Camelia Florescu – Nu-s o fată ca oricare

 

Derutant titlu ales de poeta cu nume parcă pre-destinat poeziei florale, luminoase, sentimentale adesea, pătimaşe de cele mai multe ori, angajante mai peste tot, în această carte prefaţată generos de Alex. Ştefănescu. Camelia Florescu ştie bine ce face şi face cu dezinvoltură, se afirmă ca personalitate solară, distinctă, puternică, diferită de o presupusă masă gregară, hrănindu-şi talentul la izvoare clasice bogate şi semnificative, exploatându-şi cu exuberanţă evidenta agilitate naturală pur coşbuciană de a rima şi ritma în prozodii acaparante muzical, chiar metaforizând excedentar cu dezinvoltură, veştejind viguros banalul rutinard. Ea vede poezia ca pe un spectacol al lumii, ceea ce conduce la o seninătate accentuată a mesajului – toate poemele au un mesaj, nimic nu este întâmplător, desfăşurarea este evident larg tematică – şi evidenţiază invitaţia deschisă la implicare directă a cititorului, la hemolexie, ca să uzez de un termen revitalizat de Christian Crăciun într-o excelentă apariţie editorială recentă. Hai să privim/citim împreună lumea din toate unghiurile posibile, pare a spune în subsidiarul cuvintelor bine potrivite: hai să iubim lumea aşa cum este şi să ne umplem de frumuseţea ei!

Prima secţiune, Anotimpuri, lasă să se desfăşoare încântarea fiinţei în faţa metamorfozelor naturii: „Din sălbăticia de magnolii roată/ Tremură sub visul ierbii în aval/ primăvara asta, aiurită toată,/ ce îmbracă tainic merii de pe deal” (p. 13), în clar lirism coşbucian: „Se-aude a clopot, se-aude a vară/ Se sparg de ulucă zăpezi din găoace/ Se-aude a mugur, se-aude pe-afară/ Cum iarna, cuminte, spre munte se-ntoarce” (p. 15), „De unde să-ndur/ tot stropul de brumă,/ ce-adoarme în mirişti/ De tâmple sub humă?” ( p. 18) ori dinspre erosul labişian: „Trupul ardea ca un snop de bujori/ Se ridicau ceţuri dinspre pământ/ Scări fără trepte ţesute din sfori/ Mai aminteau plânsul iernii plecând// Albul zăpezii urcase în pruni/ Verdele crud ne-mbăta pe-amândoi/ ochii spărgeau călimara, nebuni,/ Şi ne trădau ca-ntr-un veşnic război” (p. 16). Sunt pagini în care observatorul se încântă de ceea ce vede şi de ceea ce spiritul său trăieşte deplin, transferă în cuvinte potrivite, în emoţie pură. Exuberanţa dansantă se lasă să zburde liber, cum se cuvine bucuriei de a trăi, scrierii cu sine, cum ar spune Nichita Stănescu, chiar şi atunci când îndoiala îşi face loc, într-un remarcabil poem de la pag. 21:  „Mă ridic peste gări prăbuşite-n beţii/ Mă ucide un gând cum că n-ai să mai vii/ Şi gândesc la biserici cât dorul din noi/ Acatiste să scriu, să te-aduc înapoi// […]// Toată spaima din noi, toată patima grea/ Ne coboară pe rând, ne măsoară şi ea/ Suntem cai rătăcind în galop, fără drum,/ Ochiul toamnei ne bea din ulcioare de scrum” (Beţia toamnei din noi).

