Miile de pagini despre literatură publicate de Mioara Bahna în anii din urmă ne îndreptăţesc să socotim că maturitatea judecăţii sale critice este dincolo de orice îndoială. Seriozitatea şi acurateţea cu care îşi construieşte discursul relevant despre opera literară ne permit să îl situăm fără tăgadă la cotele cele mai înalte, lângă vechi maeştri care spuneau: „Critica nu e un periplu în jurul operelor de artă; oglindim frumuseţile drumului, mărindu-le prin activarea colaboraţiei noastre.” (Eugen Lovinescu) ori „Ce este critica în definitiv? O încercare de a determina dacă o operă ivită în timp este în stare să ţină mult.” (George Călinescu). Perspectiva Mioarei Bahna asupra oricărui text literar nu este sec ştiinţifică, ci eminamente artistică, nu are ca suport nicidecum obiectivitatea rece, ci calda subiectivitate, altfel nici nu poate fi judecată estetic Emoţia, sursă şi obiect al oricărei opere de artă, fie că e muzică, artă vizuală, coregrafică ori literară. „Obiectivitatea deplină este o utopie”, spune undeva N. Manolescu, cel care declara deschis: „eu rămân cu nostalgia esteticului”.
Între aceste repere se cuvine să citim critica Mioarei Bahna, fie că este despre scriitori aflaţi la debut, fie că este despre autori premianţi Nobel. Asumarea lucidităţii estetice înseamnă, evident, responsabilitate şi vocaţie, coerenţa discursului se sprijină pe acumulări ale dezvăluirii aspectelor relevante din oricare text literar aflat în analiză. Ni se prezintă nu numai ceea ce se spune, cu sensurile aferente despre lume şi viaţă, ci mai cu seamă cum se spune, care sunt mijloacele folosite spre a convinge şi, adesea, a subjuga cititorul. Arta, spune undeva, în carte, „este, cu adevărat, una dintre formele de accedere la salvare pe care ni le permite divinitatea”, şi este o convingere a criticului care dă măsura sincerităţii angajamentului în slujba esteticului.
Pentru Mioara Bahna, nimic nu este neimportat într-un text literar, totul are un rost, are un scop, semnifică, este simbol, face trimitere la ceva mai înalt şi mai complex, este nu numai imagine a lumii, „întruchipare a vieţii”, ci şi comentariu asupra existenţei, asupra condiţiei umane, judecată despre societatea în care autorul trăieşte sau pe care o inventează – utopie, distopie – tocmai spre a dezvălui posibile pericole ori căi de salvare. Când orice este posibil, totul e posibil, deci, nu poate fi ignorat contextul istoric şi estetic, şi, evident, ni se prezintă apartenenţa operei la un curent literar, la o direcţie, asocierea cu un moment ori eveniment existenţial, elemente care permit o bună orientare a lecturii, o îmbogăţesc. Clasicele „genul proxim” şi „diferenţa specifică” sunt întrebuinţate cu îndemânarea profesionistului. Evaluarea se bazează pe un cumul de aspecte dezvăluite treptat, argumentate prin recurgerea la citate relevante. Se poate ghici existenţa unui anumit algoritm al construcţiei discursului critic, necesar pentru a da originalitate, dar şi spre a face cât mai convingătoare judecata axiologică. Prezentarea este acribioasă, precisă, mecanismele uneori ascunse ale creatorului sunt aduse la vedere, referinţele livreşti sunt dezvăluite, ecourile culturale devin argumente ale importanţei imaginarului în contextul mai larg al literaturii, al apartenenţei la un domeniu bine definit. Vocile autorilor se aud continuu în spatele textului critic, e un murmur continuu, întreţinut cu talent şi îndemânare de Mioara Bahna, nimic nu contează mai mult ca arta poetică inerentă oricărei creaţii literare şi asta ni se demonstrează cu fiecare paragraf. Iată un exemplu de construcţie semantică relevantă cu privire la un text liric: „o analiză temeinică a condiţiei umane începe în carte cu observarea sinelui, a meandrelor funcţionării lui, a dihotomiei fiinţei, din care derivă tot ceea ce este definitoriu pentru om”. Interesant de precizat este că observaţiile sunt nu numai din perspective strict literare, ci şi din perspective psihologice şi filosofice, autoarea neîntârziind să evidenţieze şi să interpreteze aspecte specifice ale comportamentelor personajelor ori alter-ego-urilor naratorilor din texte lirice ori de proză.
Ceea ce practică, în fond, criticul literar Mioara Bahna este, cu minunata sintagmă barthesiană, un „discurs îndrăgostit”, având ca premisă a lecturii un act de subiectivitate – orice lectură are, de altfel, ca origine un subiect anume, iar subiectul este unul extins, dezorientat, al necunoaşterii. Subiectivitatea nu mai este una lirică, expresionistă sau impresionistă, ci ea este în mod esenţial intersubiectivitate. După Barthes, o teorie a lecturii nu mai este posibilă în afara unei teorii a intersubiectivităţii limbajelor. Scopul cercetării textuale este pentru Barthes noul, definit ca noul existenţial sau erotic opus noului istoric sau sociologic. Mioara Bahna ştie bine acest lucru și pe aceste fundamente construieşte discursul critic. Ceea ce îl face cu atât mai frumos şi convingător .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu