Costel Stancu - Noaptea creioanelor lungi

Poezia ca artă combinatorie

 Costel Stancu îşi asumă condiţia esenţială a poeziei încă din primul text al volumului „Noaptea creioanelor lungi”: „Te iubeşti cu fantoma din mintea ta,/ […]/ – neobosit croitor al nimicului”. Mai încolo, îşi întreabă iubita: „Eşti tot frumoasă ca nimicul?” Ori crede: „Cândva, voi fi fericit să pot spune că am fost acolo/ când nimicul a dat peste buza paharului.”  „Nevinovat este nimicul de propria-i nimicnicie”, zice Friedrich Nietzsche (Also sprach Zarathustra). De aici, poate porni neîndoielnic o direcţie interesantă de interpretare a demersului poetic al reşiţeanului nostru. Pentru că el vine cu siguranţă dinspre filosofia germanului, cartea de faţă stă mărturie, fiind chiar construită precum cele ale filosofului din secolul al nouăsprezecelea, un fel de colecţie de aforisme, scurte eseuri şi discursuri pe teme diverse; morală: „Te-ai născut prezumtiv vinovată: o piatră azvârlită la/ întâmplare, lovind obrazul celui ce va greşi abia mâine./ […]/ Femeie/ a tuturor bărbaţilor, ţie îţi scriu acum!” („Dar păstorul ei, preotul ascet, îl spune: «Ai dreptate, oaia mea! cineva trebuie să poarte vina, dar tu însăţi eşti acel cineva, numai tu însăţi eşti vi­novată — numai tu însăţi eşti vinovată faţă de tine...»” – Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei); religie: „Trăim în lumi paralele. Doar liniile păcatului/ ni se ating, uneori. Fiecare poartă cu sine/ scheletul păsării tăiate în copilărie, îmi spui./[…] Un spectacol  de instincte mutilate e omul. / O încercare nereuşită  a lui Dumnezeu/ de a se autoexila; „Dumnezeu pierde/ pentru o clipă cheile de la poarta Raiului/ se bucură ca un evadat/ de această provizorie libertate”. („Adevărul a fost considerat drept esenţă, drept Dumnezeu, drept instanţă supremă, pentru că adevărul nici nu era voie să fie privit ca o problemă” – Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei); psihanaliză freudiană à rebours : „sunt singur pe cer acelaşi soare/ la sfîrşitul zilei va fugi iar din sclavie/ va fi prins şi adus înapoi dimineaţa/ nenorocirea lui noi o numim răsărit”; „zadarnic te chinuieşti ieşirea din tine însuşi e o alergare pe/  circumferinţa cercului”; etc.

Evident, asta a făcut poetul nostru dintotdeauna, dar poate era nevoie să o reafirme, eventual şi ca esenţă a existenţei umane. Cum zicea despre el, cândva, Vasile Dan: „Nu viaţa trăită a poetului e substanţa lirică, ci însuşi actul scrierii unui text... […] Viaţa fiecăruia e, pe cale de consecinţă, un text („trăieşti ce ţi-e scris”, se şi spune) scris de însuşi Dumnezeu.” (arca, 7-8-9 / 2016). Aşadar, creioanele care apar în titlul cărţii lui din 2009 (Înghiţitorul de creioane) şi în al acesteia din 2022, au un rol simbolic evident deasupra existenţei lor fizice, creioanele sunt creatoare de „text”, deci iniţiatoare, creatoare de real, de viaţă. Un poem ce poate fi o posibilă ars poetica susţine pe deplin dependenţa de scris: „Poezia e felul meu de a mă preface fericit/ cînd găsesc în palmă o pungă cu arginţi/ – dovada că am fost vîndut mie însumi/ […]/ Poezia e/ mai nevinovată decît piatra de la gîtul înecatului./ M-am întrebat mereu dacă atunci cînd scriu/ trăiesc iluzia Celuilalt”. Amprenta freudiană este similară cu aceea din mărturisirea lui Franz Kafka: „Viaţa mea constă şi a constat întotdeauna în principiu din încercări de a scrie […]. Dar să nu scriu era deja a fi întins pe podea, apt să fiu măturat. […] Pentru că existenţa scriitorului este într-adevăr dependentă de biroul său de scris. Dacă intenţionează să scape de nebunie, într-adevăr nu trebuie să-şi părăsească biroul de scris; trebuie să se ţină de el cu dinţii.” Ce să vrei mai mult decât sursele intime posibile ale dependenţei de Creion ale lui Costel Stancu? Atmosfera nietzscheano-freudiano-kafkiană domină poezia acestui volum, cititorul nu are cum ieşi din capcana în care se află din momentul în care a început lectura: „un trapezist căruia încă nu i se dă/ voie să facă saltul mortal rabdă şi taci îi strigă proprietarul marelui circ” – e o imagine ce pare a veni din parabola nietzscheană a funambulului  –  „doamne cît îmi place să mă las înşelat de/ nevinovatele jocuri ale realităţii de aerul lor solemn”. Iar dacă simţim pe alocuri discrete şi plăcute ecouri blagiene, să ne bucurăm şi să ne amintim că poetul-filosof a fost un excelent cititor şi iubitor de Nietzsche, mărturie stă, cel puţin, eseul din Fenomenul originar.