Secţiune a doua, Rădăcini, este dedicată familiei, poeziile au şi o componentă etică, pe lângă aceea inerent reflexivă: „Bătrânii mei se mai întorc spre seară/ Sub uliţi troienite de nămeţi/ Cu ochiul plâns şi gerul în pomeţi/ Bătrânii mei mai ies pe ulicioară,// S-asculte vreun lătrat târziu de câine/ Să vânture oftaturi către moară/ Unde-şi vărsau tot focu’ odinioară/ Bătrânii mei torc grâul pentru pâine// […]” (p. 30). Întâlnim acelaşi potrivit ton elegiac labişian, care se pare că îi stă bine Cameliei Florescu, amintindu-ne, totuşi, şi de poeţi contemporani ai sărbăto(ri)rii omului şi pământului, precum Ştefan Mitroi ori Emilian Marcu.

Secţiunea treia, Zona confuză a dragostei, oferă o imagine puţin diferită a autoarei, o vedem pe alocuri şi eliberată de constrângerea prozodică şi constatăm că se descurcă foarte bine şi aici, unde e mult mai greu, pentru că nu mai ai muzica(litatea) să te ajute. Desigur, nu face exces de vers liber, dar unde încearcă îi reuşeşte pe deplin. Poate că erosul este „de vină”, el nu permite mereu cătuşele: „parcă/ urcam în floare,/ despletită spre cuiburi de miere/ parcă/ erai în dreapta mea ca atunci la început,/ arcuit de dorinţă/ şi pot să jur/ că era ceasul acela din noapte/ când luna plângea rotundă/ tânguindu-se/ ca nişte clopote de biserică/ bătrâne şi răguşite.” (p. 40). Expresia metaforică relevantă iese mai des la rampă, „timpul se răsuceşte ca-ntr-un film mut”, „Imposibila nuntă, imposibilul zar/ Răstignit peste mese îmbrăcate-n satin/ Zar jucat, rupt în gură sau pierdut la cântar/ Timp ce nu se întoarce, mici uitaţi de destin”, „Dorinţe-mbibate cu vinuri de cramă/ şi turme de goi, enigmatici iubiţi/ La ceas potrivit să dezlege vreo dramă/ S-adulmece sângele celor grăbiţi”, şi nu este deloc rău să auzim şi frumoase ecouri de Geo Dumitrescu.

Celelalte două secţiuni, Serpentine şi Nelocuită, o continuă pe cea precedentă, adâncind impresia scrierii cu sine şi partea de reflexivitate, de judecată asupra rosturilor existenţei umane, asupra vieţii cotidiene. O poezie mai accentuat de atitudine, de implicare, dar în aceeaşi atmosferă călduroasă, elegiacă, uneori cu accente ironice: „Visele noastre deşirate/ ca nişte pietre/ care vor să fie drum,/ ca nişte lumânări/ care vor să fie lumină/ ca nişte atrii/ care vor să fie inimă/ […]” (p. 76), „Mărşăluim cuminţi/ ca nişte trişti roboţi/ ai unui prezent înfricoşător/ murdar ca dumicatul copiilor străzii” (p. 78), „Se ridică pe vârfuri/ conştiinţa,/ Să vadă dacă au plecat/ afurisitele alea de remuşcări/ de la poarte sufletului” (p. 92).

Dacă autoarea nu-i o fată ca oricare, nici cartea aceasta a ei nu-i o carte ca oricare, îşi merită soarta de a fi citită şi răscitită, spre a ne îmbogăţi şi a ne augmenta inteligenţa emoţională (Improving Emotional Intelligence). Efectele nu pot fi decât benefice, ne vor îndemna să ne întoarcem tot mai mult spre noi înşine, să ne înfrumuseţăm cu şi din aceste minunate izvoare de miraculos.

