Mihaela Chiţac – Cabinetul de curiozităţi

 

 
Editura Neuma, din Apahida, ne-a obişnuit cu surprize plăcute şi în materie de poezie, aducându-ne adesea spre lectură autori cu personalitate puternică, distinctă, cu talent şi ingeniozitate, cu îndrăzneală şi cu mari nelinişti creatoare. Mihaela Chiţac pleacă spre poezie dinspre artele vizuale, cu aplecare evidentă către culoare şi abstract. „Subiectele pe care mi le aleg vin de la sine în momentul în care mă opresc asupra unui amănunt care răscoleşte în mine o anumită stare.” – declară undeva. Este o autentică mărturie de ars poetica, valabilă atât pentru pictura sa, cât şi pentru poezie. Numai abordarea le cam desparte, cum observă şi dl. Horia Gârbea, pe coperta a patra a cărţii – „Versurile au o concreteţe tăioasă” –, abstractul manifest din abordarea grafică, inclusiv în desenele dinlăuntrul cărţii, contrastează în mod fericit cu versul-obiect, mai ales atunci când trimite la o realitate fantezistă, miraculoasă, stranie: „ţipătul sare în ochi/ ustură, tunde din mine/ sfărâmă chipul oglinzii în fărâme/ în fundal un labirint de străzi/ cu sensuri unice şi fundături/ […]” (trosnet). Avem, însă, numeroase evadări metamorfice, semnificative pentru încercarea reuşită de a experimenta cu arome kafkiene (Gregor Samsa) ori cărtăresciene (păianjenul şi fluturele; la el, teluric [păianjenul] versus celest [fluturele], pământ versus cer, inferior [înspăimântător şi fascinant] versus superior, teroare versus extaz): „înainte de a fi fluture/ mă mişcam frenetic/ mă roteam prin oraşul copiilor feeric/ eram un turbion de energie juvenilă/ din care mă desprinsesem dureros/ aşa, cât o unghie fină, uşoară, infimă…/ […]/ am aterizat din senin/ rotocol alburiu/ dintr-un nor anonim/ în sufletul unui copil/ devenind un experiment/ molecular lipicios/ fluture de mătase fragil” (fluture). Tragedia insectei „încurcat(e)/ într-un caier se bumbac/ sau de vată de zahăr” devine salvare prin evadare a spiritului în refugiul infantil. Poezia Mihaelei Chiţac este pozitivă, luminoasă, iar propensiunea spre ritm şi muzicalitate, prin aliteraţii şi rime ce se aşază firesc, accentuează plăcerea lecturii dincolo de şi în beneficiul sensurilor reflecţiei subiacente: „celule prevăzute cu o armă/ îi apără pe cei ce vro să doarmă/ pe muzica lăsată în surdină/ tresar la acea mai mică larmă/ îndeplinesc o funcţie de rutină/ poziţionate-n stare de alarmă/ veghind la armonia lor deplină/ îşi protejează miezul moale/ cu o carcasă anodină/ pe care-o cară peste casă/ o conformaţie de ţestoasă/ crescută dintr-un soi de teamă/ castel cu turn de apărare/ creneluri îngropate-n ceaţă/ se întrevăd în depărtare/ goarna de-alarmă-şi drege grasul/ liniştea ţipă, sparge ceasul/ sună strident a deşteptare” (alarmă). Aglutinarea torenţială de imagini conduce pas cu pas, aparent haotic, spre compoziţia picturală, de acuarelă, a unui moment din viaţa cotidiană la care nu ne gândim neapărat dintr-o asemenea perspectivă. Paradoxal, tot spectacolul zgomotos matinal este rezolvat simplu: „liniştea ţipă, sparge ceasul”. Imaginea întreagă nu este/ nu poate fi descrisă grafic de penelul artistului; dar poate fi sugerată de cuvânt. Ceea ce şi face poeta, aici şi mai peste tot. Este posibil ca fuga ei spre artele cuvântului tocmai în asta să îşi aibă o motivaţie – imposibilitatea de expune esenţa imaginii unei trăiri („care răscoleşte în mine o anumită stare”) numai în contururi şi culoare. Sugestia vizualului – cum şi a audibilului – poate fi incompletă, ţine prea mult de vibraţia universală accesibilă limitat simţurilor fiinţei umane, aşadar artistul are nevoie – conştient ori dintr-un instinct benefic – de cuvinte, de nesfârşirea alăturărilor dezvăluitoare de sens. Astfel, dacă vorbim de realism magic în poemele Mihaelei Chiţac nu avem a greşi. Dar este şi un angajament etic în aceste versuri. Aparenţa descrierii de fapte banale virează repede spre analize de atitudine, ascunse sub metafore metamorfice: „miting neaşteptat la etajele superioare/ chiriaşii blocului de carne sparg uşi/ pe palier urcă intruşi/ furnicături în mâini şi în picioare/ deschid o fereastră la mansardă/ ies pe terasă la răcoare/ adio linişte pe coridoare/ încerc să-mi curăţ vasele comunicante/ din învechitele uitate interioare/ mă complac în fascinaţie/ deschid sertare preţioase/ înghit gogoşi din partea casei/ aştept de mult o explicaţie/ curentul de opinie îmi dă frisoane/ provoacă agitaţie la balcoane/ în exterior intensă animaţie/ agitatori pe stradă în pas de defilare/ poartă pe sus pancarte/ se apără de rele cu steaguri şi icoane” (miting). Evenimentul este trăit visceral, implicarea este, de fapt, sindrom de apărare, adaptarea este falsă, e înşelătoare, personajul caută refugiu dincolo de deşertăciunea realului, în vis, mister şi magic. Metafora este, de fapt, regina poeziei acestei autoare: „toţi bărbaţii din lume/ au plecat în galop călare/ coborând în ropot/ de pe muntele Venus/ pe câmpia lui Marte…/ o clipă de graţie/ în goana nebună/ domolind caii sălbatici/ cu-nspumate coame/ volbură în vânt/ săgeţi şuierând/ fluturânde cozi/ cu şfichiul de păr/ dându-şi singuri bice/ gonind peste câmpuri/ frenetic… ferice…” (Marte şi Venus)  Metafora cu ţintă precisă, adesea având sens reflexiv, dă valoare esenţială liricii acesteia. Anatomie, Instanţă, Prizonieră sunt poeme care dau seamă de varietatea temelor şi unitatea algoritmelor care induc emoţia: „îngân un cuvânt, nu-mi încap în gând/ în capacul ghindei din copac/ gândurile-ncep să-şi facă de cap…”; „o instanţă superioară/ a decis că n-avem dreptul/ la patru anotimpuri/ cu circuit închis/ ci la un remix climatic/ cu două sezoane bis; „ciorile […]/ descoperă ecografia igrasiei/ pe pereţii scorojiţi ai casei/ în desenele copilăriei”.

