Un eroticon dezinhibat
Poezia de dragoste implică întotdeauna măşti de purtat şi roluri de
jucat. Oricât de intimistă, ea îi solicită autorului să se pună în situaţia
/starea de dialog cu un partener, fie real, fie imaginat, el însuşi
interpretând stări variate, de la extaze înalte la spleen şi tristă depresie. Erotismul
implicat poetic înregistrează, în fapt, o mare varietate de niveluri, de la
pastoral şi sentimental(oid), la trivialul pus într-o sistemă de cartea omonimă
a lui Radu Voinescu. Esteticianul bucureştean decelează în artă categorii ale
sexualităţii, numite şi licenţioase: obscenul, lascivul, lubricul, luxuriosul,
orgiasticul, pornograficul, sexy, promiscuul. Ar fi cu deosebire de folos să
avem în literatură o abordare critică serioasă, care să ţină cont şi de astfel
de principii strict estetice în judecata axiologică, îndepărtându-ne de
impresionismul superficial, minat de suficienţă şi pripeală. Materie poetică de
judecat, în domeniul ludicului amoros, există azi din belşug, mai cu seamă că
„scrisul oricum sugerează mai mult decât spune” (R.V., p.251), iar cele mai de
seamă creaţii se adună sub steaua lascivului, care nu lezează cu deosebire
sentimentul ruşinii, „aflându-se la limita dintre tolerabil şi licenţă”, cum ni
se şi citează, acolo, dintr-„un splendid tratat de erotism în versuri” al lui
Ovidiu. Lascivul reiese din imagini ale corpului omenesc în mişcare, în
acţiune, în contact cu sine şi cu alte corpuri, obiecte, fiinţe… paleta fiind
realmente dificil de epuizat vreodată, limitele imaginaţiei omeneşti fiind
singurele de atins cândva.
O lectură a celei mai recente cărţi a Lianei Sabău, „Vreme de dragoste”
(Editura Tim, Reşiţa, 2016), o autoare consecventă cu sine, [vezi anterioarele
„Verb carnal” (1996) şi „Mireasma trupului tău” (2002)], al cărei „remarcabil
curaj artistic” a fost remarcat de atrăgătorul critic Alex Ştefănescu, mi-a
sugerat utilitatea reflecţiilor de mai sus. Citindu-i versurile, părea că
auzeam o muzică leneşă, vocea Mariei Răducanu şi un text care începe cu „până
când nu te iubeam / unde mă culcam dormeam”, chiar nu ar fi fost de mirare să găsesc
pe pagina de gardă un astfel de moto. Avem de-a face cu o poezie carnală,
deliberat antipastorală şi antisentimentală, demitizantă şi, concomitent, remitizantă.
Obiect al iubirii exclusiv erotice, corpul în toate părţile sale este
reflectorul trăirilor amoroase în diferite spaţii mai mult sau mai puţin
intime: „pe un drum de cartier”, „pe fotoliul tău preferat”, „pe partea dreaptă
a patului”, „prin troleibuze”, „chiar acolo / pe scaun / în timp ce / actorii
ne-ar fi aplaudat / la scenă deschisă”, „în gara / unei staţiuni de vară”,
„luminând loja veche / a cinematografului”, „pe parchetul lustruit”, „pe
scăriţa cuşetei /[…]/ într-un tren de noapte”, „pe covorul / de pe podeaua
dormitorului”, „pe masa din bucătărie”, „pe pământul proaspăt arat” etc.
Două cuvinte-simbol îmi par a avea importanţă în dezvăluirea lirică a trăirii
lascive în relaţia cu partenerul: sânul şi sămânţa.
Primul trimite lesne la zona erogenă aferentă, singura, de altfel, omniprezentă
explicit, uneori violent, cu rol esenţial în arta seducţiei, dar se impune,
direct sau indirect, subtil, şi ca simbol al stării de sursă esenţială a hranei
pentru copil. Cele două sunt uneori prezente împreună, combinate, iniţiatice: „până
când ţi-ai amintit / sfârcul / din ziua în care / l-ai muşcat / şi l-ai supt /
ca un nou născut / în prima zi de libertate!”, dar sensul erotic domină şi
susţine contactul şi comunicarea neîngrădită cu celălalt: „în ritmul insistent
al ploii / degetele şiroiesc pe sânii plini”, „transpiraţia sclipeşte magic /
doar pe sânii mei”, „n-ai uitat ce ţi-am spus atunci: / «sânul meu e atât de
mic / încât îţi încape în palmă»”, „prin troleibuze / sânii / călătoreau
clandestin / în bluze transparente / decoltate”, „palma ta cu cinci degete / se
răsfrânge ca un păianjen / pe sânul meu”, „pieptul asudat / sânii muncitori /
învăţ cum să mă simt / deasupra / lumii / dominându-te”, „sfârcuri erecte / ce
străpungeau / aşteptarea”, „cu sânii escaladând / marginea de sus a şorţului”, „Flămând
/ îmi muşti sânii / de parcă n-ai mâncat de 40 de zile. / Aproape că îmi smulgi
/ sfârcurile / iar plăcerea / se-mbină cu durerea”, „şi sânii să mi-i acoperi /
cu lacrimi de clei / să nu mai simt / că m-ai chemat”.
