duminică, 30 decembrie 2012

Un istoric al clipei: Florin Frăţilă



De obicei, textele jurnalistului au o existenţă scurtă. Rezistă numai până la apariţia unui nou număr al publicaţiei. De asta se şi spune, poate, pe urmele lui Albert Camus, că este un „istoric al clipei”. El se străduieşte să spună adevărul, chiar dacă adevărul nu este cel mai comod lucru de pe lume, ba chiar dimpotrivă. El se vrea o oglindă fidelă a realităţii. Dar, în continuare unor reflecţii ale lui Octavian Paler, adevărul poate însemna şi „a subscrie la rău”. „Nu cred că ziaristul se poate mulţumi să joace rol de oglindă. Oricât de fidelă, o oglinda nu va îndrepta niciodată în lume nimic. Nu va micşora răul şi nu va ajuta binele să triumfe. Prin simplul fapt că reflectă lumea, ea n-o va face şi mai dreaptă.”

Istoric al clipei reuşeşte să fie jurnalistul Florin Frăţilă, în antologia textelor apărute săptămânal în „Oglinda de azi” de la Câmpina, în cadrul rubricii „Cuvântul care înţeapă”. Titlul antologiei ne pare semnificativ: „Rămân să disper printre ai mei”. Convins de utilitatea demersului său publicistic, Florin Frăţilă are destule îndoieli că „va micşora răul şi va ajuta binele să triumfe”. Ce rămâne atunci, în timp, din textele sale? Termenul prim al expresiei camusiene pare preponderent cu valoare, de această dată. Nu clipa contează, ci ISTORIA ei, amprenta faptelor unor oameni asupra mişcării sociale şi politice.
Autorul decupează întâmplări semnificative şi le supune dezbaterii cititorilor, având grijă să se şi implice prin comentariu de ordin etic, ceea ce transcende perceptele deontologice obişnuite în jurnalism. Aşadar, nu avem de-a face cu articole banale, de serie, ci cu texte de atitudine, în care se implică personal, direct. Rubrica „şi-a asumat rolul şi răspunderea de a critica, argumentat şi fără menajamente, atât tarele societăţii contemporane, cât şi puterea politico-administrativă. Motivaţia acestui demers a fost dată de sesizările primite zilnic din partea celor ce îşi caută dreptatea pierdută în conflictele şi relaţiile defectuoase cu instituţiile administraţiei publice.” Avertismentul semnatarului este de luat în seamă, cum şi orientarea sa ideologică declarat liberală nu trebuie trecută cu vederea! „Voi încerca, prin forţa cuvântului scris, să mai îndrept câte ceva aici, în jurul meu, în zona în care m-am născut şi am ales să trăiesc. Nu accept gândul că fiul meu, acum în vârstă de 9 ani va ajunge, peste câţiva ani, să părăsească ţara sau, mai rău, să regrete că s-a născut român” - avertizează încă de la început, în 13 iulie 2010. Mai mult, este conştient de riscurile pe care şi le asumă: „Zilele trecute am fost întrebat de o cunoştinţă de ce scriu această rubrică, ce îmi aduce cu fiecare apariţie tot mai mulţi duşmani. I-am răspuns că scriu pentru că nu mai înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu, în societatea în care trăiesc şi pentru că toţi cei pe care îi deranjez s-au obişnuit să nu fie deranjaţi şi tocmai de aceea îşi fac de cap. M-a privit zâmbind şi mi-a spus că sunt naiv. (Pentru a câta oară mi se spune asta?) Poate avea dreptate, dar eu încă mai cred în puterea cuvântului.”

De la aceste premise plecăm în lectura volumului de peste două sute de pagini şi descoperim o scriitură crudă, nutrită din sigură sursă pamfletară, mai peste tot satirică, neiertătoare cu ceea ce autorul socoate a fi comportamente imorale, atitudini necinstite, minciună, înşelătorie, ipocrizie. Subiectele principale se extrag din relaţia cetăţenilor cu administraţia locală, avatarele acesteia din urmă, primarul, funcţionarii Primăriei, consilierii locali fiind ţintele preferate.