Desigur, creaţia ei a fost comentată ca apropriată suprarealismului, s-au subliniat rafinamentul şi inventivitatea, dar cei care au pus în frunte ludicul şi magicul, condimentat pe alocuri cu eticul, îmi pare a găsi cea mai corectă viziune. Nu avem o poezie a refugiului din real, ci a impunerii unui anumit real, bogat, extins în spaţiu şi timp cu inerentele şi de prea multe ori evitatele elemente ce ţin de psihologia receptării, de trăirea interioară ca filtru pentru emoţie. Delicatul poem de final defineşte relaţia poetei cu sine, folosind încântătoare metafore spre a oferi o reflecţie serioasă asupra existenţei. Avem un cabinet de curiozităţi cât un muzeu de alese bijuterii.

Erotikon geometric

Gabriel Alexe - Tango în Braille

 E o ordine în toate şi mai cu seamă la matematicieni nici nu merge cu plecăciune haosului, indeterminării, ci e laudă preciziei şi clarităţii. Dacă mai scrie şi poezie, matematicianul fuge cât poate spre abstract, urmărit neîndoielnic de concretul cotidian, prins din urmă, însă, şi cu tandreţe mângâiat. „Simţul echilibrului e viziunea unui copil ventriloc// un copil e un milkshake de fiinţe cu spaima la purtător/ toate fiinţele reproduse după tiparul originar/ contaminează realitatea zilei// (eu însumi dau buzna în mine şi nu ştiu cine pe cine a contaminat)” (pag. 48) – iată cum ambiguitatea inerentă artei poetice îl infectează cu emoţia pentru care leac nu există, nici vaccin. Pe urmele înaintaşilor săi, robi ai poeziei derivaţi (ori deturnaţi) din aşa-numitele ştiinţe exacte (atât de exacte, încât se schimbă pe ici, pe acolo, prin punctele esenţiale, la răstimpuri), Gabriel Alexe se aşează cuminte între zidurile solide ale lirismului dintotdeauna, cântă şi dansează cum ştie mai bine, pe nişte partituri împănate de surprize. Ba chiar construieşte forme plastice după formule recognoscibile, deja verificate pe la mijlocul secolului anterior. Şi ne invită, provocator, să le cunoaştem prin atingere imaginată direct, nu la „o promenadă în ritmuri de blues/ nisip azalee bonsai tsukubai aleea de vis andaluz”, ci să dansăm un fel de pasodoble în metru binar, după o partitură improvizată cu atenţie după scheme grafice precise: „te aşezi cu spatele în faţa oglinzii/ goală golită himerică/ saţietatea sânilor în oglindirea feselor// obişnuinţa conferă ochiului privire divină/ din unghiul perfect privesc întregul:/ faţă şi spate dintr-odată!// pensula împodobeşte sânul stâng cu faţa trupului tău/ sânul drept cu spatele/ pictez pe sânul tău ca un maestru o monedă aruncată în sus/ căzută în acelaşi tip pe ambele feţe!” Chiar din poemul ce dă titlu cărţii suntem, iată, aruncaţi într-un relief curat picassian (v. tabloul Fată în faţa oglinzii), din care mai lipseşte doar un timp ce curge (ori nu l-am observat eu…), căci dinspre Dali pare că vine continuarea: „dacă mă simţi deja m-ai îmbrăţişat în afara trupului/ precum aş agăţa pipa de fum/ şi fumul de tavan”, cum tot de-acolo părea a veni mai devreme şi „număr etajele la secundă/ secundele urcă trupul captiv în oglindă/ levitând în aer” (mai încolo, totuşi, „pe linia vieţii timpul pluteşte în gol”…). Combinaţia asta de Picasso-Dali, rivali ce s-au admirat reciproc timp de peste patru decenii, oferă poemului din debutul cărţii, dar şi celor care urmează, o vibraţie aparte, care-l subjugă pe cititor, surprinzându-l continuu. Gabriel Alexe experimentează o modalitate de a construi textul poetic pe un lirism deja imaginat şi pus în operă grafică. Alăturată eleganţei unui Klimt, aroganţa dezinvoltă a unui Schiele este împinsă înainte de către poetul nostru, căci nu cuvintele sunt importante, ci imaginile pe care le generează. Este o reuşită totală, întrucât, cum subliniază şi prefaţatorul Gellu Dorian, nefiind hedonic, ludicul îi permite să se joace narcisist, cu o autoironie molipsitoare: „Sună şi-ţi deschid cu sufletul// pregătesc un cocktail ne jucăm de-a v-aţi ascunselea/ te piteşti în rochia de seară şi eu mă prefac că te caut// funduleţul tu boreal (ridicătură de sân la vedere) te-a dat de gol/ pe alocuri eşti o floare de gheaţă îmbrăcată în cămaşă/ (de fapt în bluza mea de pijama fără nasturi în partea din faţă)/ eşti sexoasă rău când o strângi între pulpe!”. Metafora este mereu eflorescentă, „Trupul tău Anneliese/ vişin înflorit prin care mă târăsc ca omida/ rătăcind precum cariul în grădina prefăcută într-o violă moartă/ sub ochii unui vultur pleşuv// Trupul tău Anneliese/ alungă paiaţa veselă din mine şi o transformă/ în bagheta vrăjitorului din Oz”, şi neostoit în marja picasso-daliană! Decorul se schimbă adesea, paradigma grafică rămâne aceeaşi, de succes, vibraţia capătă uneori ritmuri ce amintesc de marşul care-i baza pasului de tangou: „în castelul de jad prin toate odăile/ bântuie frust seraphic stafiile/ tu stai pe sofa tolănită cucernică sfântă şi ipocrită// Petre aruncă trei pietre cu sete în apa sfinţită a Iordanului// demonul râde şi mă descântă/ mâna mea de trei ori te sărută/ pe gură pe coapsă pe pulpă/ într-un cor a capella sânii tăi cântă!” Erotismul este marca acestei cărţi de poezii, un erotism dezinhibat, presărat cu diminutive, cu zâmbete şi hohote de râs, nicio lacrimă nu se varsă, nicio lacrimă nu încape în alcătuirea grafică Braille pentru cei care închid ochii şi deschid larg inima, cei care urmăresc semnele desenelor închipuite cu geometrie cât se poate de variabilă – nu degeaba i-am amintit mai sus pe Klimt şi mai cu seamă pe Schiele. „Ah!/ făptura ta divină se reflectă în piscină/ ca un înger pe o raclă// te sărut şi dintr-odată sari în apă// udă nudă marmorată/ stau întins şi tu cuminte/ oală rece şi fierbinte/ bujoreii tăi de fată îmi aduc de sâni aminte// […]// trupul tău e biserica vie în care un înger căzut se ridică/ îndulcea şi miraculoasa liturghie!”, i se adresează poetul lui Désirée, una dintre destinatarele mesajelor adesea paradoxale. Muzica din spatele cuvintelor face şi ea cluul receptării, poetul este un artist complex şi lipsit de prejudecăţi formale – geometria presupusă, sunetul armonic adiacent ritmului, ordinea aleatoare ori paradoxală a imaginilor surprind fără oprire la o lectură normală ce devine iute incitantă: „Sub privirile mele stai întinsă pe o plajă forte întinsă/ privirile tale sunt întinse pe o mare foarte întinsă// […]// ca să-ţi fiu mai aproape m-am întins/ pe liniştea foarte albastră a mării”. De observat, tehnic, rimele, interioare sau nu, ce apar ici-acolo, spre bucuria urechii dedate plăcerilor mângâierii brizei delicate a cântului. Presărate pe alocuri, insulele de reflexivitate curată, sentinţele nu fac, totuşi, obiectul acestui volum, dar dacă apar, pun un accent ce conduce la o viziune diferită a demersului estetic: nu sunt ce par a fi, se poate auzi dincolo de alcătuiri precum: „la cer se ridică cine coboară din cer/ în pământ coboară cine s-a ridicat din pământ/ numai ţărâna urcă prin sevă până la mir// […]// lacrimile de jos sfinţesc lacrimile de sus”. Cum şi recursul la transcendent este rar şi iese din eroticul pur, intrând lesne în zona sobră a dragostei pure şi simple. Cartea este solid şi armonios construită, Gabriel Alexe, dăruit cu har, oferind spre lectură poezii atent finisate şi fără îndoială celor care se apropie de ele cu inima, mai degrabă decât cu ochii.

