, / iar de la gânduri ne-ncetat aştept / curaj nemăsurat să îmi ofere”. Ba chiar avem de-a face cu exultarea unei continue reveniri irepresibile, o refacere continuă: „Simt că renasc şi că sunt plin de forţă. / În gânduri e-un vulcan ce va erupe, / căci orişice celulă e o torţă / ce-ale-ndoielii nopţi le va-ntrerupe.”
Vivacitatea neostoită pe care o exaltă poezia lui Anatol Covali stinge orice tentaţie, prezentă, totuşi, demonstativ, de renunţare. Unul dintre poeme se numeşte chiar „Sunt fericit”, iar mai încolo afirmă deschis: „Voi trăi un azi cu clipe stranii, / ce-mi va-nveşmânta în primăveri / gândurile, visurile, anii!...”
Firesc, poetul se îndreaptă spre mediul natural, din care îşi hrăneşte nădejdile şi unde-şi află renaşterea, cum au făcut-o, cu asupra de măsură, înaintaşii săi întru lirism: „Ies în câmp şi sorb lumina clară, / râd şi cânt şi zburd ca un zălud / şi-îmi închipui că e primăvară, / că în jur e numai verde crud. // Şi zâmbesc. Căci cel care exultă / este al meu suflet fericit / fiindcă de tristeţi nu mai ascultă / şi se simte reîntinerit.” – cu blânde sonuri pastoral-semănătoriste pe care un critic prea acribios le-ar cataloga cu grăbire postmoderniste!
Aerul de mărturisire a exultanţei vieţii, de încântare la întâlnirea cu ceilalţi şi cu un sine mereu înnoit traversează tot volumul. „Îmi aduc aminte” sau alte forme verbale de indicare a recursului la memorie dau seamă de regăsire şi locuire  a acelui binecunoscut Paradis pierdut, întâmplare de care poetul nu are decât a se bucura, a se re-îmbogăţi, retrăind emoţii, sentimente, întâmplări: „Îmi aduc aminte ce mult te-am iubit / în întâia noastră primăvară, / când credeam că nu e om mai fericit, / ce-a găsit cea mai de preţ comoară.” Suntem departe de tristeţea cu certe ecouri bacoviane din sonete („Decembrie din nou fără speranţă,/ decembrie cu frig şi suferinţă,/ decembrie în cârji de umilinţă,/ decembrie lipsit de importanţă”), acum ritmurile interioare amintesc de parfumurile simbolismului macedonskian, urmat cu dezinvoltură pe drumuri bătute şi iubite parcă dintotdeauna. Precum marele maestru, nu uită să râdă, să fie autoironic: „Oricum sunt mulţumit cu ce-am făcut / şi dacă am din când regrete / mă tupilez sub al răbdării scut / şi ca să uit de toate scriu sonete!”
Poetul pe care-l „joacă” artistul Anatol Covali este, însă, un luptător, un neobosit scrutător al depărtărilor pe care le vrea cucerite. Se arată a nu fi renunţat niciodată, este puternic, mereu mai puternic, pentru că ştie să câştige, chiar dacă mai şovăie, uneori, dar nu se retrage niciodată, nu se odihneşte nici măcar după victorie: „Sunt printre voi numai o parte / din cel ce-am fost întotdeauna, / unul aici, altul departe / şi care-a biruit furtuna // Ce m-a udat până la piele / şi-a bântuit pe orice mare / pluteau corăbiile mele / întotdeauna-nvingătoare!”
Discursul poetic este totdeauna superior, parcă expus de la un nobil amvon olimpian. Poate părea surprinzător, prin unicitatea sa în contextul din ultimele decenii ale poeziei româneşti, că versurile pot să fie atât de senine, luminoase, încărcate de un optimism împins până la nefiresc: „Tristeţea mea surâde şi o simt / cum vrea în lacrimi zâmbetul să-şi pună, / dar eu mă-mpotrivesc fiindcă presimt / că vremea ce-o să vină va fi bună.” La fel, poemele închinate iubitei sunt de mare delicateţe, prezenţa ei fiind un dar dumnezeiesc, pe care nu ştie dacă-l merită şi a cărui menire este de a face să fie o „eternă dimineaţă”. Nu este vorba de o iubire pasivă, de acea visare de tip romantic, ci de o iubire activă, energică, intensă, „lângă alta ce-i izvor, dar e şi lavă / şi din sensul ei îţi dă şi ţie sens.”