Ioan Mateiciuc – anchilopoetica

 

Există cărţi de citit pur şi simplu şi cărţi de admirat, cărţi din care te încarci cu bucurie, cu emoţie luminoasă, cu speranţă şi vis şi cărţi pe care le iubeşti tocmai pentru că îţi induc îndoieli, îţi pun întrebări şi nu îţi oferă răspunsuri, te răscolesc şi te neliniştesc, cărţi care nu sunt doar colecţie de texte frumoase şi interesante, ci sunt şi obiecte de admirat şi de studiat pe îndelete. O astfel de carte-obiect se arată a fi realizarea propusă de Ioan Mateiciuc şi numită epustuflant şi incitant anchilopoetica (editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2020). Este o carte de poezie şi de grafică (autor: Ioniţă Benea) bine acordată cu mesajul incomod şi adesea aparent încifrat al textelor. Raportul dintre semantica şi ectosemantica volumului este bine augmentat în favoarea celei de-a doua componente, deliberat pusă în operă ca provocare vizuală şi nu numai. Se arată a fi derutantă prin aparenţă veristă (prefaţa, o lectură îndrăgostită, subliniază asta!), dar voit stridentă ca alcătuire distopică, de un încântător suprarealism filtrat de o filieră optzecistă – de aici şi sonorităţile provocator eliptice, neredundante amintind de Ion Stratan ori Traian T. Coşovei. Experimentul reuşeşte deplin, reluarea mijloacelor liricii acestor importanţi înnoitori ai esteticii liricului, ai limbajului poetic (şi ei hrănindu-se abundent din moştenirea harului şaizecist, cu adaosuri din resursele strălucite ale avangardelor inter- şi post-belice, y compris mişcarea americană beatnicilor et alii) ne apare deja nu doar necesară, ci şi deosebit de utilă, după „eşecul” mirobolant al douămiiştilor – ca să nu ratăm nicio generaţie semnificativă din poezia românească a ultimei sute de ani, accesibilă autorului.

Ioan Mateiciuc scrie aici un singur poem, ca un puzzle, cu fragmente deliberat informe separate de triplete asterisc, un lung lamento despre o lume în descompunere („trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare”, zice Nietzsche, şi autorul de faţă aduce argumente cu asupra de măsură), în care erosul însuşi (nu există poezie lipsită de eros!) este al decadenţei, al deriziunii, iar vibraţia permanentă e un tremur (nicidecum cutremur!) care se desfăşoară înlăutrul unei staze perpetue. Atmosfera este tot timpul tensionată, nu există momente de odihnă, de lumină, de pace, poate numai spaţiile albe ar evada oarecum, nicicum desenele care rimează şi ritmează mesajul subliminal dur, dureros, rană deschisă în care autorul învârte necontenit spada neliniştii. (Cum editorul ne avertizează că „această carte este protejată prin copyright” şi „reproducerea integrală sau parţială… se pedepsesc penal şi/ sau civil”, nu voi cita vreun text din carte, iar dacă vreun cuvânt va fi identic unuia aflat acolo, avertizez că este pură coincidenţă şi fără vreo intenţie de încălcare a legii.) Subiecţii tramei sunt într-o continuă/perpetuă prăbuşire, nimic salvator nu a rămas din shakespeariana „Salad Days”, poate numai dedicaţia de pe pagina cinci. Elementele naturale ale intemperiilor tot revin (pp. 13, 20, 23, 26, 51) în diverse forme şi formule şi subliniază încremenirea în nemişcare şi tăcere, aparenţa de sunet este numai ecou al unei închipuiri vag colorate, precum în texte urmuziene (pp. 13, 14) unde seismele surdinei iraţionalului domnesc netulburate şi „blânda demenţă” se face regulă şi se conjugă cu evenimente tipice, precum nunţi ashkenaze ori răstigniri christice actualizate doar tehnologic. Descrierea unei locuinţe lipsite de încărcătura dată de locuire, de adăstare fie şi temporară, enumerarea elementelor decorative şi posibilelor gânduri/vise, este relevantă (p. 26) pentru înstrăinarea perechii amoroase (?) nu numai de lumea înconjurătoare, ci şi de sine, fiecare de celălalt şi fiecare de el însuşi. Acelaşi efect straniu îl are prezenţa abundentă a elementelor anatomice în activitate ori espectativă, mai cu seamă lipsită de efectele fireşti, dar încărcate parazitar cu sensuri spirituale din zona întunecată a conştiinţei, ori alcătuite din materiale străine şi aglomerate în spaţii ciudate, cu efecte dintre cele mai absurde (pp. 27, 29, 31, 35, 45). Însuşi Creatorul este trimis către zone ale conflictelor, ale absenţei şi ale extincţiei (p. 33), procesiunile sunt ale celor slabi şi abandonaţi de soartă (p. 42). Atmosfera este kafkiană în cel mai curat sens, în faţa legii, rătăcind prin cotloanele sumbrelor castele, clipe ale îndoielii de dinaintea căderii de pe pod a lui Georg Bendemann, din „Das Urteil” etc.