Forţa cuvântului fie frumuseţea sa

Dan Şalapa – Antiphonia epicus

     Cartea Lui Dan Şalapa este o cântare despre încântare. Esenţa ei aici se găseşte. Desigur, lucrurile nu sunt chiar atât de simple şi nici nu ne-am aştepta la aşa ceva ştiind cine este autorul: un om cu experienţă de viaţă, cu atitudine şi de atitudine, cu ştiinţa construcţiei textului care să conducă la emoţie şi la reflecţie. Deloc întâmplător, presară citate din ziceri de-ale lui Paul Valéry, spre a da seamă despre sensuri ale paginilor ce le urmează. O face chiar din deschiderea la secţiunea primă, Propoziţia 1. Inventarea alfabetului, în Ars poetica, cu „efect produs prin efect de produs”: „Descompun sunetul în silabe,/ Silabele - în vocale şi consoane,/ Apoi,/ Consoanele - în costume de bal mascat,/ Vocalele - în veliere fără echipaj,/ Iar la sfârşit,/ Descompun această poezie/ În tine,/ În mine,/ Pe urmă, invers,/ După care o rescriem/ Împreună.” Folosind sunetul, vibraţia cuvântului rostit, iscă spectacol, iscă aventuri misterioase, iscă emoţia îndrăgostirii ca un efect muzical profund şi desăvârşit. Deci aşa se procedează, după regula lui Valéry! Interesantă şi cu totul benefică această afirmată „dependenţă” asumată de o sursă de poezie din care oricare creator serios îşi poate hrăni ştiinţa facerii versului. Este un joc lesne acceptat de cititor, desigur, îndrumat fiind spre ceva ce îi poate fi familiar. Dar, evident, această cântare va fi pe mai mute voci şi noi le vom descoperi pe măsură ce înaintăm în lectură. Ceea ce pare simplu, devine complex, simbolurile devin mai bogate şi mai ambigue, poetul lasă spaţiu de locuire, de interpretare intimă, privată, de „aici sunt eu” din partea lectorului atent. „Locuiam până mai ieri/ [...]/ Într-un vârf de săgeată./ Nu aveam timp să mă măsor în viteză/ Cu lumina/ [...]/ Cum ar arăta lumea,/ Aşezată toată,/ Cu căţel, cu purcel,/ Pe un vârf de săgeată?” (Săgeata). Cugetarea, cu aerul de ironie, de ludic necesar şi caracteristic abordărilor lui Dan Şalapa, cheamă la participare. Se întâmplă, însă, tot felul de lucruri ca par a ţine de magie, „Iubirea urcă-n copaci/ şi se face fruct”, „Fotografia începe să danseze”, până când „Sângele ieşise din mine,/ Mă privea de-afară/ Cum priveşte ploaia/ Partea de dinăuntru/ A ochiului de fereastră”. Acest real miraculos căruia trebuie să i ne supunem necondiţionat este rezultatul unei mirabile arhitecturi a metaforei, în care autorul este un profesionist. Dacă-i bal, bal să fie! Şi epopeea antiphonică îşi face cu asupra de măsură datoria, aventura continuă cu o epică particulară, bogată: „Alămurile cojesc frecvenţe/ Surde/ Pe portativele subţiri şi cave,/ Degetele lunecă/ Pe clapele stătute,/ Se-nconvoie ca-n somn/ Aerul în tubul unicorn,/ Ce beznă e-n strigoiul de lumină/ Ieşit buluc, sfios/ Ca norul din zburarea expirării,/ Ce clar-obscur/ E-n carnea notelor,/ Sâmburi avortaţi/ Căzând-plutind/ Pe duşumeaua urechilor/ Dodecaedre.// Allegro!” (Saxofon). Vocile clare se amestecă, devin mesageri ai dezordinii, este o „beţie arhitecturală”.