Debuturile textelor sunt aparent benigne, puternic personalizate: „De ceva vreme, mi-am făcut un obicei din a-mi bea cafeaua cu prietenii la barul din centru, după părerea mea un fel de «Capşa» a zilelor noastre, unde auzi şi vezi, fără să vrei, fel de fel de chestii. Acolo se întâlnesc, fie că au treabă, fie că nu, politicieni, oameni de afaceri, sportivi, culturnici, muzicanţi, plebei, fâţe cu fustiţe multicolore, şmecheri de centru şi uneori chiar primari.” Sau: „Nu mă simt în apele mele. Starea febrilă care mă însoţeşte de câteva zile a venit la pachet cu un soi de indiferenţă, o letargie de care încerc să fug obligând cuvântul scris să fie din nou amprenta gândurilor şi trăirilor mele cotidiene.” Sunt probe în favoarea subtitlului cărţii, „Jurnal de ziarist incomod”, dar şi pentru a demonstra preeminenţa artei scrisului jurnalistic în demersul lui Florin Frăţilă, aspect foarte vizibil pentru orice privire cât de cât atentă. Patima cu care se angajează în discurs este ilustrată printr-o retorică sui-generis ce atrage cititorul şi-l convinge. „În ultimele zile am avut o senzaţie puternică de neputinţă în faţa realităţii, provocată de sentimentul că demnitatea şi cinstea sunt pe cale de dispariţie. În locul lor, a apărut o gaură neagră, care nu ne mai dă posibilitatea să ne împotrivim în faţa celor ce ni se întâmplă. Trăim în haos, la discreţia unor ticăloşi pe care i-am ales să ne dispreţuiască, să ne facă să ne simţim străini în propria ţară şi cu mâinile legate. În cinismul lor, aceşti mârşavi ne cer să fim raţionali, să ne obişnuim cu sărăcia şi eventual, în calitate de victime, să le mulţumim că ne jefuiesc. Aş vrea să pot să-i urăsc, însă ştiu că ura este o manifestare a neputinţei şi încă nu-mi permit să fiu neputincios, chiar dacă mă încearcă această senzaţie, trăind într-o ţară întârziată, condusă de baroni locali, instituţii corupte, comunişti şi securişti. Cu câtă amărăciune spun asta!” Tăietura chirurgicală a textului aminteşte de cele mai acide texte ale lui Pamfil Şeicaru sau chiar, mai departe în timp, un Octavian Goga al deceniului al doilea din secolul XX. Iar abordarea trece dincolo de interesul local de care se bucură hebdomadarul ce găzduieşte îndeobşte articolele, poate şi pentru că o parte dintre ele au apărut şi în cotidianul naţional „Adevărul”, dar cu siguranţă din pricina angajării responsabile a autorului în problematica generală a societăţii româneşti.

Evenimente semnificative pe plan local sunt  privite cu luciditate.

O vizită a artistului  Marcel Iureş este pusă în balanţă cu atmosfera orăşelului de provincie. «După ce-l asculţi preţ de două ore pe marele actor Marcel Iureş este foarte dificil să reintri în atmosfera apăsătoare a unui oraş prăfuit de provincie cum este Câmpina, în care singurele bucurii ale sufletului sunt fetele frumoase pe care le observi sporadic pe stradă, lectura unei cărţi bune, emoţiile de suporter al unei echipe de fotbal şi momentele de socializare în faţa unui pahar cu bere, alături de amici. […] Modestia lui Iureş este năucitoare. De la hainele pe care le îmbracă, până la principiile sale de viaţă şi mai ales cele referitoare la societatea în care trăim, omul debordează de bun simţ. Simplitatea lui îţi arată, de fapt, complexitatea unui mare caracter născut în Băileştiul lui Amza Pellea şi desăvârşit pe marile scene ale lumii. Dialogul cu Marcel Iureş a fost un moment de normalitate într-o lume absolut nebună, în care cei peste 200 de invitaţi au aflat că viaţa nu este o simplă piesă de teatru pusă în scenă de o clică de regizori proşti, ci mai degrabă o luptă în care fiecare ne alegem rolul în funcţie de cât ne duce mintea.»

Mesajul din Parlament al fostului rege al României îi prilejuieşte ziaristului un excurs senin, într-un text cu titlu plin de semnificaţie, „Majestatea Sa Bunul Simţ”: «Ultimul nostru suveran, Mihai I, a ales calea bunului simţ, adresându-se poporului său cu demnitatea şi responsabilitatea unui mare om de stat. Preţ de aproximativ zece minute, în 25 octombrie 2011, România a avut privilegiul să respire aerul curat al normalităţii, ascultând poate pentru prima dată în ultimii 21 de ani, de la tribuna Parlamentului, un îndemn lipsit de duhoarea politicii falimentare dâmboviţene.» Dar nu uită şi nu iartă «pe cei câţiva demnitari cu obrazul gros ai actualei puteri politice şi bisericeşti, care au tratat cu fundul o întâlnire istorică».