Tehnologia zilei şi limbajul aferent strecurat, totuşi, cu destulă parcimonie, din fericire, fac să crească incidenţa alienării, rarele referinţe livreşti de asemenea. Corpurile umane devin treptat din materii nevii (pp. 46, 49) şi sunt robite de ceremonii funambuleşti, bizareria se întinde tot mai acaparatoare asupra întregului. Poemul final (p. 59) adaugă o posibilă decodificare a celor citite până aici: nimic altceva nu v-am povestit decât ceea ce vedeţi în fiecare clipă în jurul vostru şi nu pricepeţi de ce vine şi de unde, ce se cuvine să facem ca să nu fim alungaţi atât de departe de noi. S-a vorbit/scris despre un anume postumanism asumat de Ioan Mateiciuc în creaţia sa poetică, dar impresia mea solidă este că fundamental este de un umanism profund şi foarte activ, cu accente evident neoromantice hrănite estetic abundent cu un suprarealism dintre cele mai subtile stilistic. Se poate citi cu folos şi dintr-o perspectivă zarathustriană, dar aş lăsa locul şi pentru alţi comentatori. El deschide un drum plin de obstacole şi de surprize, ale cărui decoruri şi decoraţiuni urmează a le dezvălui treptat, fie el fie cei asemenea lui. Despre asta vom mai auzi, cu siguranţă.

Violeta Anciu – migraţia inocenţei

 

O copertă roz bombon cu petale roz bombon (design: Mihai-Vlad Guţă) ne oferă Violeta Anciu odată cu paginile volumului migraţia inocenţei, editura Tribuna, Cluj-Napoca, f.a. Derutantă propunere, pentru că descoperim înăuntru poeme de dragoste „în carne şi oase”, puternice, directe, despre sentimentul acut al pierderii iremediabile a inocenţei şi nu despre migraţia ei spre nişte zări mai senine, poate, de ce nu?, ale memoriei. Personajul de faţă, într-un presupus dialog cu un partener/cititor şi mai cu seamă cu sine – de fapt, un dublu care joacă roluri diverse –, recunoaşte: „mă urmăreşte o alienare pentru care/ nu m-am pregătit de-ajuns” (p.13). Adevărul este, o ştim cu toţii, pentru alienare nu suntem niciodată pregătiţi! Chiar cum spune poeta: „râdem mult, râdem până uităm/ că zilnic purtăm pe umeri/ un sufleor miop cu umor negru” (p. 15). Ceea ce conduce lesne la ideea că rolul nostru în lume este mai cu seamă o improvizaţie. Dacă avem carne şi oase („îţi simt foamea cum taie carnea/ şi pătrunde în oase.// dacă ar străpunge dincolo de ele/ ar sfâşia şi consuma şi măcina tot// ajungând înapoi la tine/ ca o creatură veşnic flămândă/ tăvălindu-ţi-se la picioare/ […]” – p. 11) şi „cineva muşcă / bucăţi din trupul meu// iar ei se bucură/ aplaudă şi se înfruptă/dintr-o carne fragedă/ în care eu putrezesc liniştită” (p. 10), este firesc, pentru o copilă din foc (p. 14), să treacă /să improvizeze/ mai departe: „singură ai învăţat/ să muşti din jar/ ca dintr-o felie de cozonac/ să-ţi modelezi din cioburi şi jar/ un trup care să-ţi servească/ măcar cât de cât”. Balansul între existenţa ficţională în dorinţă/împlinire şi deşertăciunea adăstării în real, prăpastia pe care trebuie să o traverseze continuu fiinţa spre a se înţelege şi a se împlini sunt admirabil cuprinse în cuvinte: „ne facem de cap/ într-un scenariu prestabilit/ ni se pare complex/ cum ne închinăm nebunilor/ care mint cel  mai bine” (p. 15) ori „ştim prea puţin/ şi spunem prea mult/ ne minţim aşa ne place” (p. 20) când „gălăgia lumii te striveşte sub tălpi” (p. 24).