Toată poezia lui Costel Stancu este susţinută, însă, de forţa imaginii, de bogăţia uimitoare a metaforelor, care curg dintr-una într-alta, ca într-un puzzle aparent aleatoriu, dar creator de interpretări ale unei realităţi greu de stabilit dacă este (trăire) interioară ori descriere exterioară, arta combinatorie a poetului fiind fără cusur. Totul este judecată a realului imaginat, aparent, posibil sau, mai ales, vizibil cotidian. Nu există decât vinovăţie, „chiar dacă mori/ eşti fericit seara după ce îţi dă să bei/ otrava dulce a îndoielii”, însă excepţie face, oarecum, nostalgia vremii copilăriei (vezi „Un copil fericit ce paşte o turmă de capre.”), dar şi aici, cam ca peste tot, parabola etică ocupă rol dominant. Frumuseţea versului are totdeauna drept corolar o pildă, totul este „joc secund”, nu neapărat mai pur…, aparenţa epică este, la început, derutantă, pentru ca repede să devină lirism angajat în demonstrarea unei stări reflexive acaparante: „niciodată nu rămîi cu adevărat singur te însoţeşte/ memoria acest animal de companie care ţi-a fost/ dăruit încă înainte de a te naşte”.

Am putea adăuga volumului, ca subtitlu, „poeme de înrobit cititorul”, pentru că dimensiunea existenţialistă este prezentă, fără să facă altceva decât să convingă la implicare în existenţa intimă, profundă, a poetului – am numit deja pe Kafka, am putea adăuga Camus din Mitul lui Sisif („A vrea înseamnă a isca paradoxuri.”) ori Sartre din Fiinţa şi neantul („Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea, esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui.”) Poetul este dependent de text nu doar pentru îl produce fără a se putea opri, ci şi pentru că se hrăneşte cu text. Realul ajunge la el nu numai ca imagine văzută şi trăită, ci mai cu seamă ca text asimilat, înţeles, judecat, din surse externe şi din surse interne, şi devine tot text, încărcat de sensuri noi, de emoţii noi. Cercul se închide, dar este mereu mai plin de culoare şi emoţie.

Costel Stancu nu scrie poezie de duminică, cartea lui trebuie păstrată, poate, în buzunarul salopetei, te munceşte, te pune la treabă şi, ceea ce este cel mai important şi deloc periculos, creează dependenţă. Odată intrat în lumile lui, odată trăit complexul de sentimente, emoţii, idei, vrei să citeşti din nou şi din nou. Dacă „sfîrşitul lumii o să vină când înţeleptul nu se va/ mai îndoi de nimic iar nebunul îşi va pierde/ cercul imaginar pe care îl rostogoleşte prin oraş”, poezia lui Costel Stancu ai vrea să nu se sfîrşească niciodată. Şi aşa va fi!

Ramona Müller – Cealaltă fiinţă a mea

 O poezie sprintenă, dominată de reflexivitate ne oferă Ramona Müller cu această nouă carte a sa, apărută la editura Tracus Arte (2023). Construită aparent rece, lucid, cu o arhitectură a scriiturii complexă, adesea surprinzătoare în unghiuri mai degrabă ascuţite, cu atitudine fără echivocuri (no mercy, cum ar zice americanul), dar şi cu ambiguitatea bine mascată, care face cluul căii secrete către emoţie, împreună, desigur, cu dimensiunea ludică ce e caracteristică întregii creaţii a autoarei. Dacă ar fi numai atât, ar fi simplu de găsit calea unei lesne-receptări, este vizibilă, însă, o puternică amprentă suprarealistă (postmodernă?), cu evidente inserţii ale unui baroc târziu, caracterizat prin rafinament şi extravaganţă retorică. Iată ce ni se spune în interviu (pag. 19): „azi dimineaţă/ i-am ordonat vieţii/ pe loc repaus!/ pe când afară se petrece/ la vie en rose/ în livingul meu/ se afundă mult mai roşu/ în fotoliul comod/ refrenul unui om/ ce mai faci?” şi se continuă astfel, într-un dezmăţ de imagini provocatoare: „ce-am fost ieri/ azi numai sunt”; „uite, acum îmi doresc/ să adorm cu zâmbetul de botez/ şi aşternută/ să-mi fie primul rând de frunze/ cealaltă fiinţă a mea”, spre a se sfârşi cu: „de mâine viaţa/ o ia din loc/ asta da/ cutezanţă!” Am citat dintr-unul din cele mai frumoase poeme ale volumului, dar asemenea bucurii ale lecturii sunt din belşug. Găsim „catedralele satului părăsit/ se înalţă doar în căpiţele de fân” şi „oameni sunt ca oglinzile/ […]/ te simţi întreg// un simplu muritor/ din mulţimea vidă”. Aflăm că „fiecare este rege în lumea lui de nebuni/ fiecare este poet în preaplinul cuvintelor sale/ în rest cerul nu pare decât/ o imensă pată de cerneală”. Foarte prezentă este, fireşte, autorefenţialitatea; poeta se scrie pe sine: „oare sunt suma sau produsul destinului/ ascult şi mărturisesc/ tăcerea ultimei fobii// sunt de-o seamă cu cei care/ mi-au întârziat copilăria”(pag. 25). Interogaţia asupra artei poetice, a travaliului creator, îşi face loc adesea, iar metafora, uneori cu trimiteri la metafizic, îl implică fără îndoială pe lector: „eu sunt fluturele/ care se luptă cu o armată de vrăbii/ nici nu mai ştiu/ pe unde mi-am lăsat aseară/ aripile/ […]/ când nu voi mai fi fluture/ voi fi preot/ şi voi ridica/ fără grabă/ slavă lui Dumnezeu/ din puterea nectarului” (pag. 28), ceea ce ni-l aminteşte – desigur, à rebours – pe oniricul Leonid Dimov, cel cu ale sale „insecte xilofage”. Şi nu doar aici o amprentă onirică se insinuează, este prezentă subtil de-a lungul volumului, în combinaţii dintre cele mai surprinzătoare, dar se cuvine să revin altădată. Altfel, este evidentă o pendulare continuă între raţiune şi sentiment, care augmentează intensitatea dramatică, după modelul străvechi al barocului! A se vedea, mai cu seamă, poemele hainele ne poartă destinul (pag. 75) şi fata îmbrăcată în negru (pag. 79): „în oraşul care face pauză între generaţii/ noaptea trecută/ s-au stins fără somaţie toate jocurile// […]// când circulă bolizii/ fata îmbrăcată în negru/ apare la culoarea roşie a semaforului/ ca să îmbrăţişeze parbrizul prăfuit/ cu fruntea alungită ca o gutuie/ şi cu unghiile tăiate din carne/ […]// fata îmi întinde mâna ei de gheaţă/ în dreptul fiecărui deget creşte/ câte o tristeţe”. Asemenea, femeia cu pantofii roşii (pag. 82) – într-adevăr, „femeia desculţă este mult mai frumoasă”... Materia este Cuvânt, altfel nimic nu ar avea sens, chiar „viaţa începe cu literă mică/ am vrut să mă fac mare/ şi am ieşti din ea” (pag. 36). Textele consistente ale cărţii, Mama Geea şi Omul (pag. 37) şi epoleţii azurului (pag. 57), aparent mai teziste, tocmai asta îmi pare că demonstrează: preeminenţa Spiritului asupra Mundanului. Au o epică poetică muzicală, o vibraţie interioară de tipul lentorii lichide, care, prin coerenţa particulară, le apropie de cantos-urile poundiene, amintesc de acele „iron filings on a mirror”, undeva între unitatea mitică a poemului The Waste Land al lui T. S. Eliot şi fluxul de conştiinţă al lui James Joyce ori Virginia Woolf. Cu vorbele expatului american, „some poems may have form as a tree has form, some as water poured into a vase.” (1918). Aşadar, „suflet ce-ai băut cupa amară/ din ochiul morţii/ cum te zbuciumi cu atâta dârzenie/ când viaţa nu mai are timp/ să se întâmple/ şi trece toată prin simţiri/ cad îngeri din cerul schilodit/ tălpile trufaşe/ strivesc iluziile şi câmpurile de maci” şi toate celelalte versuri sunt semne ale unei atitudini în arta poetică dificil de ataşat unei direcţie anume, redundanţa întemeietoare a substanţei emoţionale oferind Ramonei Müller libertatea de a ne spune adevărul care convinge şi subjugă. Ceea ce şi face în această carte remarcabilă.

Ştefan Caraman - Rudi şi alte cioburi de singurătate*

 

Ne place să ne mândrim cu tradiţia (de fapt, nostalgia…) lecturilor noastre răbdătoare din proze întinse ca dimensiuni, împănate cu analize minuţioase (şi abisale psihologice) ale unei realităţi pe care am dori să ne-o mai apropriem. În fapt, nu mai avem decât arareori răbdarea aplecării asupra unor cărţi „dificile”, lungi monoloage / discursuri ţinute de personaje „puternice şi contradictorii”. Ne fascinează mai degrabă simplitatea şi limpezimea unor întâmplări desprinse / decupate din absurdul firescului cotidian, dintr-o lume a ratărilor repetate şi inexplicabile, a lipsei de comunicare, a dez-empatizării şi a rutinei relaţiilor sociale. În toate, o poeticitate înţeleaptă şi o asumare a destinului care ne aduc aminte de fraza camusiană: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit” ori aceea a personajului sartrian: „Infernul sunt ceilalţi”. Ori o combinaţie a amândurora.

Ştefan Caraman adaugă la toate acestea un accent de ironie caldă în privirea asupra lumii, care face derizoriul interior acceptabil ca simbol semnificativ. Chiar jocul de-a „textul utilitar” şi refuzul fabulei (eventual moralizatoare) face din proza lui o oglindă în care ne putem vedea dezbrăcaţi de convenţii şi de iluzii. Ne aflăm căutând să ne pansăm rănile cu durerile celorlalţi. Putem plasa, astfel, autorul în descendenţă cehoviană. Fiinţele care populează cele opt texte sunt măşti ale aceluiaşi personaj – să-i zicem Rudi. Cuplurile care-şi caută împlinirea într-o dragoste (numai) visată sunt formate nu din indivizi care se completează, ci care se aseamănă. Patimile, tumultul se sublimează prin actul fizic în golire sufletească. Când ajunge la (un) capăt, fiecare descoperă abia începutul aşteptării, al umilei speranţe. Sau văd, pur şi simplu, neantul – precum Katalin din „Poveste dintr-o gară”, care dispare în gol „de parcă n-ar fi exista niciodată”.

Personajele lui Ştefan Caraman, vorbesc mult, par a se destăinui timid, nesigur, se agită, o fac parcă pentru a-şi demonstra că există cu adevărat, că nu sunt doar fantasme ale unui demiurg indiferent şi nebun. Li se refuză orice dimensiune tragică. Vor să aibă sentimente, trăiri, dar acestea se dovedesc a fi măşti oţioase. Contururile lor, puternice, individualizate, par deodată desenate pe apă: cea mai mică adiere le schimbă. Uneori îşi joacă alte identităţi (precum în „Călătorie dintr-un război în altul”) pentru a forţa în celălalt o deschidere spre comunicare. Dar totdeauna se dovedeşte că avem de-a face cu acea construcţie a unui tunel de la ambele capete în care se ratează întâlnirea de la mijlocul muntelui. Marele Arhitect a greşit proiectul. Şi-a abandonat creaţia într-o roză a vânturilor.

Cu acest „Rudi…” Ştefan Caraman îşi confirmă harul şi-şi consolidează locul în galeria maeştrilor prozei scurte, ridicând încă o dată vălul de pe o imagine a lumii lipsită de iluzii şi coerenţă, imposibil de (re)cunoscut, cu atât mai puţin de luat în stăpânire.

* Ed. Compania, 2005