Aura Creiţaru - Calliope şi coloniile de fluturi

 Aură de Calliope cu trăsături de Euterpe

 

Calliope este fiica lui Zeus şi a Mnemosynei. E considerată şi cea mai înţeleaptă dintre muze. Întrucât apare în picturi cu un instrument de scris sau cu o liră în mână, e considerată muza poeziei epice. Conform unei tradiţii a pitago-reicilor, Calliope e, să reţinem, şi muză a filosofiei. Din această perspectivă aedică pare că ne invită Aura Creiţaru să citim opera sa din acest volum. Şi ca să nu existe nici un dubiu în abordare, pentru ideea de zbor nu există ataşat niciun aedes aegypti, ci sunt nişte colonii de fluturi („Poate sunt ultimul fluture alb cu nervuri negre fine”), ceea ce ne sugerează să nu trecem cu vederea adierile nu neapărat pasagere iscate de fluierul lui Euterpe, muză a poeziei lirice.

Mărturiile din acest volum ţin de zona sensibilă a atmosferei interioare, a permanenţei trăirilor profunde, reflexivitatea este o componentă asumată, autoarea scrie cu scop, desfide actul gratuit ori dicteul automat, verbozitatea deşănţată, are mereu ceva de spus şi o face hotărât, cu mijloacele cele mai potrivite spre a convinge şi a isca emoţie. Acumulări descriptive decorează peisaje deloc nevinovate, luxurianţa ascunde ori dezvăluie sentimente („Iubesc tabloul cu ramă neagră”), întâmplări („cineva mă pictează sau mă visează”), atitudini („Din când în când cineva în halat alb îmi face recomandări”), sensuri. Natura naturata pare a fi regina poeziei pentru autoare, nu există poem în care să nu dea tonul ori să decoreze iluzia realului sau să inducă interogarea asupra existenţei umane; substanţa se combină viguros cu Timpul în diverse versiuni şi forme – tren, barcă, amintire, trecut, trecut al trecutului, „viitorul omniprezent înverzind orizontul”, eternitate, dar mai cu seamă Prezent, cu suferinţele, tragediile, durerile, neîmplinirile cotidiene. Este demnă de remarcat dimensiunea socială a discursului, mai mult ori mai puţin discretă în substanţa cărţii, nu există loc pentru indiferenţă, pentru nepăsare, pentru evitarea realului celui mai crud. Subiectul războiului este, de exemplu, scos în faţă, vocativul îl face şi mai accentuat („Vedeţi cum se umplu gropile comune/ cu morţi? / […]/ Opriţi războiul! E târziu, opriţi-l acum!”), ceea ce o situează în marja unei retorici a postmodernităţii sociale şi activismului cetăţenesc.

Dar cel mai importat aspect al poeticii Aurei Creiţaru este recursul la dimensiunea transcendentă a fiinţei umane, interogarea din perspectiva credinţei („La ce este bună lumina?!/ De ce căutând-o nu obosim,/ De ce detestăm întunericul,/ Orbi, de ce nu-i uşor să trăim?”), dar şi din perspectivă psihologică, analiza relaţiei Eului cu Sinele fiind adesea startul unui periplu poetic acaparant („Prietene,/ eşti adâncimea ochiului limpezit/ în taina sufletului iubit/ Eu sunt tu când te simţi privit...”). Discrete, aceste dimensiuni ale mesajului liric se insinuează în fundal, în desfăşurarea cotidianului supus translaţiei în metaforă. Discret este şi erosul, prezenţă mai cu seamă subtilă, prin toate vârstele şi formele sale omeneşti – „iubirea e moneda de schimb/ a cuvintelor suferind o selecţie naturală –/ o sublimare, până la rarefiere,/ până la uitare de sine” ori „Doamne, trage-mă afară din hău şi uitare,/ căci sper să ating deodată pământul şi zarea,/ să conving copilul dinlăuntrul sufletului/ că poate să-şi învingă greşeala, scăparea,/ chemând tot mai aproape curajului, iertarea...”

Nostalgia este o mare sursă de lirism, aici muza Euterpe se desfăşoară deplin (v. Testament de insomniac ş.a.). Pe alocuri, Samsara – ciclul naştere, moarte, renaştere – vine ca un răspuns la întrebările privind sensul vieţii – „Căci tălpile minţii ne sunt înrădăcinate/ în vecii vecilor,/ în acelaşi spaţiu de zbatere liberă a gândurilor”, iar Al treilea ochi – „ochiul pineal” – îşi face jocul aşteptat ştergând graniţele timpului, aducând în teren familia, rudele, prietenii, copiii – mai ales copiii! – într-o permanenţă de înţelesuri noi, sensuri uitate, revizuiri necesare. Leagănul amintirii îşi urmează traiectoria fără grabă, în fraze ample, metafore semnificative, delicate, bogăţia limbajului completând frumuseţea expresiei.