Apoi, lucrurile par se întoarce pe dos. Pasul 2 ne invită, previzibil, la Ars Antipoezia: aici ar trebui să aflăm cum „le fabricateur” (termenul este al lui Valéry) a devenit poet. Sigur, poemul, ne spune undeva francezul, este opera întâmplării [„du hazard”], iar Dan Şalapa este mai precis: „Tot ce visăm e antipoezie!/ Abia după ce aşternem pe hârtie visul/ Putem vorbi de poezie”. Cine-l poate contrazice? Toţi oamenii visează, dar numai poeţii „fabrică” din visarea lor poezie şi o aştern pe hârtie. Poemul calcă pe căile interpretării filosofice – nici nu e prima dată, la autorul de faţă – insistând să clarifice prin metaforă şi joc de cuvinte o alcătuire cu trimiteri vizibile spre grecul Platon. Meditaţia supra rosturilor existenţei este suport vag ascuns al metaforei largi, epice, precum în poemul  În spatele nostru, ce trimite la shakespearianul „lumea e o scenă şi noi suntem actori”, iar aici, „în spate e cortina/ Care nu cade niciodată”. La fel se întâmplă cu Magazinul de muzică (şi dans), ori cu Seceta la pătrat [„Numai poetul cu poezia la braţ, călare pe-o tastatură/ (Adio, peniţă ori pană de gâscă, şi tu, călimară!)/ Se plimbă circumstanţial şi incită la rime şi versuri în cascadă,/ E-aproape-un viol gramatical ce vor ei, dar nu le pasă!// Par singuri pe-această planetă cuprinsă de secetă groasă,/ Poate-i mai bine aşa: eu, să consemnez perechea extravagantă,/ Voi, să citiţi aceste-nsemnări mustind de nervozitate,/ Să dejucăm prea potrivita stare de lucruri.”], bogăţia epică a metaforei, ludicul ridicat la ranguri înalte (dacă ne pare cumva că o amprentă de sorginte beat generation traversează versurile din această parte, nu cred că greşim, poate că Charles Bukowski – ori unul de-ai lui – s-a strecurat abia observat în visarea poetului…) oferă largi posibilităţi de beţie a frumuseţii lumii în toată complexitatea ei multicoloră şi polisemantică. Chiar de ni se spune că „poezia se citeşte de dimineaţă!”, poemele din această secţiune sunt de citit la orice oră, poate chiar mai bine seara, în locul insomniei: „faptul că nu ştii ce-i poezia/ Tot un fel de poezie este,/ Aşa că citeşte exact ce-ţi place/ Şi te vei citi pe tine...”

Secţiunea intitulată Iluzia 3 - Fragmente din copilărie ascultă de cu totul alt diapazon, se face loc nostalgiilor, personajelor care au marcat vârstele descoperirilor inocente, experienţelor definitorii de caracter viitor, de înţelegere a lumii în care, vrând-nevrând, avea să trăiască, cu povestea bunicii ce avea să-nvingă totdeauna „şi-n care este imposibil să nu vă recunoaşteţi/ Măcar unu la sută...”

Cartea se-ncheie cu Propoziţia 1 bis. Un poem conclusiv: „Minutele curg invers,/ Starea de vis/ Devoră visul,/ Coşmarele sângeră vid,/ Iar viorile rezonează/ A tăceri dezacordate/ Înghiţite de strunele oarbe.../ În rest,/ Absolutul,/ Stingher,/ Intră în scenă/ Pentru un nou bis.” Nimic nou, totul se reia continuu, e un du-te-vino perpetuu, nimic nu se sfârşeşte decât spre a reîncepe, „forma face organică ideea”, cum spune Valéry, dar alternanţa antiphonică a vocilor, dialogul adesea contondent, „refrenizarea” neîncetată a ritmurilor lumii fac emoţia să baleieze între lacrimă şi zâmbet, între bucurie şi durere, totul prin puterea cuvântului. Aceasta este forţa pe care se sprijină poezia lui Dan Şalapa, acesta este frumuseţea care traversează cartea întreagă.

 

Fascinaţia parabolei

  

Motto: „după convingeri/ sînt taoist/ pentru că lumea/ e plină de întrebări/ la care dumnezeu/ nu ne cere/ niciun răspuns” (H.G.)

 

E greu şi, poate, fără vreun folos practic să separi arta poetului Horia Gârbea de arta dramaturgului, a prozatorului şi chiar a criticului literar. Pentru că ele coexistă într-o unitate coerentă, bogată şi diversă, o adevărată estetică integratoare (vizibilă mai cu seamă în eseistică). Autorul foloseşte anume structuri complexe pe care îşi fundamentează arhitectura discursului spre a induce plăcerea lecturii şi o emoţie însoţită obligatoriu de reflecţie. Nimic din ceea ce scrie Horia Gârbea nu este act gratuit, „artă pentru artă”, nici loc comun, mereu surprinde marşând în direcţii neaşteptate, într-o simbolistică aparent simplă, dar plină de sensuri pentru o lectură atentă. La toate acestea se adaugă o muzicalitate intrinsecă (era să spun secretă) a textului (nu doar în secţiunea pe alocuri rimată Bufniţa din parc), un fel de „muzică de scenă”, discretă, dar persistentă, cu accente, pauze, ruperi de ritm, care-l fac totul să vibreze subtil, mai cu seamă la o lectură cu voce tare. Poate şi de aceea mi-a rămas în memoria afectivă recitarea de către autor a poemului O cafea cu Maria la un liceu din Ploieşti… Exigenţă ar mai fi de adăugat, faţă de sine, cum şi faţă de ceilalţi.

