luni, 28 noiembrie 2016

Miruna Mureşanu - Spovedanie

[prefaţă] 




Textele poetice din acest al patrulea volum al Mirunei Mureşanu (după Secunde desfrunzite -1994, Vinovăţia memoriei - 2002, Lumina mântuitoare - 2012) sunt, cu o expresie străveche, „de mai largă respiraţie”, adică nu se tem de mulţimea cuvintelor, de o mărturisire detaliată a trăirilor interioare, a  emoţiei de sorginte spirituală creştină. 
Poeta are, cu asupra de măsură, imaginaţie verbală, expresivitate emoţională, narativitatea dezvăluindu-se desfăşurată neostoit, ritmic, de multe ori surprinzător, dar nicidecum forţat, în absenţa fericită a unor de false meandre constructive pe care genul mărturisirii de sine l-ar fi putut reclama. 
Acelaşi expresionism existenţialist cunoscut, acum atingând, ca o boare, mai degrabă dimensiunile imanenţei spirituale kierkegaardiene, decât acelea, de altădată, ale anxietăţii transcendentale heideggeriene sau ale absurdului din proiectul uman ca eşec pe linia Kafka-Sartre-Camus, încarcă de sens versurile poetei, desfăşurate într-o viguroasă polifonie a interogaţiei şi a viziunii. O frenezie contemplativă angajată, de această dată, diferită de abordarea discretă din cartea anterioară (Lumina mântuitoare) se desfăşoară simfonic, în imagini policrome îmbietoare, dintr-un prea-plin de trăire la intensitate maximă.
Acum se scrie poemul final, ultimul, poate de rămas bun, iar el este o fiinţă vie, cu „sângele curgând” şi „răsuflarea fierbinte”, este tovarăş pe un drum („eu şi poemul-martor într-o singură corabie / un poem nesfârşit egal cu viaţa mea”), în lipsa unei călăuze („luntraşul absent face semne pe care nu le înţeleg / spune cuvinte pe care nu le aud / pentru că vântul le împrăştie cum pe-o cenuşă / a poemului-călătorie pe care-l port / de o viaţă în suflet / fără să-l ştiu fără să-l scriu”). 
Este „poemul-nostalgie”, „o rugăciune / în forma cuvintelor-inimă”, cu veritabile valori psalmice, atunci când emoţia virează lent şi imprevizibil spre chemarea înaltului: „îl aştept pe Dumnezeu / stând în lacrima poemului meu”, „iar El trecând văzut şi nevăzut şi Om şi Dumnezeu / prin sufletul mut al poemului meu”. 
Este poemul din cuvintele-corp, Miruna Mureşanu, în haina de personaj, este înconjurată de / şi există ea însăşi în / cuvinte: cuvintele-inimă, cuvintele-ochi, cuvintele-mâini, cuvinte-cărare, cuvintele-rugăciune, cuvintele-aşteptare, cuvintele-aripi, cuvintele în formă de lacrimi, cuvinte curse din inimă pe piatră, cuvintele continuând să ridice munţi de iluzii, cuvinte de lună şi de pământ, cuvintele care zideau naşterea mea, mucegaiul cuvintelor etc.
Poem cu poem, se face o rememorare a trecerii vieţii, spovedaniile amintind fiinţe care i-au definit existenţa - tatăl („ochii tatei deschişi par să mă vadă / hotar între mine şi piatră / ei par să păstreze o taină / sub piatra cum o veşnică haină”), mama („venise la mine spre seară / iar când i-am deschis uşa / am văzut-o atât de frumoasă / stătea rezemată de uşă şi mă privea”) – iar monologurile urmărind propria devenire, îndelungată şi complicată, prin lumină şi umbre („umbra copilăriei alerga să mă ajungă / într-o lipsă de trufie şi fast / cenuşa ei îmi povestea ceva despre fluturi /şi despre povara visului cu ochii deschişi”; „eu purtam o maramă în jurul genunchilor / parcă ţesută din gânduri / pe care cei plecaţi le lăsaseră-n urmă”), cu piatra, câmpia, luna, iarba, păsările, fluturii, scările, pustiul, văzduhul, pragul, moartea, anotimpurile şi timpurile – într-o simbolistică dedată vagului multiplu semnificativ, într-o atrăgătoare reţea-capcană precum o pânză de păianjen: „culoarea asfinţitului schimbătoare / prin încăperile goale / unde liniştea înstrăinată de sine / aidoma unei pânze de păianjen / sau unei dantele învechite”. Peste toate, „spaima de singurătate a nu ştiu câta oară / cu răsuflarea de ceară”.
Încă o dată,  Miruna Mureşanu reconfirmă o maturitate artistică şi o imaginaţie creatoare de înalt nivel, dincolo de mode şi de modèle, reflectând cu înţelepciune şi cu profundă emoţie asupra existenţei şi a precarităţii clipei – „vama tăcerii” -, unde, în fond, „valea singurătăţii rugineşte în taină / ascunsă între umerii obosiţi ai inimii nimănui.”