Şi totuşi, eroticul este piatra unghiulară a acestei poezii, cum este, de fapt, a poeziei în general, el traversează ca un fir roşu coloana vertebrală a cărţii, e măduva re-generatoare (v. poemul întoarcere spre sine, p. 37), şi caută o ieşire posibilă din indecizia cotidianului: „păşeşti pe trupul meu cum ai păşi pe apă/ îmi păstrezi pielea curată şi netedă ca să/ ţină laolaltă un haos mic pe care-l creşti/ cu grijă în intimitatea toracelui meu/ mi-aş dori să te iubesc cu disperare cu sânge/ pe buze să-ţi sorb ultima gură de aer când/ te sărut iar tu să mă laşi pentru că vrei/ să vezi ce gust are o libertate neînchipuită.” (un haos mic, p. 22). Nu te aştepta să vezi erosul deodată strălucind peste tot, venind în faţă să te orbească, întrucât ţi se spune că „dragostea mea nu cunoaşte// ia forme fragile se ascunde/ opreşte respiraţia fără să vrea// îmbrăţişează sufletul/ înfloreşte în întuneric/ şi împarte liniştea în catrene.// dragostea mea ţine în viaţă/ un om care mă trăieşte.” (simbioză, p. 29). Explicaţia ar fi că poţi doar „să te cunoşti prin celălalt/ când te vei fi îndepărtat de lume/ la limita suportabilului şi înapoi/ o amorţire perpetuă lăsată la înflorit” (p. 31). În această relaţie amoroasă, prezenţa permanentă a dublului trimite inevitabil spre Freud – „dublul nu încorporează doar conţinutul respins de instanţa critică a eului, ci, de asemenea, toate posibilităţile nerealizate ale vieţii noastre, la care imaginaţia nu vrea să renunţe” –, aspect foarte explicit de-a lungul întregii poetici a volumului, care este, tot freudian, o evidentă negare a realităţii biologice a morţii, dar trimite şi către zicerea mai nouă, aproape identică, a filozofului marxist de orientare hegeliană, contemporanul nostru Slavoj Žižek: „Am putea spune că dublul mă întrupează pe mine însumi, dar fără dimensiunea castrată a Eului meu.” Cum ar fi în această despărţire în silabe (p. 38): „un străin adoarme/ pe pântecul meu/ visează şi/ nu ştie că-i sorb/ în somn/ o durere scursă-n/ colţul buzelor/ îi şterg fruntea/ de coşmaruri/ şi alerg oarbă/ odată cu el spre/ o iertare de orice/ nu ştie încă// […]”. De fapt, ştim că totul pleacă de la romantism şi post-romantism – Edgar Allan Poe, Dostoievski et alii –, ceea ce azi am numi destrucţia principiului identităţii – „eu nu sunt eu”, trecut, estetic, şi prin celebrul „ceci n’est pas une pipe” al lui Magritte ori sartrianul la fel de cunoscut „l'enfer, c'est les autres” şi multe altele asemenea. Constructul identitar este, aşadar, pus în chestie, în poezia Violetei Anciu: „când ai crezut ultima dată în tine?/ când ai crezut în Dumnezeu sau/ frumuseţe sau altceva în afară de tine?// când te priveşti în oglindă/ eşti întru totul prezent?// spune-mi// te-ai gândit să te trezeşti vreodată?” (alegorie, p. 21).