Întreaga natură, anotimpurile toate, intemperiile sunt chemate să celebreze existenţa poetului, iubirile lui, călătoriile lui prin locuri a căror ambiguitate subliniază importanţa trăirilor interioare, iară nu contactele exterioare. Plouă, ninge, e soare, e furtună, e ziuă, e noapte, e (mai ales!) primăvară – toate există pentru bucuria de a trăi a poetului.
Apropierea finalului este lipsită de spaime, pare a fi tot o experienţă a vieţii, o ultimă şi benefică experienţă: „Fără tristeţe, fără regrete / către-al meu capăt mă-ndrept cântând / şi în deşertul său nu mi-e sete, / căci simt izvoare-n trup susurând.” Luptătorul nostru se întoarce de pe toate fronturile sub scut, încărcat de glorie. Ce să poţi spune despre cel care afirmă cu tărie: „Şi ce dacă-am să dispar? / Azi trăiesc din plin / tot ce-i dulce şi amar / în al meu destin!”?
Un hedonism benign traversează întreg volumul de faţă. Erosul înghite cu totul thanatosul şi-l desfiinţează transmutându-l în condiţie a renaşterii. Absenţa exultării suferinţei dă încredere şi forţă, este uimitor cum poetul reuşeşte să nu se repete pe sine tot celebrând satisfacţia învingătorului, dragostea pentru toate cele ce sunt, păstrând un grad lejer de generalitate, lipsit de referenţialitate şi sfidând originalitatea cu orice preţ. Desfătarea fără limite întru cuvântul trăit devine, pas cu pas, un cult al luptei pentru cucerirea oricărui teritoriu pe care viaţa îl poate accesa spre a se împlini. „Inima râde. Sufletul e-n transă. / Mi-am făurit un vis şi l-am atins / şi nu fiindcă-am primit în dar o şansă, / ci pentru că am vrut şi am învins!”
Pe măsură ce citeşti poemele atât de muzicale din acest volum, afli şi secretul care se constituie drept cauză primă a fiinţării întru plăcere: „Moartea înseamnă viaţă. Doar prin ea / o altă întrupare voi avea / luând-o de la capăt ca spre-alt ţel / să fiu din nou acelaşi sau altfel.”
Efectul este o carte de păstrat pe noptieră spre lectură fericită în clipele de îndoială. Gaudeamus igitur!


vineri, 7 iulie 2017

Mihaela Oancea - Într-un timp fără maluri



Verbalizarea enigmei vârstelor existenţei umane şi a sfârşiturilor ei posibile pare intenţia ascunsă (poate şi de sine!) a Mihaelei Oancea în volumul apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca în 2017. În mare parte diferite de poezia din volumul anterior („Solzii negri ai timpului alb”), în care nu se găsea „nicio urmă de revoltă, nici tulburare şi nici tristeţe, doar raportare la un timp al începuturilor ca şi cum sufletul poetei deja ar exista în acea lume de mult timp trecută, dar reversibilă” (Dorina Stoica), textele din acest volum sunt provocatoare şi dau seamă şi de buna pregătire teoretică şi de erudiţia autoarei. Acestea din urmă se lasă uneori prea vizibile (v. notele de subsol) şi o împing la câteva preţiozităţi ce-ar putea greva frumuseţea versului. Dar trecem lesne peste acest mic şi neînsemnat neajuns mai degrabă de sorginte didacticistă, ca să ne scăldăm cu voluptatea emoţiei intelectuale în cele patru secţiuni ale unei alcătuiri de o varietate evidentă în tratarea liricului din viaţa de toate zilele.
Ţintuită cu prea mare uşurinţă de comentatori pe panoul postmodenist, Mihaela Oancea se mişcă lejer în ariile largi ale poeziei dintotdeauna, după dorinţă, după cerinţa temei, trece prin poemul pastoral, prin simbolism ori parnasianism, cum şi printre avatarele absurdului existenţialist ori ale oniricului celui mai expresiv. Dincolo de acea ivresse des mots, care ar însemna o prefaţare a cărţii, găsim poezia Mihaelei Oancea oferind, de la început, imaginea nu a unei nemărginiri, ci a unei dezmărginiri a timpului, o vastă absenţă a reperelor într-o lume în prăbuşire.