Toată această introducere spre a ajunge la subiectul textului de faţă, iscat de lectura volumului Amintiri cu poduri, poezii de Horia Gârbea, apărut în 2021 la editura Neuma, din localitatea Apahida. (Recunosc, sunt atras şi de locul unde este înregistrată editura, căci iubesc tare formaţia Semnal M şi o ascult oricând cu bucurie! Piesa instrumentală din 1979, care conţine numele localităţii, durează exact 5 minute şi 15 de secunde, cât face personalul de la Apahida până în gara din Cluj!) Este o carte cu nostalgii şi mai cu seamă de înţelepciune: „Înţeleg că-s bătrîn numărînd/ Podurile vieţii mele, pe rînd./…/ Ce multe rîuri am traversat/ Şi nici unul nu m-a udat./ Iar acum îmi şopteşte unul din draci:/ Dar cu Styxul, cum ai să faci?” Altfel, o lectură aparent lejeră, textul fiind de tip narativ, dar cu o construcţie subtil dramaturgică, ce te obligă mereu să cazi pe gânduri, în căutarea unui sens, uneori ambiguu (v. cocorul şi pipa, paisprezece copaci, în munţii yang dang), alteori evident ironic, jucăuş (v. broasca şi bâtlanul din ora cinci dinspre seară, ori surîsul lui nagasaki).

Este Horia Gârbea un adevărat poet-comediant, e chiar magister ludi, scrie ca şi cum ar juca roluri diverse, sare dintr-o scenă în alta, mereu sprinten, mereu surprinzător, totdeauna încărcat de fior poetic şi mai cu seamă de necesara reflexivitate. Unele personaje sunt, în general, recognoscibile istoric, ele sunt puse în situaţii care respectă imaginea cu care suntem obişnuiţi, dar autorul o augmentează sensibil, spre a demonstra ce altceva decât precaritatea lumii în care con-vieţuim („lumea a rămas/ tot sălbatică şi absurdă” – vintage; „ce să mă fac/ zumzetul realităţii/ a devenit insuportabil” – pactul cu realitatea). Am evidenţiat surîsul lui nagasaki – „nagasaki i-a întrebat/ scrie cumva/ şi din ce pricină surîd/ nu deloc au zis ceilalţi/ despre asta nu scrie nimic// atunci e bine/ a răspuns nagasaki/ şi a continuat să surîdă” –, asemenea ori cu o notă mai gravă, se întâmplă în lucruri de folos – „apoi diogene s-a urcat/ pe treptele templului/ şi a privit uliţele/ pline de lume/ care umbla grăbită prin cetate/ şi a zis/ ce mulţi oameni/ de care nimeni nu are nevoie”. Majoritatea poemelor sunt şi un fele de fabule cu tâlc, parabole demne de a fi aşezate în Panteonul genului pe o treaptă înaltă.

Dar poetul nostru se lasă răpit (nu şi rănit!) şi de frumuseţea şi misterul naturii naturata, ignorând voit natura naturans, precum în elegie: „dacă vei afla adevărul/ dacă vei stăpîni cuvintele/ vei putea oare scăpa/ de melancolia acestui/ amurg de primăvară întîrziată// o cioară şi o bufniţă/ zburînd între sălcii/ lasă umbra lor peste iarba/ care nu o poate simţi// ce concept/ are puterea să desfacă/ umbra vînătă/ a serii care va cuprinde/ lacul peste mai puţin/ de o oră”. Este de multe ori el însuşi personaj, precum în poemul sentimental de ce, ori în anecdoticul selfie. Dar este şi poetul care scrie despre arta sa poetică, la fel de dedat tâlcurilor mai degrabă directe, însă mereu în forma unor superbe metafore (v. secţiunea Rana îngerului, cea faţă de care cititorul pătimaş din mine se simte foarte ataşat). Întreg volumul de faţă este plin de nostalgie şi ironie, cel mai adesea abil combinate, plăcut derutante pe alocuri şi mereu acaparante la lectură. Este, evident, repet, o carte de înţelepciune, bine scrisă, bine structurată, reflexivă în fiecare pagină a ei: „copilul m-a întrebat/ de ce bufniţele/ trăiesc atît de mult/ nu trăiesc mult – i-am spus –/ noi oamenii/ trăim prea puţin”. Este inevitabil, la final, să reiau spusa lui Nicolae Manolescu, de pe coperta a patra a antologiei Ceasornicarul, din 2020: „Parabolele lui Gârbea sunt surprinzătoare, pline de hazul ideii, de un umor intelectual, pigmentat uneori cu sugestii livreşti. Şi, aproape fără excepţie, bine articulate, pe mai multe planuri, capabile să susţină cel mai subtil suspans în privinţa semnificaţie poetice.”

Adrian Zăinescu • Temeriada

 

„am mai bifat o zi/ pe această planetă grăbită”

 

O poezie din zona existenţialismlui, cu amprentă [auto]ironică, interpretată de un actor al unui mod de a fi cel ce nu eşti („ego sum qui non sum“), dar profundă în fond şi marcată de angoase mascate subtil, ne oferă autorul odată cu această carte având un titlu deliberat ambiguu în semnificaţii – Temeriada derivă din „temere”/ teamă („mucenic/ al tuturor temerilor tale.”) ori din „temeritate”/ curaj („Ceea ce/ ne mai dă curaj/ în fiecare zi/ este gândul/ că mâine...”)? Acest sprinten joc al dublei valori semantice face cluul poemelor, pendularea între sobrietatea întrebărilor despre viaţă şi zburdălnicia răspunsurilor eludând recursul la esenţele tragice ale vieţii. Poate că este de preferat seninul, fie el cât de puţin, înnorărilor şi ceţii de care ne lovim neîncetat – pare a sugera poetul. Precum Søren Kierkegaard, analist al sufletului socratic, autorul pare că a căta să afle „cum ar fi să trăieşti o viaţă întreagă numai prin perspectiva ironică?”, pentru că, observă asemenea filosofului danez, „prezentul nu se potriveşte cu ideea” şi atunci se simte „prizonierul finitudinii”.