Se poate observa că arhitectura poemelor nu este ofertantă unei lecturi lejere, de plăcere, ea cere implicare a cititorului, autoanaliză comparativă şi mai mult chiar, completarea cu ceva din sine a tăcerilor, a spaţiilor de odihnă. Numai după ce „locuieşti împreună” cu personajul poţi pătrunde dincolo de expresia simplă şi, adesea, eliptică. Numai aşa poţi răspunde la îndemnul „primeşte bucăţi din mine/ ca pe o împărtăşanie zilnică/ […]/ cunoaşte-te ia-ţi datoria şi umblă// […] (decret, p. 39). Este exploatată din plin imaginea anatomică, cu subtext evident de sorginte spirituală: „[…]// ţi-aş mângâia măruntaiele/ le-aş ordona alfabetic/ aş fi uimită de felul/ cum s-ar împleti şi/ ar creşte în jurul meu/ […]” (inserţie, p. 45). Sinele ca hrană (ceea ce aminteşte de Isarlîcul barbian: „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el…”) accentuează semnificaţia dublului ca posibilă salvare a identităţii din rutina cotidiană: „la o masă goală/ un dumnezeu aşază/ pe categorii şi forme/ obiceiuri de unică folosinţă/ alţii le consumă/ sub o lumină galbenă/ sorb absenţi dintr-un/ pahar gol/ aşteptându-şi rândul” (de căutat, p. 55).

 Concluzia nu este deloc dintre acelea ce pot fi socotite optimiste, o (ipo)stază (p. 57) – a se vedea trimiterea către ambiguitate a titlului! – evidenţiază cu asupra de măsură situaţia fără de ieşire: „cel mai intim act al devenirii/ e supunerea ca formă de abandonare/ a sinelui”, cum se face şi mai încolo (p. 59): „ne consumăm unii pe alţii/ şi mergem mai departe”. Cartea cu coperte roz bombon nu este decât carne, oase şi sânge înăuntru, este suferinţă şi absenţă a speranţei, într-o lume în care haosul, mic sau mare, este atotstăpânitor. Violeta Anciu, cu măiestria-i recunoscută şi altădată, ne oferă un excurs poetic existenţial convingător, acaparant chiar, pentru că ne obligă la o coborâre poate relevantă în propriul nostru abis.

Mihaela Oancea – Praguri

 

O călătorie plină de surprize şi de profundă emoţie ne oferă cartea Praguri, de Mihaela Oancea, apărută în urma unui concurs de manuscrise al Editurii Universitare din Bucureşti.

 Delicateţe şi candoare vs. rană şi suferinţă – din trei perspective oarecum explicitate într-o Notă asupra cărţii de a cărei utilitate m-aş cam îndoi – îmi pare a semăna unei măsuri de prevenire referitoare la interogaţia „oare ce-a vrut să spună poetul?”. Dar, ca promotor al rubricii Poemul comentat [de autorul său] din revista Urmuz, tind să trec cu generozitate peste acest artificiu, mai cu seamă că autoarea are „antecedente”, vezi notele de subsol din volumul Într-un timp fără maluri, din 2017.

Volumul de faţă are trei secţiuni, care se vor diferite tematic, dar care sunt bine şi unitar tratate de o poetă matură, inteligentă, cultivată, sigură pe uneltele sale, în preajma unui ermetism bine dozat, agrementat cu incursiuni suprarealiste. Mecanismul este dezvăluit, poate fără de voie, chiar de la început (p. 11): „cuvintele// […] iubesc cu sălbăticie/ iau forma a ceea ce îndrăgesc/ refuzând să divorţeze de butaforia/ în care nimeni nu rămâne orfan”. Este viziunea Isabellei, personajul primului ciclu de poeme, însă cine să fie Isabelle dacă nu una dintre măştile purtate de poetă?