Prima secţiune, care dă şi titlul volumului, se mişcă în lăuntrul a ceea ce, în altă parte, am numit „infernul casnic”. Este acesta o sursă bogată de lirism, au dovedit-o alte autoare, mai mult sau mai puţin convingător. La Mihaela Oancea, ni se dă iluzia libertăţii, în care „îndrăgostiţii lui Chagall zboară liber / într-un timp fără maluri / mereu mână în mână”, dar „lumea ne devine caleidoscop” şi, atunci, orice mişcare schimbă imaginea, schimbă rosturile, şi, de fapt, ne sunt descrise absenţele. Metafore delicate se desfată în compuneri revelatoare ale unei atmosfere de sfârşit de eră: „Uşa se deschide / ca o mângâiere pe furiş”; „dimineaţa cu gene lăptoase”; tăcerea mă arde / precum cămaşa îmbrăcată de Heracle”; „umerii goi, parfumaţi ai iasomiei”; „aroma umedă / a crinilor”; „plantă carnivoră, Timpul / ştie să injecteze în doze optime / amintiri gata să paralizeze muşchii”; „cenuşa îngerilor se prăbuşeşte / în agonie / cu fulgi moi, purpurii”… Simbol al degradării universului casnic este un mic animal adunând conotaţiile negative: „Dintr-un colţ al bucătăriei, / şobolanul te priveşte cu milă / cum răsuceşti o fiolă”. El apare şi în alte locuri din volum: „Dintr-un colţ al bucătăriei, îl pândeşte / şobolanul alb”; „şobolanul alb pândeşte de aproape / atacul insidios al bolii, ritualul de / sinucidere lentă”, subliniind tocmai otrăvirea, degradarea, decăderea spaţiului casnic până la condiţia de temniţă: „Sub lumina slabă a două becuri / de şaizeci de waţi, / trasează un cerc deschis / prin care se plimbă şobolanul - / asta fără a dăuna în vreun fel realităţii / de tinichea”. Simbolismul din Ceramică se prelungeşte, în secţiunea a doua, în Fabula fuit şi virează, de cele mai multe ori, în oniric, poezia fiind „o rană pe care o coase mereu, / în van”. Trăieşti într-o „Realitate fracturată”, în care „Ţi se gârbovesc în braţe / copacii tineri, sătui / să tot vâneze / stele creionate pe asfalt”, ascensiunea nu mai e posibilă de vreme ce „Priveşti în gol. / Spaţiul se îngustează, / macină treptat / fărâme / din iluzia perpetuă.” Totul e fals, desenat, irealitatea se-nstăpâneşte şi înşeală simţurile adormite.
După constatarea sentenţioasă „venim şi plecăm / atât de singuri”, alienarea urcă la cote superioare în atmosfera de sanatoriu din grupajul În pijamale subţiri. Conotaţie evidentă: nici un veştmânt nu ne apără de degradare. Un fel de munte magic thomasmannian se desfăşoară în faţa ochilor lectorului atent, care află că „moartea / e rana nerăbdătoare / să se închidă”, iar „hoinarului prin cârciumi / pline de igrasie / i-au rămas doar tălpile / să caute / ieşirea din timp”. Privirea este supusă unor efecte stranii, de la „ochiul căruia în loc de braţe şi picioare / îi cresc alţi ochi”, la „ochiul / deprins a nu descifra nicio taină / fără celălalt // […] încât a devenit Argus / condamnat să nu vadă”. Pe alocuri, imagini superbe, strălucitoare, precum „Lumina mucegăieşte pe draperii” ori „tăcerea mucegăieşte pe ziduri” – semne ale decrepitudinii care apasă tot mai mult o lume ce se sfârşeşte şi în care „oamenii mişună care încotro, / fiecare turnând peste atacurile lui de panică / un strat de var şi încă unul de pământ - / ca o spulberare a memoriei”. Thanatos fără Eros traversează cartea întreagă, de fapt. Mai degrabă livresc şi referenţial, universul acestei secţiuni face trecerea dinspre oniric (Ca un surfer pe placă, Salonul pijamalelor subţiri) înspre un absurd în care „mintea devine un celofan” şi „constaţi că viaţa s-a dus la fel de rapid / ca gustul gumei cu arome artificiale”. În Cadre de celuloid pare că o auzim pe doamna Smith din Cântăreaţa cheală perorând în contra creatorului ei despre o lume de vorbe: „[…] simple imagini de rolfilm, nişte cadre de celuloid / […] // Cu un rânjet diavolesc, fac tumbe / în realitatea butaforică, / înmulţind ameţitor / specia de homo dicens / care predică despre ionesciana / trebuinţă absurdă”. Alienarea prin absurd se dezvoltă în Nedigerabilă precum celuloza, Galerii („Nu vezi că lumea / îşi acoperă toracele / unde viermii profunzi / sapă galerii?”), Lobotomie, Plouă alb, Pluvială („sub clopotul de pâslă al ploii, / păsările ţipă”).