luni, 14 noiembrie 2016

Adrian Lesenciuc – Cartea de apă. Cu Borges, privind râul


Un pariu câştigat


Evidenţa te trimite, imediat ce ai citit titlul cărţii, la minunatul argentinian şi celebra sa Carte de nisip. Borges experimentalistul îndeamnă la experiment şi Adrian Lesenciuc este între cei potriviţi să se lase tentaţi de o asemenea provocare. Chiar suntem avertizaţi la pagina şapte: „Am recitit din Borges şi am rămas uluit cât de mult semănăm.” Numai că „Borges, odată citit, pătrunde în tine şi te schimbă radical.” Dar „Borges nu se scaldă mereu în aceeaşi apă, ci Borges e râul ce mereu alte ape lasă să scalde trupul unui personaj colectiv cu numele Borges.” Aşadar, şi Lesenciuc este trupul care se scaldă mereu în altă apă a râului care este însuşi Lesensiuc, iar Heraclit din Efes („râul Heraclit”) pare că zâmbeşte pe sub mustaţă, în barba-i cârlionţată: panta rei kai ouden menei! Şi se aude mai departe: Κανείς δεν μπορεί να μπει στο ίδιο ποτάμι δύο φορές (Nimeni nu se scaldă de două ori în acelaşi râu).
În experimentul său, Adrian Lesenciuc construieşte poeme plecând de la citate din Borges, fiecare fiind „fasciculă a catalogului Bibliotecii din Babel”, „neînregistrată, dar ordonând cu rigoare, cu minuţie, un univers ireal şi real deopotrivă”. Referinţele par a fi cu toatele din sfera filosofiei, semn cât se poate de clar că, şi în concepţia lui, amândouă artele (sic!) au aceeaşi sorginte în gândirea reflexivă.
Textele scurte/lungi ale poetului sunt un tribut adus ambiguităţii existenţei, o plecăciune, dar şi un imn în cinstea armoniei contrariilor. Rostul lui Borges, aici, este şi de a demonstra că „orbul vede adevărul”, adică experienţa capcanei face să fie cunoscută esenţa libertăţii, iar libertatea înseamnă supravieţuire în anonimat: „(…) Cred că poezia trebuie să fie anonimă. (…) (Borges); poemul de la pag. 17 ilustrează această idee: „Dungile sale sunt gratii tigrului lui Borges / cum versurile astea gratii poemului meu sunt.” A se reţine de aici şi structura muzicală a limbajului, ritmurile induse prin o anume topică a frazelor. Foarte potrivită această opţiune pentru arhitectura textuală, dar şi atitudinea faţă de textul „inspirator”, pe direcţia esteticii deconstrucţiei: un fel de închidere care se deschide de sorginte derridiană. Lectura pe care o face Lesenciuc lui Borges se sprijină, evident, pe ideea unei „izotopii semantice”, coborând poate dincolo de intenţiile argentinianului, căutând în sine semnificaţii personale cu caracter general, dar nu mai mult decât permite necesara pertinenţă. Spiritul său discret ludic - esenţial într-un astfel de demers experimental! –  şi autoironia adaugă valoare poetică dialogului cu înaintaşul. „Când citim un poem bun gândim că şi noi am fi putut să-l scriem, deci acest poem preexista în noi. (Borges) // Ştiu poezia mai bine decât mă ştiu pe mine. / Şi ea mă ştie pe de rost, o ştiu. / Mereu o-nşel, mă-ntorc spăşit. Târziu / mă iartă ea; cuvântul se zămisleşte-n mine.” (p. 19)
Dar, dacă Borges se aşează ca o cupolă protectoare şi provocatoare peste construcţia textelor, discrete referinţe livreşti sunt voit lesne recognoscibile, fie ca pastişă (semn postmodernist), fie ca stil, à la manière de… (reverenţă). Par exemple poemul antikantian de la pag. 12: „Fericirea de a scrie nu se măsoară prin virtuţile sau slăbiciunilor scrierilor. (Borges) // Doctrina are cerul întunecat deasupra-i. / Un petic de lumină plouă pieziş câmpia fertilă a paradoxului. / Doar pâcla ideologiei te-mpiedică să vezi iarba grasă şi încâlcită / bătută de apa, mereu aceeaşi, a râului Heraclit.” Primul vers trimite, à rebours, la cunoscuta zicere „Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din mine.” La Lesenciuc, realitatea e lipsită de transcendenţă („cerul întunecat”), iar accesul la „legea morală” e împiedicat de „pâcla ideologiei”, pe când „apa” e „mereu aceeaşi”, o realitate inaccesibilă „grasă