Intrată în rol, într-un discurs îndrăgostit, continuă să se dezvăluie, cu spaimele iscate de haosul urban (creşteri şi surpări, p. 13): „în rochia cloş de mătase albă/ Isabelle coboară scările/ ca o mireasă leneşă ce ştie/ că nu se va mai întoarce”, în timp ce „două abisuri stau faţă în faţă/ ca nişte obiecte uzate” (efect de acuarelă, p. 18) şi „priveşte luna în convalescenţă/ - o statuie de ceară/ într-un Grevin prăfuit, / o lumânare aprinsă la ceasul morţii/ o lumânare de a cărei căldură nu te poţi bucura” (remember, p. 21). Periplul într-o lume a deşertăciunii, a ratării perpetue, continuă netulburat, chiar insistent, cu destule referinţe livreşti, ca să aflăm, de exemplu, „despre firea malignă/ a naturii umane/ şi cât de mică poate fi distanţa/ de la disecţie la vivisecţie”, cu trimitere evidentă la drama Elsei prin pierderea lui Lohengrin – „în neguri sublunare/ neştiută/ lebăda lui Lohengrin/ se stinge încet” (lebăda lui Lohengrin, p. 22) – şi, în lipsa călăuzei, absenţa unei posibile întoarceri a iubitului. „Ferestrele unei comunicări ratate” sunt larg deschise şi dezvăluie viziunile Isabellei, care „vede/ cum şurubul care ţine totul laolaltă/ începe a se desface// nimeni nu poate spune/ ce fel de strigăt va desena luna/ în următoarele nopţi” (culori, p. 27), realul se dizolvă, „respiraţia nopţii calde trage/ a mâl// pe podeaua de lemn/ cineva scapă o minge de bowling” (coşmar, p. 28), şi chiar dacă „Isabelle caută în praful ultimei prăbuşiri/ o dinamică a lucrurilor// […]// orice ar face/ se simte ca un prunc/ expulzat într-o realitate distopică -// Isabelle continuă cu mişcări domoale/ a decupa ferestrele/ unei comunicări ratate” (mărturie despre mărginirea fiinţei, p. 31). Butaforia cuvintelor pare a fi un fel de salvare, împreună cu „armonicele sacre ale lui Vivaldi” ori „ceaiul cu aromă de lămâie şi cuişoare// […] când greierii îşi fac apariţia/ deja orice grijă pare confiscată/ pentru eternitate” (întoarcere spre sine, p. 39), iar „îndrăgostiţii/ se îmbrăţişează pe bulevardul Voltaire/ convinşi/ că vor avea mereu la picioare/ Parisul” (sincronism, p. 41). Dacă ciclul se încheie cu somnul viu („Isabelle prinde imaginile cu bolduri/ le colecţionează”), pare că les jeux sont faits, masca a fost de folos, concluzia este clară: numai întoarcerea spre sine aduce beneficiul păcii interioare.

(Interesant ar fi de citit această parte a volumului în paralel cu o apariţie editorială americană tot din 2021, No Ruined Stone, de Shara McCallum, mulatră de origine jamaicană, având ca personaj tot o Isabella, care mărturiseşte că „Isabella nu sunt eu. Ea este o ficţiune. Dar Isabella este construită parţial din experienţele mele. Am evocat aici din viaţa mea emoţională, atrăgându-mi din depozitul cu nenumărate momente în care am simţit anxietate şi tristeţe legat de modul în care mă văd faţă de modul în care sunt văzută”.)