O carte cu poezii de recitit şi din pricina muzicalităţii intrinseci a versului, cu ornamente sonore atent prelucrate până la amănunt de către o autoare pricepută şi talentată, care mărturiseşte: „Cred că m-am născut dintr-un vis”…

 

 

Mioara Bahna - Noi ipostaze ale scrisului românesc actual

 

Miile de pagini despre literatură publicate de Mioara Bahna în anii din urmă ne îndreptăţesc să socotim că maturitatea judecăţii sale critice este dincolo de orice îndoială. Seriozitatea şi acurateţea cu care îşi construieşte discursul relevant despre opera literară ne permit să îl situăm fără tăgadă la cotele cele mai înalte, lângă vechi maeştri care spuneau: „Critica nu e un periplu în jurul operelor de artă; oglindim frumuseţile drumului, mărindu-le prin activarea colaboraţiei noastre.” (Eugen Lovinescu) ori „Ce este critica în definitiv? O încercare de a determina dacă o operă ivită în timp este în stare să ţină mult.” (George Călinescu). Perspectiva Mioarei Bahna asupra oricărui text literar nu este sec ştiinţifică, ci eminamente artistică, nu are ca suport nicidecum obiectivitatea rece, ci calda subiectivitate, altfel nici nu poate fi judecată estetic Emoţia, sursă şi obiect al oricărei opere de artă, fie că e muzică, artă vizuală, coregrafică ori literară. „Obiectivitatea deplină este o utopie”, spune  undeva N. Manolescu, cel care declara deschis: „eu rămân cu nostalgia esteticului”.

Între aceste repere se cuvine să citim critica Mioarei Bahna, fie că este despre scriitori aflaţi la debut, fie că este despre autori premianţi Nobel. Asumarea lucidităţii estetice înseamnă, evident, responsabilitate şi vocaţie, coerenţa discursului se sprijină pe acumulări ale dezvăluirii aspectelor relevante din oricare text literar aflat în analiză. Ni se prezintă nu numai ceea ce se spune, cu sensurile aferente despre lume şi viaţă, ci mai cu seamă cum se spune, care sunt mijloacele folosite spre a convinge şi, adesea, a subjuga cititorul. Arta, spune undeva, în carte, „este, cu adevărat, una dintre formele de accedere la salvare pe care ni le permite divinitatea”, şi este o convingere a criticului care dă măsura sincerităţii angajamentului în slujba esteticului.

Pentru Mioara Bahna, nimic nu este neimportat într-un text literar, totul are un rost, are un scop, semnifică, este simbol, face trimitere la ceva mai înalt şi mai complex, este nu numai imagine a lumii, „întruchipare a vieţii”, ci şi comentariu asupra existenţei, asupra condiţiei umane, judecată despre societatea în care autorul trăieşte sau pe care o inventează – utopie, distopie –  tocmai spre a dezvălui posibile pericole ori căi de salvare. Când orice este posibil, totul e posibil, deci, nu poate fi ignorat contextul istoric şi estetic, şi, evident, ni se prezintă apartenenţa operei la un curent literar, la o direcţie, asocierea cu un moment ori eveniment existenţial, elemente care permit o bună orientare a lecturii, o îmbogăţesc. Clasicele „genul proxim” şi „diferenţa specifică” sunt întrebuinţate cu îndemânarea profesionistului. Evaluarea se bazează pe un cumul de aspecte dezvăluite treptat, argumentate prin recurgerea la citate relevante. Se poate ghici existenţa unui anumit algoritm al construcţiei discursului critic, necesar pentru a da originalitate, dar şi spre a face cât mai convingătoare judecata axiologică. Prezentarea este acribioasă, precisă, mecanismele uneori ascunse ale creatorului sunt aduse la vedere, referinţele livreşti sunt dezvăluite, ecourile culturale devin argumente ale importanţei imaginarului în contextul mai larg al literaturii, al apartenenţei la un domeniu bine definit.  Vocile autorilor se aud continuu în spatele textului critic, e un murmur continuu, întreţinut cu talent şi îndemânare de Mioara Bahna, nimic nu contează mai mult ca arta poetică inerentă oricărei creaţii literare şi asta ni se demonstrează cu fiecare paragraf. Iată un exemplu de construcţie semantică relevantă cu privire la un text liric: „o analiză temeinică a condiţiei umane începe în carte cu observarea sinelui, a meandrelor funcţionării lui, a dihotomiei fiinţei, din care derivă tot ceea ce este definitoriu pentru om”.  Interesant de precizat este că observaţiile sunt nu numai din perspective strict literare, ci şi din perspective psihologice şi filosofice, autoarea neîntârziind să evidenţieze şi să interpreteze aspecte specifice ale comportamentelor personajelor ori alter-ego-urilor naratorilor din texte lirice ori de proză.

Ceea ce practică, în fond, criticul literar Mioara Bahna este, cu minunata sintagmă barthesiană, un „discurs îndrăgostit”, având ca premisă a lecturii un act de subiectivitate – orice lectură are, de altfel, ca origine un subiect anume, iar subiectul este unul extins, dezorientat, al necunoaşterii. Subiectivitatea nu mai este una lirică, expresionistă sau impresionistă, ci ea este în mod esenţial intersubiectivitate. După Barthes, o teorie a lecturii nu mai este posibilă în afara unei teorii a intersubiectivităţii limbajelor. Scopul cercetării textuale este pentru Barthes noul, definit ca noul existenţial sau erotic opus noului istoric sau sociologic. Mioara Bahna ştie bine acest lucru și pe aceste fundamente construieşte discursul critic. Ceea ce îl face cu atât mai frumos şi convingător .