Sferele lui Emilian
Marcu sunt tot atâtea căi spre apropierea de viaţa interioară a Omului pentru
care trecutul trăit contează, chiar dacă nu mai poate fi altceva decât
amintire, melancolie, regret şi tristeţe. Pământ, Apă, Aer (va urma, cu
siguranţă, Sfera de foc) – elementele primordiale vin să se aşeze drept simboluri
ale pătrunderii într-un / unui labirint ale cărui valori stau în perenitate, în
neuitare, într-o terapie spirituală împotriva morţii. Dimensiunea cioraniană a
atitudinii reflexive în poemele lui Emilian Marcu a fost deja subliniată de
comentatori, e aceasta mai pregnantă, poate, în volumul de faţă („Am aşteptat
tăcerea cuvântului, / să pot vorbi despre uitarea ta. / Nimic din atâta
speranţă, nimic / nu mi te-a redat, nimic din atâta speranţă / […] Într-o zi de
duminică / Oare cine pe cine-n oglindă-l va vinde?” – ***), cum şi elegiacul ia,
adesea, locul unei solemnităţi caracteristice lirismului cu care ne-a obişnuit.
Memoria este singura cale de salvare a sinelui, privirea spre interior este
cale a cunoaşterii şi a înţelegerii lumii. Poetul alege, pentru început, ca
purtător de cuvânt şi de semnificaţie „vulturul orb”, care se dovedeşte a fi
astfel din pricina ochiului închis spre afară şi deschis spre înlăuntru. Motivul „ochiului
orb” ne este cunoscut de la sătmăreanul George Vulturescu, poet al nordului, autor,
între altele, al unui „Tratat despre ochiul orb” (Libra, 1996), de unde
şi capătă o valoare recurentă. Iată că Emilian Marcu, din pricini misterioase,
dar nu mai puţin admirabile, pare a combina în mod fericit motivul cu numele
poetului congener şi îmbogăţeşte considerabil o posibilă bibliografie a temei. Vulturul
lui orb (nu Vulturescul!) este un păstrător al timpului neîntâmplat, al celor care
nu vor fi şi care se pierd iremediabil: „La poalele tronului de pulbere fină /
vulturul orb în genunchi se închină. // Penele lui de tristeţe ucise / Poartă o
bibliotecă de poeme nescrise. // Vulturul orb de cenuşi îngropat / În genunchi
se înclină la ochiul plecat / Pleoapele lui învelesc două mări de uraniu / La
poalele tronului atâta de straniu // Fără vlagă, un morman de pulbere fină /
Vulturul orb ochilor lui rătăciţi se închină” (Vulturul orb de cenuşi
îngropat). Odată înscris în acest rol,
poetul se dezlănţuie spectaculos: „În cămaşa aceasta de aur / în coaja subţire
a spaimei / intră vulturul orb şi aşteaptă / bolta luminii să cadă pe el / cum
un fulger nărui-se-va / peste biserica zidită sub întinse zăpezi // […] // În
cămaşa aceasta de aur / în coaja subţire a spaimei / intră vulturul orb şi
aşteaptă / râul lacrimei lui / de pe înaltele vârfuri să coboare / din
veşteda-i pleoapă lumina lui într-o peşteră.” (În cămaşa aceasta de aur). Inevitabila prăbuşire continuă, în viziunea poetului, după ce sunt
pierdute toate reperele. Personaje mitice se aliniază spre a ilustra căderea,
extincţia: Ana lui Manole (Mâna căuta zidăria), Sf. şi Dreptul Părinte Ioachim
(A
treia strigare în pustiu), şarpele Phylon (Prin cercuri de apă, De
veghe în turnul de rouă, În cripta cea tainică etc.) – alt motiv recurent, cu ample semnificaţii, v. volumul Melancolia şarpelui, 2004, fiind mai cu seamă „o chintesenţă a fiinţării” (cf. C. Cubleşan):
„Şarpele Pyton pe frunte purtând / zidăria universală” –, Narcis (Pe Ostrov o clătinare de
stele), un mag… Spaţiu de refugiu pare
a fi chiar Ostrovul, unde e „o linişte adâncă – fântână în deşert – / ca în
cosmice spaţii // […] // Încet în sfere-nalte o muzică tristă: / Spun unii că
sonata aceasta nici nu există // Ce cruntă înşelăciune să gândeşti cu păcat: /
Florile-s toate pe ostrov o incertă răscoală. / Fructele obosite de o iarnă
atât de lungă / Mugurii florii spre lumină-i alungă. // […] // Pe Ostrov apoi o
linişte-adâncă – fântână-n deşert / ca în cosmice spaţii, ca în somnul inert. /
Din când în când o mică gânganie / Păşeşte cu sfială, tulburând muzica stranie.