O sărbătoare oarecum tradiţională dă prilejul pentru o satiră neiertătoare: «Zilele trecute, am asistat la festivitatea de deschidere a serbărilor de toamnă ale oraşului, „intitulate” (vorba lui Garcea) de autorităţi „Câmpina Medievală”. Manifestarea copiată absolut jenant de edilii noştri (ori de cine le bagă astfel de idei în cap) din cultura locală a altor oraşe româneşti cu tradiţie în acest sens, a lăsat un gust amar multor câmpineni iubitori ai obiceiurilor şi culturii autentice locale. [...] „Câmpina Medievală” a adus din nou în prim plan cârnăţăria înşirată de-a lungul bulevardului Carol I (o sursă constantă de nervi pentru toţi locuitorii din zonă), care paradoxal, cred că a fost singurul element autentic al unui târg de provincie din epoca evului mediu, despre care prin cărţi se povesteşte că „atmosfera de tavernă plutea în aer împrăştiind toate mirosurile mai mult sau mai puţin îmbietoare”.»

Atitudinea etică este un aspect esenţial pentru înţelegerea demersului jurnalistic al lui Florin Frăţilă. Dacă nu iartă ceea ce crede că este imoral sau ilegal în atitudinea reprezentanţilor administraţiei, nici pe concetăţenii indiferenţi, needucaţi, răuvoitori nu-i iartă, iar discursul capătă valabilitate generală, cum citim în textul „Laşitatea la români”: «Cred cu tărie că infernul în care trăim azi în societatea românească vine din fiecare dintre noi. Laşităţile noastre de fiecare zi, mai mici sau mai mari, ne-au adus în punctul în care ne complăcem ducând o viaţă mizerabilă. Am tăcut prea mult, am strigat prea puţin şi ne-am silit să trăim rezonabil atunci când ne venea să urlăm. / Dacă cineva ar avea vreun motiv să ne facă o radiografie identitară ar afla că suntem bârfitori, resemnaţi, solidari doar în frică şi divizaţi în mai toate celelalte. Trăim într-o veşnică aşteptare, probabil singurul lucru la care ne pricepem cel mai bine. În anii 40 i-am aşteptat pe americani să ne scape de Stalin, pe urmă am aşteptat să scăpăm de Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, iar azi aşteptăm să scăpăm de Băsescu. De fapt, în tot acest timp, am aşteptat propria noastră decădere, care, iată, este pe cale să se producă. E drept că aşteptarea poate fi uneori o sursă de speranţă, însă, în cazul nostru, a fost doar o dezamăgire.»

Florin Frăţilă nu rămâne indiferent nici în faţa evenimentelor cu impact european. În „Demagogii noştri nu semănă cu ai lor”, cu referire la blocarea aderării Românie la Schengen  de către Olada şi Finlanda, pune în lumină asemănarea dintre lumea politică din patria noastră şi aceea din alte patrii, ba chiar din patria europeană. «Partidul pentru Libertate din Olanda şi Partidul Adevăraţilor Finlandezi (care împreună reprezintă mai puţin de două milioane de voturi în Europa) au reuşit să răstoarne deciziile guvernelor de la Haga şi Helsinki (şi în cele din urmă ale Consiliului Europei), care la rândul lor au acceptat compromisul de teama pierderii sprijinului parlamentar intern. Aşadar, două milioane de populişti, care nu suportă ideea unei Europe unite, au dat peste cap o decizie luată în numele a peste 500 de milioane de europeni. Concluzia mea după acest neînsemnat studiu de caz este că şi Europa civilizată are demagogii ei, iar consecinţele unei astfel de decizii în ceea ce priveşte spaţiul Schengen, lăsate la îndemâna unei minorităţi naţionalist-populiste, pot fi extrem de nocive pentru ideea de libertate a individului european.»