Partea a doua se desparte, aparent, de singurătatea (şi singularitatea, într-un final) Isabellei şi ne propune un dialog cu Cealaltă, cu Însoţitoarea şi, pe alocuri, înlocuitoarea, când deviem treptat în monolog despre rătăcire, alienare, pierdere. Ne aflăm pe o scară, într-o situaţie precum cea a pisicii lui Schrödinger, adică nu se ştie precis dacă şi cine urcă sau coboară – vezi aceleaşi scări, p. 56: „cine e cu adevărat bolnav – m-ai întrebat –/ cel ce dă frâu liber durerii sau cel care/ o stăpâneşte?” Starea de ambiguitate – „o încetineală/ urmată de o amorţeală” – domină, nimic nu e sigur, mereu există cel puţin două stări/situaţii posibile: „sistole şi diastole/ semnificatul şi semnificantul lui Saussure/ condensări şi disipări/ sfere şi cuburi/ scări şi povârnişuri” (cântec, p. 60). Fascinaţia ne atrage într-o lume a iluziei, unde „spaima mă studiază ca pe o insectă/ rostogolită de la est la vest” şi dezvăluie „că moartea nu-i decât un dezechilibru/ accidental/ un copil cu flori de cireş în mâini şi o cicadă pe buze” (cicade şi flori de cireş, p. 63). Prezenţa copilului şi trimiterea deloc întâmplătoare la cicade (insecte care apar primăvara pentru doar câteva săptămâni, năpârlesc, cântă asurzitor, zboară, se reproduc, iar apoi mor, iar generaţia următoare apare abia după şaptesprezece ani) justifică „aventura” însoţitoarei/înlocuitoarei – „navighez prin realităţile posibile/ cu pupilele dilatate de oboseală/ […]// alerg spre încăperi ce nu mai există/ în timp ce glasuri/arome/zâmbete se risipesc/ ca piesele unui puzzle// […] prin lanul de floarea-soarelui/ copilul trece şi cântă” (intermezzo, p. 66)  –, cu privirea întoarsă spre un trecut în care „uneori ninsoarea vine în plină vară/ iar în urmă rămâne un copil/ ce împleteşte părul lung/ din ce în ce mai lung/ al mamei” (doar iarba stăpâneşte veşnicia, p. 70). Se poate spune că totul culminează cu /sau conduce la/ poemul călătoria ( p. 71), povestea-vis a întâlnirii copilei care „se rătăcise” cu „o bătrână lângă care a mers mult/ mult timp şi care spunea că o cunoaşte”. Sensul acelei stări de a-fi-împreună-despărţiţi este subliniat mai departe – „pe celălalt nici nu-l vedem. se confundă/ cu decorul. dacă l-am înţelege/ am ajunge la sine şi n-ar mai vorbi despre noi/ pustiul// […]// suntem păsări în declin/ străine de lume şi de sine/ păsări ce îşi ard penele sătule de zbor întrerupt/ păsări ce se afundă în golul ceasului sau/ în rugina unui zâmbet uitat pe o alee/ demult// pe celălalt îl poţi înţelege/ doar cu sufletul.” (pe celălalt, p. 78); poate părea neuzual ca moartea să fie descrisă astfel: „atenţi al eroarea celuilalt nu la lumina din el/ nu observau cum bezna li se strecura în artere/ dintr-un perfuzor mânuit de cea cu şal/ roşu.” (cea cu şal de bumbac roşu, p 79), dar în lumea iluziei orice este posibil şi orice are semnificaţia trecerii pragurilor, în ambele sensuri.

Suferinţa spre care ne trimite ultima parte a cărţii – carcera – este bine sublimată poetic, emoţia se strecoară lesne şi nu este surprinzător dacă lacrima stă să apară fără a putea fi evitată. Poeta dă şi aici măsura talentului şi priceperii de a crea text convingător, rafinat, revelator, chiar fascinant – „cei din vagoane aveau ochii liniştiţi/ injectaţi cu 21 de grame de singurătate” (p. 87).

Cu Praguri, Mihaela Oancea mai urcă o treaptă spre împlinirea deplină la care aspiră pe bună dreptate, precum ar face orice creator serios şi dedicat de Poezie.