// ce crudă înşelăciune să gândeşti cu păcat: / De secole iarba pe umbra
noastră s-a răsculat.” (Sonată pentru orgă de mesteceni, un caval de frasin şi un nai de tei executată
într-o dimineaţă în zori). Regăsim „fântâna în deşert” pe
care o aflasem în A treia înfăţişare a magului: „O biserică
de rouă în deşert am zidit / umbra ta se făcuse fântână-n nisip / în sălaşul
acela de aer, nu de granit / a treia oară te-ai înfăţişat cu alt chip. /
Zbatere, zbatere între maluri solare / fâşâit de gheaţă-n memorie nesfârşit
fâşâit / îngerul în deşert intră în aşteptare: / în umbra lui o fântână s-a
împlinit.” Oază de pace, spaţiu magic, Ostrovul, cu fântâna din umbra
îngerului, este refugiul în care timpul devine inert, gazdă pentru tot felul de
dihănii – „animalul cel tânăr” „ce moare”, „Marele miriapod” „Cu o mie de aripi
şi un singur picior” (sic!) pe care „O stranie răcoare-l purifică”,
„Învingătorul” cu „Ochii lui sfidători, sfidători ca o primăvară târzie”, „cu
coroana de glorie pe creştet / ( culcuş pentru şarpele Phylon – un imperiu a
milei)”, „Fiinţa ciudată – reptila – / culsuş îşi găseşte în burniţa culorii /
prinsă în zidul cura al stelelor.” Este de evidenţiat seninătatea luminoasă a
viziunii asupra căderii, întunecarea este mai degrabă una a somnului, a visării
departe de coşmaresc.
Varietatea formală a poeziei lui Emilian Marcu ne
trimite inevitabil spre disputa care, prin deceniul şase al secolului trecut, a
împărţit lumea liricii americane (Robert Frost: „Writing free verse is like
playing tennis with the net down” [„A scrie în vers liber este ca a juca tenis cu
fileul jos”]; Charles Wright: „Writing free verse is more like walking on a
wire with nothing to catch if you fall.”[„A scrie în vers liber este ca mersul
pe sârmă fără plasă de siguranţă.”]), şi pe care el o tranşează în modul cel
mai simplu, adoptând soluţia lui Carl Sandburg (cel la care se şi referea
Frost): „The poet without imagination or folly enough to play tennis by serving
and returning the ball over an invisible net may see himself as highly
disciplined. There have been poets who could and did play more than one game of
tennis with unseen rackets, volleying airy and fantastic balls over an
insubstantial net, on a frail moonlit fabric of a court.” [„Poetul fără imaginaţie
sau insuficient de nebun ca să joace tenis servind şi returnând mingea peste o
plasă invizibilă, poate părea foarte disciplinat. Există, însă, poeţi care au
putut juca destul tenis cu rachete nevăzute, trimiţând mingi fantastice de aer
peste o plasă lipsită de substanţă, de pe o pânză fragilă luminată de lună
într-o curte.”]. Să ne amintim, în tracăt, că tot Sandburg ne-a anunţat că: „Poetry
is the journal of the sea animal living on land, wanting to fly in the air.