Aria subiectelor abordate de autor în „Rămân să disper printre ai mei” este mult mai largă decât a putut fi prezentată aici. Se cuvine subliniată, în plus, valoarea de mărturie istorică a antilogiei prezente - peste decenii, cu siguranţă, cei care vor voi să ştie câte ceva despre viaţa câmpinenilor în cel de-al doilea deceniu al secolului au în textele lui Florin Frăţilă o oglindă, dacă nu obiectivă (aşa ceva este, să recunoaştem, imposibil!), indubitabil cinstită şi îndrăgostită. Căci din ce altceva decât din dragoste să vină patima cu care scrie despre oraşul acesta care în curând va împlini 510 ani de atestare documentară?

duminică, 25 martie 2012

Adrian Suciu - Mitologii amânate


Antologia apărută la Herg Benet (2011), dă încă o dată măsura dependenţei poetului faţă de Şcoala echinoxistă, din care recuperează, la cote înalte, pentru un eventual post-modernism, lirismul şi simplitatea metaforei relevante, eminamente umane, indefinita nelinişte, condiţia livrescă (foarte discretă) şi adaugă din preaplinul tumultului vieţii sale deschideri noi - ludicul, fie şi grav, neoexpresionismul se sorginte post-opzecistă - de fapt, completează, consistent valoric, imaginea caleidoscopică a unei mişcări - fenomen cultural - imposibil de cuprins în canoane teoretice.

Cunoscându-l şi ascultându-l pe Adrian Suciu, poţi spune: iată un copil mare! Un poet s-a născut matur, care nu a uitat nicicum jocul şi joaca, nu se arată serios şi ţeapăn-înţelept, ci răsfăţat, poznaş şi nerăbdător să tot întrebe. Un copil mare iubit de femei, cărora le stârneşte tot felul de chemări secrete, le dezveleşte taine, le tălmăceşte sensuri ale vieţii şi ale morţii. „Viaţa ne-o facem cu femei pe care le pierdem!” – aşadar în pierdere se află câştigul? – începe cu întâmplarea petrecută la o vârstă fragedă (Masa de la cinci ani), care a lăsat fără soluţie de continuitate neînţelesurile. Şi continuă cu „moartea ce mică” - extazul, voluptatea - retrăind-o şi transfigurând-o în imagini care conduc inevitabil la cea „mare”, definitivă. „Am desferecat ultima poartă şi lacătele au ţipat. / Copilăria, visul cu îngeri şi teiul. / Adormite-n colivia de sânge. / Dacă ar fi drum înapoi, pe el demult mi-aş fi rupt / încălţările, pulberea a cotropit trecătorile, luna / tace şi minte. Nu somnul m-aduce-n odaia-ncălzită: / în loc de odihnă, o pasăre-şi frânge aripa / în mijlocul nopţii. / Rămân lucrurile pe care le mângâi trecând printre ele / şi moartea macină, macină. Ură, trufie, răzbunare / şi moartea macină, macină. Foaia fierbinte / pe care o stinge condeiul şi moartea macină, macină. (Noaptea IV. Foaia fierbinte).

Revolta devine, peste un deceniu, manifestă, cinică, dură: „Când vine moartea, am s-o pun capră, să / i-o trag pe la spate până îi rup coastele şi sternul / şi-i sfărâm dinţii cu sexul umflat de poezie.” (Când vine moartea, am s-o pun capră). Viziunea erotică este mai deschisă, de-acum, metafora delicată, sinceră, luminoasă: „Eşti atât de frumoasă încât e sigur / că mădularele tuturor bărbaţilor / care au trecut prin tine / miroseau a pajişti înflorite.” (Peronul nouă) Tributul cel mare se dă mai degrabă eros-ului decât thanatos-ului, chiar dacă - sau tocmai pentru că! - „…eu mă dau în vânt după oamenii care suferă. Care-şi / îngroapă sângele cum îngroapă ceasornicarul / o piesă de alamă perfectă în măruntaiele ceasului. // Mă dau în vânt după oamenii care suferă. După iubitorii / de câini cărora le mor câinii…”(Mă dau în vânt după oamenii care suferă).  – durere sublimată în cruzimea expunerii, o psihanaliză fără canapeaua lui freudiană. Femeia de totdeauna este privită cu candoare jucăuşă, nevinovată: „Orice sex de femeie privit, în patul meu sau aiurea, / e prilej de tandreţe. Îl văd cu ochii curaţi / ai călugăriţei care face prezervative crezând că sunt / saci de dormit pentru şoricei.” (Măceşi înfloriţi).