Secţiunea a treia, Schiţă în cărbune, stă sub semnul calmului, al seninului, tensiunea se diminuează, o surdină decorează sunete şi culori, avem impresia călătoriei în timpuri revolute, în care pastoralul domnea netulburat ori simbolismul îşi făcea de cap lipsit de griji. Sunt ilustrate sentimente – parcă din dorinţa de a demonstra că se poate face poezie şi aşa –, astfel că citim un Exerciţiu cromatic,  o Tihnă, Faguri de verde, nişte „oi împietrite în staul, / aşteptând nemurirea”, „sub streaşina casei / o rândunică se oglindea în mine / sau eu în ea”, până la atmosfera de Sully Prudhomme din Nu se sapă niciun adăpost şi o aparentă tălmăcire (excelentă!) a lui Baudelaire în Secvenţă valpurgică. Ecouri din secţiunea anterioară nu lipsesc, aerul deşertăciunii aruncă încă miasme: „În ţinutul mlăştinos, se caută pături / pentru îngerii adormiţi prin şoproane / cu scândura putredă”, avem „frigul ud”, „taine cusute la gură”, „glasul stins / ca o vecernie”.
Maxima poezie a volumului o găsim, totuşi, în secţiunea ultimă, The walk of life (tradusă prin notă de subsol: Marşul vieţii). Se revine, la alte cote, poate mai livresc, dar mai profund, la degradarea lumii, la răspărul cu care e tratată realitatea, mai cu seamă aceea interioară. „Într-o tăcere apoasă, / greaţa pluteşte filosofând / despre măruntele principii existenţiale”. O Zi de ianuarie dă seama de absenţa rosturilor: „Pe palierul nostru / un bătrân îşi ascultă boala / cum îi croncăne prin artere; / sprijinit pe cadrul metalic, / priveşte nimicul / cum umblă / în papucii lui de casă, / în halatul lui de poplin, / prin viaţa / care încet-încet / nu-i mai aparţine.” Pierderea controlului, abandonul, acel l’ennui verlaino-baudelairian („L'ennemi se déguise en l'Ennui”), evident în poemul Iluminare (venind, aici, dinspre plictisul de sorginte rusească), prelungit în (ori filtrat prin) absurdul existenţialist (Camus, Sartre, desigur, Kierkegaard: „Boala de moarte este disperarea.”), urcă sensibil tensiunea interioară a poemelor acestor încântătoare poeme. Tot grupajul final s-ar putea reduce la esenţă: „În memoria colectivă, / a omenirii / s-au grefat / două realităţi: / respiraţia / dintre neanturi / şi / neputinţa / de a ucide / frica / de moarte.” (Continuitate) „Fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete” (după acelaşi Kierkegaard), poeta de faţă îşi joacă cu veritabil talent rolul de avertizor asupra nimicniciei clipei pasagere. De parcă a trecut printr-o sursă Blanchot, poemul Deschidere, spre exemplu, se arată a fi un contrariu: „Deschizi rând pe rând / şiruri de ferestre / până afli, într-o bună zi, / că nu doar în exterior / se zămislesc miracole, / ci, mai ales, / dincolo de ferestrele / crescute pe dinăuntru, / de unde începe înălţarea / spre piatra ascunsă, / în inversul zbor, / născând dizolvarea / în coma învoaltă-a / curatului cer”. De aici încolo, nu este deloc neobişnuit să se audă „sirenele anunţând / evadarea cuvintelor dintr-un bookshop / cu prea multe rafturi / sufocate de singurătate.” Tentaţia transcendentului (v. Ca să nu se nască dispute şi altele) pleacă tot din „infernul casnic”, poate ca o iluzie, ca o ratare anunţată, ca mit reinterpretat prin trăire cotidiană. Nu există scăpare, chiar dacă (fractal?) „Ai învăţat că dacă tai o bucată din mine, / cât ai clipi, în acel loc apare, / la scară mică, / fiinţa mea, în integralitatea ei - / deh, ne ţinem de urât în spaţiul unde / fiecare luptă cu şobolanul din el”…

Pe când (ne) rătăceşte în nesfârşirea unui „timp fără maluri”, Mihaela Oancea scrie o poezie plină de graţie, provocatoare, inteligentă, neliniştită, subtilă, face din viaţa cotidiană semn şi semnificaţie etică, flirtând, desigur, cu postmodernismul, dar numai în sensul recuperării valorilor expresivităţii lirice din ultimele veacuri, aşa cum stă bine unui artist ce se respectă pe sine şi îşi respectă cititorii.