Poetry is a search for syllables to shoot at the barriers of the unknown and
the unknowable. Poetry is a phantom script telling how rainbows are made and
why they go away.” [„Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe
uscat şi visează să zboare. Poezia este o căutare de silabe care ridică
barierele celor necunoscute şi ale celor de necunoscut. Poezia e un scenariu
fantomă care ne spune cum sunt făcute curcubeiele şi de ce dispar.”] Mai pe
scurt, pentru Emilian Marcu a scrie în vers liber ori în vers clasic este o
opţiune ce ţine de substanţă, de conţinut astfel alegând forma cu care se
apropie de cititor. Versul clasic îi oferă un acces lesnicios la muzicalitate,
la solemnitate, adesea sonorităţile amintesc de comorile folclorului şi
subliniază legături, care altfel ar rămâne ascunse, cu bocetul, cu descântecul,
cu balada. Ritmurile nu lipsesc, la poetul nostru, nicidecum în versul liber,
ba chiar acestea se îmbogăţesc cu accente ce par a veni dintr-un fel de
jam-session bine conturat şi controlat în desfăşurarea sa aparent improvizată.
Apreciem că şi aici autorul se desfăşoară deplin, metafora este mereu bogată,
multiplu semnificativă şi, ceea ce ne pare esenţial, reflexivă, profundă. Iată
extrase exemplare din această carte remarcabilă: „Doamne pe o gură de rai /
creşte iarbă peste cai. // Doamne pe-o gură de vânt / Creşte iarbă nu pământ. //
Doamne pe-o gură de lună / Moartea cu grâu se-ncunună // Doamne pe-o gură de
soare / Creşte-o mare şi-nc-o mare // Doamne pe-o gură de rai / Creşte iarba-n
ochi de cai // Doamne pe-o gură de cer / Creşte iarbă pe-un oier // Doamne pe-o
gură de ceară / Iarba-nvaţă-n cai să moară.” (Mioritică); E linişte pe pământ, în cer e tăcere /
Umblă ţăranul, în braţe, cu stupul de miere. // Îl plimbă prin grădină şi-l
mângâie / Parcă ar vrea toată viaţa lângă el să rămâie. // […]” (Rugă
pentru lucrarea deplină).
Ce este, ne vom întreba, la un moment dat, Sfera de
aer? Aflăm din poemul O uriaşă construcţie…: „[…] O uriaşă construcţie pe piloni de
mătase / Având în mijloc o grămadă de oase / Sprijină atlasul despre lumi
intangibile / O ciudată împerechere de braţe de înger, / O adunătură de inele
în logodire pe lujer, / Cu planetele care-s la uriaşe distanţe / Şi au pe
înveliş mici protuberanţe. // Fluturii primenesc aerul rarefiat / Şi se apucă
încet, cu aprilie, de măsurat / Ştiu că din când în când îi ajută / Această
construcţie sferică mută.” Aşadar, Sfera de aer este o tăcere elocventă, aceea
care dezvăluie, prin ea însăşi, secretul existenţei: „E umbra imaginaţiei
noastre, un bici de lumină, / Un salcâm înflorit, / Un osuar plutitor: /
Pasăre, râu, clopot şi nor.” (O stranie vietate). Nostalgia înţelesurilor mereu pierdute
şi mereu regăsite traversează continuu volumul acesta, învăluind în mister
orice dezvăluire ce pare definitivă: „Cântec pierdut se înalţă – / Trece el
tânăr şi palid şi blând. / Seminţele în palme îi încolţesc, / în cântec de
frunză, în cântec de frunză / ca o ploaie de cenuşi cântătoare. / Trece
Grădinarul şi trupul lui e o floare.” (***). Iată că poetul nu uită, totuşi, să nu-l
abandoneze de tot pe Robert Frost: „A poem begins in delight but ends in
wisdom.” („O poezie începe în încântare, dar se termină în înţelepciune”).
Toată poezia lui Emilian Marcu este o încântare tocmai pentru că te îmbie la
înţelepciune.