Esenţa jocului poetic al lui Adrian Suciu este surpriza imaginii expresive, încărcată de promisiunea unor iluminări care, desigur, întârzie, dar cheamă alte şi alte imagini, într-un puzzle care te poate convinge că „nu poţi lupta cu diavolul decât ţinându-l în trup / şi schimbându-i lenjeriile mereu.”

vineri, 23 martie 2012

Virgil Diaconu – Secol

Cetăţeanul înamorat



Cu poezia lui Virgil Diaconu te afli la înălţimile liricii moderne. Aerul rarefiat al „locului” nu te rupe, însă, de atingerea grea a pământului, de concreteţea contactului cu lumea cea vie şi vioaie ce înconjoară inevitabil traiul cotidian. Toată mulţimea comentatoare a creaţiei poetului originar din Râmnicu Sărat şi locuitor al Piteştilor a subliniat cele două direcţii de interes evidente: atitudinea pro-activă social-politic şi refugiul în erotic. În antologia de care facem vorbire - Secol* - regăsim ambele componente bine reprezentate. Poemul ce dă titlul volumului (p. 26) e încărcat de o tristeţe încrâncenată, o revoltă ieşită din înăbuşire şi revărsată în pagină: „[…] Soldatul tânăr se întoarce de pe front / în haina de lemn a gloriei. / Încă unul amestecat cu morţii sub statuia Libertăţii! // Camerele de luat vederi fac publice lacrimile acelor de acasă. // Din limuzina de lux coboară condoleanţele prezidenţiale! // […] // Glorie, aşadar, patriei eterne! / Glorie imperiului de peste ocean, care ne trimite morţii acasă. / Glorie acestui pământ în care încolţesc morţi tineri! // Faceţi loc condoleanţelor prezidenţiale! / Faceţi loc tinerei democraţii / care-şi plimbă dragostea de patrie în jeepuri! [..]” Poetul este în ceartă cu cetatea, cu ipocrizia ipochimenilor căţăraţi în funcţii de conducere. „Nici nu trebuie să caut prea mult / strada viselor făcute ţăndări. / Ea este chiar aici, în inima patriei.” În acelaşi registru, poeme precum Patria mea, Pagina de istorie („Circul e-n toi. Şi dacă ai răbdare poţi vedea cum trece Istoria.”), Tânăra coaliţie, Poetul, sau Reciclarea viselor („Noul guvern nu mai îngăduie nimic. / Până şi visele au fost acuzate că strică liniştea publică, / somnul public. Ordinea stabilită de înalţii funcţionari. / De aceea, visele au fost date în urmărire generală. / Visele mele, în urmărire generală. / Ele vor fi prinse unul câte unul şi vor fi reciclate.”) Nu foarte diferită este simţirea poetului când se înclină în faţa erosului: „Încă o dată visele mele s-au trezit cu cuţitul în spate. // De la o vreme/ te iubesc pe clapele disperării numite Bach. / printre degete îmi luneci ca o apă. // Nici nu mai ştiu dacă suntem în lumea reală / sau în cea virtuală, dacă aceasta este mâna din vis / sau mâna la care te-ai tăiat în poemele mele de dragoste. / Mâna la care te-ai tăiat în gândurile mele de dragoste.” Şi de aici răzbate sentimentul  unei împliniri continuu nedepline - „Printre degete îmi luneci ca o apă” -, dar scena este, în zona încercărilor erosului, sensibil mai bogată imagistic, populată cu cete – stoluri, şatră, legiuni, nori, armate, falange – de vrăbii, în principal, dar şi coţofene, gaiţe, cârtiţe, furnici, şopârle, gâze diferite. „Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii. / În fiecare dimineaţă ele trag de pe mine leşul tristeţii / ce mă acoperă. // Eu voi pleca să cuceresc lumea cu o legiune de vrăbii. / Cu un singur poem. / Da, eu cu o singură vrabie mă lepăd de întuneric / ca de o haină veche.” (Dimineaţa). Gesturile retorice generoase se dezlănţuie în Cartea a II-a a antologiei, Jurnal Erotic, în care Lolita cireşelor stăpâneşte teritoriile în devălmăşie cu Poetul. E şi o nebunie a florilor - de cireş, de cais, violete, trandafiri -, a fructelor - piersica, zmeura, merele - şi coapse, pulpe, sâni din belşug! Femeia din poezia lui Virgil Diaconu pare a fi o fiinţă botticelliano-rubensiană, plină de nuri, puternică şi feromonizantă a mediului încărcat de o irezistibilă poftă de viaţă, de un delir carnivor. În general, este legată de lumea obişnuită, implicată în disperarea cotidiană: „Atât de singură pe bulevardul gloriei, / printre limuzinele şi jeepurile / care abia aşteaptă un semn de la tine. / Iată poezia pe bulevardul gloriei. Iată femeia carnivoră, încă nehotărâtă / printre portierele deschise ale limuzinelor!” În alte părţi, aparţine idealului romantic, „femeia din care beau apă pe furiş. / Femeia în care-mi voi îneca singurătatea.” Poetul se simte foarte bine aici, etalând bogate imagini obsedante ale iubitei/iubirii în diferite ipostaze existenţiale. „Dimineaţa începe cu mâinile tale.”; „Sânii tăi tăvăliţi prin iarba înaltă a clipei: / uneori o anticameră a Raiului. / Alteori o anticameră a morţii.”; „Sufletul tău îl deschid, / ca pe o cronică îl citesc.”; „Tu eşti scrisă într-o limbă necunoscută, / abia te descifrez.”; „Iubita mea doarme. / Ea se ghemuieşte în vis ca un fetus, / ea mă naşte în somn.”; „Ea este dezvelită chiar de trupul ei.”; „Ea este femeia intangibilă. / Printre degete îmi scapă ca nisipul.”; „Tu erai sprijinită de propria-ţi frumuseţe / ca de o pajură.”
Cea de-a treia direcţie din poezia dlui Virgil Diaconu este aceea a relaţiei cu divinitatea, adesea a concurenţei cu divinitatea. Chiar din Laudatio Domini (p. 13), „În turla de pe umeri se face noapte. / În turla unde îl aştept pe Domnul să vină.” Capul, ca o clopotniţă, este ocupat de predica Domnului, dar Poetul este în altă parte, este ocupat cu propria creaţie, cu alcătuirea propriei lumi, el instituie ordinea în lumea lucrurilor mărunte, o lume în care chiar Domnul este celebrat! Chemarea este despicătoare de ceruri. „Din pulberi stric către Tine! // Nici nu mai este loc în mine de strigătul meu, / strigătul meu este mai mare ca lumea.”; „Unde eşti, Doamne? / Singur în mijlocul lumii m-ai lăsat, / în mijlocul întunericului, singur.” Tonul psalmic şi delicat al unor astfel de compuneri poetice le face să fie dintre cele mai frumoase. Poetul, responsabil de cele ce sunt şi de cele ce se-ntâmplă, imploră,în acelaşi timp, înţelegere: „Doamne, ia Tu lumea din mâinile mele, / pentru o clipă, şi vezi ce faci. / Lasă-m singur. Am de iubit!” (Ispita). „Eu tocmai de aceea îţi trimit un cuvinţel de rugă, / Doamne, milostivule: scoate de la mine duhul cel rău / şi depărtează-l de la inima mea! / […] / Rogu-mă Ţie, Doamne, aşa să faci!” (Rugăciune).
Întâlnirea nopţii, întunericului, cu lumina, cu dimineaţa este teritoriul sensibil al poeziei dlui Virgil Diaconu. Modernă, graţioasă, mai mult mundană decât metafizică, confesiv-parabolică, dar şi protestatară, într-o continuă şi neliniştită definire de sine şi de lume, poezia aceasta nu se lasă [cu]prinsă dintr-odată într-o schemă de interpretare, semnificaţii secrete scapă ca nisipul printre degete, implicaţii misterioase subjugă cititorul dedicat.
* Editura Valman, Râmnicu Sărat, 2011