Cel de-al doilea cuvânt-simbol, sămânţa
(cu varianta sâmburii), trimite
la ritualuri ale fertilităţii. Femeia iubitoare (bună de iubit) se visează şi
roditoare, asta fiind, de altfel, împlinirea ei supremă, pe care, însă, adesea,
o ascunde sub (ne)vinovata dorinţă sexuală. Explorarea interiorului,
intruziunea ţine fie de jocul / actul pur erotic, fie şi de scopul reproductiv.
Poemul atât de pasional Fantezie este
semnificativ pentru cel din urmă numit aspect (şi chtonic) al fertilităţii:
„M-ai trântit pe pământul / proaspăt arat / mirosea puternic a petrol / m-ai
dezbrăcat / sfâşiindu-mi hainele / o ploaie torenţială / ne-a biciuit / ore-n
şir / în timp ce tu / mă-nsămânţai disperat / de-a nu fi pierdut / ovulaţia
lunii august!” Trimiterea evidentă la zicerea populară „femeia neiubită e ca
ogorul nearat” face din versurile Lianei Sabău o excelentă punere în operă a
bogăţiei şi profunzimii imaginilor legate de ideea de fertilitate şi aminteşte,
în acelaşi timp de cunoscutul tablou al lui Gustave Courbet, ori de
comentariile grafice ale lui Horia Bernea. Dacă femeia se lasă dominată, adeseori
domină, căci jocurile fertilităţii includ şi schimbul de roluri: „într-un final
/ recunoşti că eşti sclavul meu / oferindu-mi / în semn de pace / sâmburii
cărnii tale.” A se vedea şi poemul Ispită,
ceva mai complex în încărcătura de semnificaţie a metaforelor. O altă faţetă,
chiar preponderentă, e aceea a pierderii, a risipirii: „Asta înseamnă / viaţă?
/ Te întreb / după ce ţi-ai împrăştiat / sămânţa / în palma mea.” (Viaţă); „[…] am putrezit / cu sărutul
tău pe buze / şi doar gustul de francez / mi-a umplut gura. / Instinctiv / m-am
ridicat / ca un falus / te-am părăsit / purtând ca un stigmat / sămânţa
neroditoare / a cărnii tale.” (Imagini
dintr-un colţ de femeie). Tristeţea se adaugă deodată cu falsa, pasagera
împlinire prin actul erotic, şi momentele nu sunt singulare. Mai mult, virează
spre mituri întemeietoare, dezvăluind o dublă natură a feminităţii, mai mereu ocolită,
ascunsă, semnificată aici prin semnul dual Lilith-Eva. Dacă pe Eva o regăsim în
poemul deja citat Ispită („Tot
jumătate de măr / mănânc / iar seminţele le păstrez / poate-poate / va răsări
un copac bogat / iar şarpele lui / te va ispiti / din nou.”), nehotărârea în
alegerea unei singure căi de trăire interioară, imposibilitatea depăşirii
acestei situaţii schizoide, se arată pe deplin în poemul Aş vrea să mor. Aici Lilith ar vrea să fie şi Eva, dar fără să
piardă din avantajele părţii sale libere („Aş vrea să mor / deasupra ta / în
timp ce tu te chinui plângând / să-mi rosteşti numele”), de unde „Tristeţea ta
/ pătrunde în mine / ca o suflare uscată de vânt / ştergându-mă ca pe o /
oglindă veche / în care noi doi nu ne-am / cunoscut niciodată.” Imaginile
puternice fac din acest poem lung unul dintre cele mai bune ale volumului, un
fel de sfâşietor rămas-bun al aceleia care trebuie să plece de la partenerul
incapabil să lupte pentru dragoste. Finalul este, toate celelalte poeme stau
mărturie, înşelător: „adu-mi un măr / aşează-te lângă mine.” Iubitul este
supus, un bărbat slab, are „dulapul încărcat cu frică”, altfel „ar fi memorabil / să vezi cum doi
ardei iuţi / ard în flăcări / pe acelaşi vrej”. El este doar un obiect al
vânătorii, „Nu eşti decât o pradă, / iar sângele tău atrage alte fiare”, un
câştig temporar, dar potrivit pentru un rol într-o nuntă de tip mioritic,
precum în Toată dimineaţa: „M-ai
ridicat cu forţă de jos / rochia mea de mireasă / cu miros de răşină / sângera
în braţele tale / m-ai învârtit prin toată curtea / râdeam amândoi fericiţi /
nu-mi amintesc altceva… / …doar capacul sicriului / vălul nupţial cu trenă /
căzând peste mine.” Exemplul acesta îmi oferă prilejul să remarc o îngemănare
strânsă a erosului cu thanatosul, bine reprezentată în poezia scrisă de femei.
Numit sau nu ca atare, orgasmul extatic (şi în accepţia cunoscută ca „la petite
mort”) este prezent precum firul roşu în inima parâmelor pentru velierele din Royal Navy. „Vremea de dragoste” înseamnă
trăirea deplină a eroticului la nivel corporal şi sentimental, dincolo de
controlul raţional, ba chiar în ciuda acestuia. Tot mediul înconjurător
participă la acest spectacol, în care şi prezenţa prea-timidului mascul este mai
mult decât necesară, ca obiect şi ca subiect al actului.
Scriind un reconfortant eroticon dezinhibat, ameliorat cu subtile
reflecţii asupra rosturilor existenţei umane, Liana Sabău îşi confirmă încă
odată talentul şi ştiinţa jocului cu limbajul relevant, uneori alegoric,
alteori frust, mereu cu un tribut încântător şi subtil plătit poeticii seducţiei,
mirajului refacerii cuplului primordial, într-un paradis al iubirii fără de limite.