 Cu mijloace stilistice adecvate, avem spre lectură poeme ce ne-ndeamnă, aşadar, la reflecţie, dar ne induc şi o indefinibilă emoţie, poate legată de nostalgiile stârnite din recursul la cotidian, chiar atunci când aparent ne aflăm în zona transcendentului. Aspectul conform căruia „Încă de la începuturi,/ Dumnezeu se tot chinuie/ în zadar/ să mă plămădească” – este expediat curând înspre eros: „Noroc de tine, femeie,/[...]// Numai tu,/ cu răbdarea ta de neînţeles/ pentru vremurile astea,/ ştii cum să mă înfiripi,/dându-mi formă şi trup/ care să reziste/ suflării dumnezeieşti,/ în aşteptarea unui suflet/ care poate te va iubi/ sau poate nu…” Chiar dacă „suntem din ce în ce/ mai târzii” „Şi parcă rânduielile lumii/ şi-au pierdut din esenţă”, „Facem colecţie de zile,/cu pasiunea unui filatelist înfocat./ Le strângem chiar dacă unele/seamănă leit cu altele.” Pare venind dinspre din Mitul lui Sisif, al lui Albert Camus, cu tot cu absurdul ce îi decorează acestuia existenţialismul. Am citat mai mult pentru că acesta este tonul întregului volum, un îndemn la acceptarea inevitabilului, la evitarea răzvrătirilor inutile, a sacrificiului fără rost, atâta vreme cât „locuim cu toţii/ într-un terariu gigantic” şi Cineva „ne priveşte/ curios/ printr-o lupă,/ amuzat de cât/ de caraghioşi/ putem fi.”

Abordarea aminteşte cumva şi de Marin Sorescu, unul mai blând şi mai cuviincios, dar tot aşa de ştrengar, de vreme ce, la pagina 36, Charon intră în grevă, iar la pagina 99 soseşte imperativul: „Dumnezeule,/ când ai puţin răgaz,/ dă-mi condica ta/ de sugestii şi reclamaţii,/ aş cam avea ceva/ de scris acolo.” Ba se întâmplă ca „Marin,/ nebunul satului,/ a aruncat ieri,/ în fântâna aia secată/ din vale,/ piatra filosofală./ De atunci,/ cătunul nostru/ a devenit/ atracţie turistică.”

Poetul intră permanent în dialog persiflant cu tot ceea ce-l înconjoară, cu semnele trecutului („Pe cine aţi băgat/ în calul troian,/ de-l tot bufneşte râsul?”), este interogativ şi cu sine însuşi, se miră, se îndoieşte, constată şi acceptă; nu se revoltă; se adaptează. Alternează dialogul cu monologul, neobosit în a provoca lectorul la o călătorie imprevizibilă. Aventura sa, cât este aventură, e povestită aproape didactic – de aici şi ironia omniprezentă, persiflarea chiar şi a celui care se presupune că citeşte având cine ştie ce aşteptări superioare. Este evident că dimensiunea discursului absurd vine din constatarea deficitului de sens în alcătuirea lumii contemporane. Un exemplu bun este poezia „I se spune dragoste”, pag 113-118, dar şi poezia „Vegan”, pag. 126-128: „Moartea/ şi-a lăsat barbă./ Lungă/ până spre stern,/ în pas cu moda/ vremurilor astea triste./ Umblă acum/ îmbrăcată/ după ultimul răcnet”.

O căutare mai acribioasă, mai scormonitoare asupra declicului ce stârneşte producţia poetică ne dezvăluie o căutare de sine acerbă a autorului, o încercare de constituire şi mai cu seamă de re-constituire a fiinţei interioare aflate în continuă dezagregare, împreună cu lumea (pe) care o găzduieşte. „Ca o turmă/ de ciute speriate,/ mânate din spate/ de o haită de lupi,/ anii mi-au luat-o/ la fugă/ de ceva vreme”. Cititorul este luat nu doar de martor la întâmplarea sinelui, ci este invitat să participe cu propriul sine la procesul perpetuu de structurare a instructurabilului. Metafora este relevantă, ca totdeauna: „Ştirea spunea/ că Dumnezeu/ a creat omul/ din cenuşa rămasă/ după fiecare înger/ pierdut în luptă./ Doar aripilor/ nu a mai reuşit/ să le dea formă/ şi ne-a creat/ fără ele.” Eşecul Creatorului, de care se pare că El era mulţumit, a condus la faptul că „tot continuăm/ să ne creăm/ zi de zi”, „miliarde de trupuri/ din cenuşă de înger.”

Paula Bârsan – Sui-Generis

 

O lume a oximoronului

 Desigur, nu ne trimite tocmai la Blaga, cu toate că ecouri sunt vizibile, ceea ce este cu siguranţă benefic pentru poezie, şi nici la preceptele paradoxismului, de care ne-ar îndemna să ne apropiem ascetismul asumat al scriiturii, ci doar la un nevinovat (?) joc de-a v-aţi ascunselea practicat cu delicateţe de o poetă matură, stăpână pe uneltele sale, prin care se încercă a se tăinui propensiunea spre trăirile profund amoroase în formulări abstracte, ambigue, prin refugiul în simbolistica şi bogăţia naturii – naturalia non sunt turpia, totuşi –, a stărilor şi evenimentelor exterioare, semnificative adesea la un al doilea (şi chiar al treilea) nivel de percepţie prin aglutinarea de sensuri. Este şi acesta un mod de abordare a poeziei, ambiguizarea imaginii spre demonstra un ascetism mai degrabă dorit decât prezent – vom vedea mai departe ce sursă ne pare a avea.

Iată poezia Imperium, aflată în vârful realizărilor din acest volum: „Clocote băteau în inima mea,/ Vraja strângea, ţipa,/ Alergam cu tine în piept,/ Aşezam fuga în cer,/ Să mă acopere cândva./ Ştiam că secunde conta./ Ce să-i dăruim/ Pavilionului ars în răstimp/ Decât minuta pierdută?/ Am desluşit păcatul vieţii/ Nu am iubit pe deplin clipa/ Dăruind nostalgie tinereţii/ Galopam acest fir.” Ascensiunea dorită, benefică, este greu de obţinut şi şi mai greu de păstrat; trăind momentul prezent, se ratează ceva, poate momentul viitor, poate amintirea celui trecut. Oricum, neîmplinirea este şi ea omniprezentă, neratabilă: „Numărai un inventar de aripi,/ troieni în păstrare./ Le scanai, garându-le în fiecare seară/ Să nu-ţi evapore ardoarea./ Apoi, dimineaţa, ca să răsară,/ Le aşezai ordonate,/ Categorisii în trăiri fiecare faptă/ Prea dezgolită,/ O înfăşurai primenită/ În surâs tropical de fată frumoasă/ Devenită şoaptă./ O dorii acum arogant în surdină,/ Ca o năpastă, sofisticată, asupritoare./ Războinică chiar./ Apoi murii,/ Trecuse expusă,/ Vibrantă, strivită prin mintea ta solitară,/ ticsită cu efemeride.” (Colecţionarul de emoţii).