Dan Dănilă – Atlantida există*

     
  Poezia lui Dan Dănilă este poezia dintotdeauna, aceea nepieritoare, nedependentă de mode şi modele, asimilând realitatea de dincolo şi de dincoace de fiinţa perpetuu interogativă, neliniştită, vânând împlinirea veşnic de neatins, ca o stea ce se depărtează din pricina expansiunii universului. El nu este singur şi pe căi nebătute, căci nu se poate trece cu vederea marele talent de traducător, portofoliul său incluzând pe Rilke, Villon, Aichelburg, Seherg, Roth – de fapt, un fin comunicator de poezie, cu o interpretare convingătoare şi minim „trădătoare”.
       Demersul poetic al lui Dan Dănilă poate pleca dinspre existenţialistul Jean-Paul Sartre (din Huis clos, de exemplu): dacă „ceilalţi sunt infernul”, atunci paradisul este în mine -  deducţia e firească şi fertilă. Un existenţialism la fel de lucid, dar recuperând un alt umanism, mai cald şi mai trist: Zilnic să tot aştepţi un noroc, vestea/ care îţi va schimba brusc toată viaţa./ Cum să tot arzi din tămâia luminii/ atât de departe de tainicul graal/ precum o vârstă repovestită atent/ într-un tablou triumfal. Dar nici măcar/ nu poţi ghici într-un asemenea destin/ încurcat ca un nod gordian, răbdarea/ e floare rară în orice grădină. Un pom/ etalând o ultimă frunză s-a sinucis/ fiindcă nu-l mai culegea nimeni, cu/ fiecare anotimp părea tot mai trist/ la capătul livezii.” (Întrebare). El este în lăuntrul neîncăpător, un călător căruia îi pasă că pleacă, dar nu poate poposi prea mult în preajma aceloraşi lucruri/locuri – „mi-am luat rădăcinile/ şi am pornit”, mărturiseşte în Pasager. Ceea ce acumulează şi păstrează este amprenta-amintire, memoria aromelor, luminii şi umbrelor, „vagi siluete”, „voci stinse”, „fotografiile scorojite” adunate într-un „Arhipelag al tristeţii, lins de valuri,/ muşcat de taifun, nepământ al bipezilor,/ vechi cuib părăsit.” (Pasager). E ceea ce poartă cu sine perpetuu, în orice singurătate l-ar găzdui. Sunt elementele din care-şi compune un Paradis, un spaţiu al nedependenţei de ceilalţi, al unei libertăţi visate, dar neatinse. Poetul  [din] Dan Dănilă nu este liber, este „eliberabil”, iar încercările spre a atinge starea înseamnă abateri înspre naturi sălbatice, virgine: „Mă aplec să culeg şi afinele/ dispar ca prin minune, visez/ că iarăşi sunt prins la furat dude/ cu buzele negre şi totuşi râd/ din copilăria mea temerară./ Sus e creanga cea mai bogată,/ doar eu şi graurii vom adormi sătui./ Când mi se face sete, din adânc/ răsună voci, prietenii iar mi-i aud/ şi brusc trezit, pălesc ca o frunză./ Ştiu de unde vine dulceaţa, dar/ de unde foşnetul acesta ciudat?/ Din toate fotografiile scorojite/ deschid ochii mirat. Aş putea refuza/ să mai cobor vreodată printre voi/ uşor visător, pe un fir de mătase/ din această dulce livadă.” (La cules). Evident, căutarea vârstei copilăriei, inocenţei irecuperabile este un surogat, o nevinovată minciună, pentru că, „Există întotdeauna un motiv să disperi”.
         Odată pe an, Dan Dănilă pleacă de la Loenberg, lângă Stuttgart, locul „exilului” său, şi vine la Sibiu, la rădăcinile pe care le-a părăsit în 1990. Iată o poveste a acestei călătorii rituale, aproape o re-iniţiere în Misterii secrete: „Nici nu mai ştiu ce caut când ies/ o dată pe an din vechiul labirint/ cu firul în mână, aproape orb./ Măsor înălţimea soarelui, apoi cânt/ obligatoriul imn la naiul din trestie/ şi mă întorc în măruntaiele pământului/ cald ca un taur sătul, adormit lângă iesle./ Nici deasupra, nici jos n-am stăpâni./ Nimeni nu mă aşteaptă, nu sunt voci/ care ar încerca măcar să mă oprească./ Oamenii poartă un fel de scoici negre/ pe ochi de parcă lumina le provoacă/ durere. Firul e plin de noduri, Ariadna/ nu se mai vede, templele s-au prăbuşit./ în piaţa însorită, invadată de porumbei,/ un zeu desculţ vinde bilete verzui/ chiar în fata muzeului de artă.” (Labirint)
       Aşa este, Poete, „Singurătatea îşi scrie legile ei/ orice ai face te poartă de mână,/ aproape servilă îţi arată deşertul,/ domeniile ei fără sfârşit. (Astfel).
        * Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011