Fără îndoială, erotismul dă pe-afară, nu se lasă eliminat, ascuns, irumpe: „Te chem,/ Nu te cer,/ Te cuprind,/ Te dezbar de mine,/ Alungându-te…/ Te miros,/ Te mentalizez,/ Te iubesc,/ Mă vindec de tine,/ Iubindu-te, iubire.” (Onestitate). Precum şi în mărturisirea onestă care urmează: „Cei mai frumoşi ochi,/ Cea mai spumoasă privire/ Mi-am luat-o din tine,/ Străfulgerând necuprins./ Te-a aprins, te-a convins,/ Tolănindu-te nins,/ Şoaptă-n uimire de clapă,/ Atinsă înfoire plutesc.” (Planor) ori în poema concluzivă care încununează: „Voluptatea e ascuţită,/ Apoi netezită din îndrăznită,/ Strivită de geana ta,/ Plesnind pârgul meu” (Aproape rod).

Se cuvine să nu trecem cu vederea şi să apreciam, de-acum,  tributul generos trimis către Măria Sa Poetul Ion Barbu, nu oarecine reuşeşte performanţa, iară Paula Bârsan este o câştigătoare şi aici, se vede peste tot, fără a mai fi nevoie de o demonstraţie. Evident că din stirpea asta se trage cu precădere arta sa poetică, ceea ce nu înseamnă că se evită expresia directă, fără încifrări şi zorzoane: „Ţi-am mângâiat inima/ cu buzele calde, pulsând-o uşor/ […]/ Că tandreţea nu-i noaptea de vară,/ Furoul satin al visului/ Aprins preambul.” (Defibrilare). Reuşitele în descifrarea emoţiei poetice pentru lectorul obişnuit aicea stau, în dezvelirea până la nuditate a senzaţiei realului. Delicateţea gestului face cloul poeziilor acestora lipsite de ardoarea demonstraţiei vreunei esenţe existenţiale, dar luminate de ardoarea afirmării sentimentului şi a dorinţei: „Mi-au căzut penele,/ Goliciune mă obligă/ Să nu mă acopăr cu gena ta./ Eram o mică, zgribulită aripă/ Cu care vorbeam/ Şi o întrebam; şi-e bine?/ Pe cine mai vrei catifea de castan?/ Şi ea, fericită, zbura tot spre mine,/ Tânjind la azima mea.” (Controversă).

Şi totuşi, dincolo de toate tentaţiile interpretative care ne cheamă, o prezenţă discretă, subtilă, dar aproape nelipsită este oximoronul, ceea ce apropie creaţia poetei de faţă de generaţiile mai noi într-ale poeziei. În găsim direct, în expresie, dar mai cu seamă ascuns, discret, în situaţiile puse în scenă, în interogările existenţiale: „Aceeaşi vocală tăcere/ Veche, curentă strigare./ Amestec de iele tot cauţi,/ Generezi un păcat finisat, ascuţit,/ Atât de anost în strigare, în gura mare,/ Şi nu-l găseşti atât de umbros/ Pe cât de găunos înfloreşti.” (Toba mare); „Iconostas de emoţii,/ Verzi valuri, cidrate păduri,/ Mângâiate de soare/ îngenunchiat efemer./ Frunte plecată, gest larg,/ De inimă pictată-n mister,/ Trimit spre tine/ Eşafod veşniciei!” (Vitraliu); „Octombrie mofturos,/ întunecat spre umbros,/ Te învelesc în iubirea mea caldă, solară,/ ca un soare de vară,/ Ascendent dogoritor spre uscat./ […]” (Acustic). Este foarte posibil ca trăirea poeziei de către autoare să fie sub semnul oximoronului, ceea ce nu ar fi deloc surprinzător, într-o lume contemporană în care binele şi răul, frumosul şi urâtul, adevărul şi minciuna îşi schimbă atât de des locul, se confundă şi scufundă omenescul în neantul ambiguităţii. Paradoxul, vecin cu oximoronul, este că Paula Bârsan abordează, îmbrăţişează chiar, toată această lume trăită deplin de pe poziţiile luminosului, ale speranţei, ale apartenenţei la umanul cel mai profund. Nu este o poezie a sfârşitului de lume, a postumanismului (că tot e la modă ideea), ci a continuităţii, a perenităţii, a stabilităţii: „Am renăscut azi pentru mâine,/ Apoi nebuloasă de emisie în poimâine,/ De ieri, de alaltăieri, de atunci,/ Te iubesc, ani-lumină plutesc.” (Steaua mea)

Altfel, reconfortante la lectură sunt numeroasele „declaraţii de dragoste”, care mai de care mai pline de entuziasme generoase şi de imagini semnificative – a se vedea mai cu seamă poeziile Grazia, Vals, Erezie, Bizarerii, Dezvelire („Şi te aştept/ În fiecare seară/ Doar cu dorinţa-mpânzită,/ Nu goală născocire/ Pe umărul secundei,/ Sidef ursit./ Te conduc în avânt de clapă,/ Maternală, crescendo, sorbit/ În absint de argint.”), Nins, Nocturna, Prelungire („Şuieră vântul, m-aprinde…/ Câte de mult te iubesc/ […]/ Să nu-ţi sting acum fitilul milimetric, topit,/ Îl schimb cu un altul mai lung în vegheat,/ Încălzit cu untdelemnul aprins/ Din pomana viilor nestinşi în iubit.”), Ofranda, Portretizare etc., etc.

După anterioarele volume Adoraţie, Aspiraţie, Entropia, cartea Sui-Generis consolidează statura poetică a Paulei Bârsan.

_______

Paula Bârsan – Sui-Generis, Editura Letras, Snagov, 2022

 

Mircea TECULESCU – Jocul şi moartea

 
Un virtuoz al formelor poetice japoneze – haiku, senryu, tanka, haibun – se întoarce spre cititorul european cu formule familiare acestuia, sonete şi strofe cu rimă sau versuri libere, şi chiar reuşeşte să îl convingă, să îl subjuge, să îl facă să creadă că are de-a face cu o schimbare de paradigmă. Acesta este Mircea Teculescu în noua sa carte apărută la Editura Neuma: Jocul şi moartea. Din fericire, lucrurile nu sunt atât de simple, poetul nostru este, în fond, acela dintotdeauna, complicat şi simplu, delicat şi plin de forţă, nu forma/formula îi face poezia, ci acele gânduri de transmis, acele întrebări de pus, acele răspunsuri de căutat. Răzvrătit, parcă pe urmele revoltatului Antonin Artaud („Nous n'avons jamais écrit qu'avec la mise en incarnation de l’âme, mais elle était déjà faite, et pas par nous-mêmes, quand nous sommes entrés dans la poésie.” - Révolte Contre la Poésie, 1944), poetul nostru dă seama de avatarurile sufletului său în călătoria, adesea iniţiatică, prin lumea spiritului şi aceea a materiei. Am scris altundeva despre contemplaţia reflexivă ca o constantă a poeziei sale, o luciditate a privirii care vine tot din exerciţiul versului japonez neimplicat, ci numai observator atent (precum „crengile de copaci ajung să pară/ ideograme, desenate-ntr-o seară”), însă aici se simte mai accentuat insinuarea atitudinii, nu neapărat discrete, când lucrurile iau o întorsătură de tipul crizei recluzive – a se vedea poemul Stau (p. 10): „îmbrac fiecare zi aproape la fel,/ uit că memoria e o simplă epidermă/ de pe care recluziunea desprinde/ tot felul de amintiri,/ în timp ce oraşul ridică/ nepăsător din umeri şi tace,/ ca să pot conştientiza/ trecerea impudică a echipajelor de salvare,/ nu-mi mai rămâne decât să aflu/ cât spaţiu şi aer pot duce cu mine,/ din balcon în interior,/ până se va aşeza iar noaptea/ şi vine ora când trebuie să tai/ întunericul în felii”. Deja observatorul se angajează, intră în joc, face obiectele şi spaţiile să acţioneze, să reacţioneze: „Aripile avioanelor/ străluceau,/ trăgând norii” (p. 14), „privesc ferestrele clădirii/ care uneori încep să plângă” (p. 17), „trupul -/ acea bucată de piele care înfăşoară/ amalgamul de oase, carne şi sânge,/ stă de vorbă,/ în sala de tratamente a îngerilor,/ cu chirurgul său” (p. 35). Jocul este cel de neevitat, este jocul cu moartea, chiar dacă în titlul cărţii apare particula copulativă, ele nu sunt într-un vizavi, faţă în faţă, ca la o luptă dreaptă, ci întrepătrunse, intrinseci lăuntric, se conţin una pe altul, unul pe alta – cumva nu se pot nicicum separa. „M-au aşezat pe un pat,/ între/ bolnavul cel drept şi bolnavul cel stâng;/ este noapte,/ nimeni/ nu-şi are umbra;/ […]/ când şi când încăperea devine cub auriu,/ în ochii celui din stânga poate/ nu va mai ajunge nimeni,/ uneori din ochii celuilalt pleacă/ întruna păsări măiastre;/ […] (p. 33) şi aventura continuă: „apoi trupul îşi ia rugăciunea cu el,/ urcă până la ultimul etaj,/ se întinde pe crucea orizontală,/ neagră, ca viaţa sa/ părăsită de bunăvoie -/ şi un stol de păsări îl face pasăre”(p. 35). Spaţiul pavilionului – aluzia la concentraţionar este evidentă! – este în acelaşi timp conştiinţă trează, vede, ştie „că nicio stea nu-i mai trece pe coridoare,/ s-au retras toate, afară, în parc,/ stelele din care erup culori,/ câte cinci, şi apoi se fac roată,/ întunericul din fiecare om să-l scoată” (p. 37). Una cu materia-capcană fiind, spiritul nu are altă şansă de a se elibera decât recursul la divin, la Acela care a făcut ca la început să fie Cuvântul: „Deschid ochii trupului meu/ şi ochiul firii mele/ în fiecare dimineaţă;// toate gândurile mele,/ cuvintele mele,/ poftele mele,/ toate lucrurile mele -/ aşteaptă voia mea;// această voie a mea/ aş vrea să fie voia Ta,/ de acum” (p. 45). Poetul ştie foarte bine că nu are altă cale decât aceea de a se supune Legilor Cuvântului şi cu ele va să meargă mai departe pe calea creaţiei originale. („Le poète qui écrit s’adresse au Verbe et le Verbe a ses lois. Il est dans l’inconscient du poète de croire automatiquement à ces lois. Il se croit libre et il ne l’est pas.” - Antonin Artaud). Aceste Legi îl conduc, pe alocuri, la formulări în care sună faste ecouri clasicizate, aici nichitiene, care adaugă substanţă emoţiei dinspre o caldă muzică recognoscibilă: „Aşa cum ochiul/ frunză este,/ când verde ţi se arată/ ţie/ [..]/ aşa cum ochiul/ peşte este,/ tăcut şi lunecător/ printr-o apă ce curăţă/ [...]/ aşa cum ochiul/ stea este,/ înfăţişându-se ţie strălucitor,/ cu lacrimile uscate/ [...]” – (p. 15).

În toată această cavalcadă de emoţii şi sentimente, înfrângeri şi aparente victorii, puneri în scenă strălucitoare ori cufundate în umbră, poetul găseşte şi o stea a speranţei, reflecţia sa dând seamă de recursul la buna înţelepciune: „Ce este în jur există doar/ pentru ochiul ce vede, ştim asta -/ ne-o descoperă mintea şi cartea;/ dar uite, fiecare lacrimă conţine/ o particulă de suflet, altfel ea/ n-ar putea să apară, tot aşa cum,/ fiecărui strop de ploaie, ca să existe,/ îi trebuie un obstacol, un fir de praf/ în jurul căruia se strâng moleculele” (p. 65). „Jocul şi moartea” rămâne, însă, un mister de dezlegat de fiecare dintre cei care citesc poemele, în propria temniţă, capcană, colivie – oricum vor dori a-şi numi/defini trupul în care vor purcede a cugeta: „O, lume, arătată de simţiri/ înşelătoare,/ din care ea, Lumina necreată/ nu dispare,/ mă foloseşti ca pe-o maşinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie;/ [...]/ O, umbra mea, de soare însoţită-n/ locuire/ şi înger veghetor trimis, o umbră/ la a mea menire,/ ei ne privesc ca pe-o maşinărie/ ce nu-i stricată, ce pare încă vie” (p. 76).