şi încâlcită”, aşadar şi efectul Heraclit-râul este anulat. Toată această „cădere” vine din „revelaţia” că fericirea borgesiană „de a scrie” este o stare intimă, indiferentă la judecata axiologică exterioară, la vreo valoare de comunicare. Se adânceşte, astfel, spunerea sudamericanului şi se relativizează celebrele judecăţi filosofice ce păreau definitive. În altă parte (pag. 29), cu mult mai discret, dar subtil accentuat, este prezent domnul Nietzsche, cu la fel de celebrul aforism 146 din „Dincolo de bine şi de rău”: „(…) Iar dacă te uiţi prea mult în abis, abisul de va uita, la rândul său în tine” [„(…) Und wenn du lange in einen Abgrund blickst, blickt der Abgrund auch in dich hinein.” (Jenseits von Gut und Böse)]. Poemul, care porneşte de la „(…) întregul trecut, trecutul de nepătruns s-a constituit ca să putem ajunge în această clipă acum (Borges)”, este construit ca paradox şi, într-un ritm sufocant, dur, „nemţesc”, abundă cuvintele finalizate în „und” – afund, rotund, ascund, rund, furibund, inund, fecund, secund – pentru ca şirul să se-ncheie, en fanfare, cu „Urgrund / Ungrund / Abgrund”, adică „Întemeiere / Neîntemeiere / Abis”, interogaţia „Chiar / cores- / pund?” şi sentinţa „privirea ta e mai senină decât lumina necreată.” Ambiguitatea în care suntem împinşi este perfectă şi demonstraţia la fel: indiferent ce-am face, cum am face, ce hotărâri am lua, vom ajunge întotdeauna în aceleaşi loc, în acelaşi moment în care suntem şi de unde putem începe oricând. Strofa de început, aparent amoroasă, („privirea mea se pleacă / întâlnind-o pe a ta”) capătă alte sensuri, alt destinatar, prin „Când înot între pagini râul se-ntoarce” putem ascende la „eterna reîntoarcere” (eternel retour), concept central la Nietzsche. Astfel că „exerciţiul acesta de înot în priviri” nu este cu vreo parteneră de sentiment, ci, iată, cu abisul: „Mă trage-adânc abisul / fără să mă scufund. / Încerc să scap. / M-ascund. / Sunt prins.” Doar că abisul este adâncul, apa „râului Heraclit”, care nu se schimbă, care e mereu aceeaşi, indiferent care este trecutul ei. Lesenciuc îi aduce la un loc pe Borges şi pe Nietzsche, aşa cum va face şi în poemul următor, de la pag. 31: „Înot. Confluenţele sunt loc de popas / pentru sângele neamului trecut şi rămas. // […] // (…) culoarea privirii mâzgăleşte istoria / aruncând în adâncuri sângele şi memoria.”
Se poate continua cu real câştig analiza rece a referinţelor şi provocărilor lui Adrian Lesenciuc. Mă voi mai opri numai la una singură, dublă, de fapt, care are drept ţintă nu un filosof, ci un poet: Rainer Maria Rilke. Poemele de la pag. 15 şi 16 sună în ritmuri asemenea acelora ale marelui austriac: „Când singura credinţă ce-animă omenirea / e faptul pipăibil, asumat / că unu lângă unu adunat / fac doi, încerc nedumerirea: // În care unu Dumnezeu se-ascunde? / În care semn? Dar nu vreau, imbecil, / să Îl testez prin simţul meu tactil, / să-L văd împreunând corpusculi, unde, // ci doar să simt – ce mare nerozie! - / că Domnul s-ar opri intenţionat / din rezolvarea teoremei lui Fermat / spre-a respira în ritm de poezie.” Tot în paradox locuieşte poetul cu textul său provocator, dar, de astă dată, recunoaşte/afirmă că esenţa existenţei sale umane este emoţia creaţiei, este simţirea acesteia, ar nu conceptul rece, mecanic, subaltern. Asemenea, trimiterea christică: „[..] // Nimic decât un joc – dogmatic aparent - / cu reguli stricte, colorit strident / un joc fără niveluri, fără nivelare. / În povârniş, cu lemnul în spinare, // când vine vremea de-a ieşi din joc, / când lemnu-n cruce prinde chip pe loc, / realizezi că nu poţi şi, smerit, / nu te-nchini dogmei, te-ncovoi în rit.” Îmi pare aceeaşi muzică din „Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?” („Ce te faci, Doamne, de-am să mor?”) sau din „Was wirst du tun, Gott? Ich bin bange.” (Ce te faci, Doamne? Mă-nspăimânt.”).
Perspicace, Radu Voinescu observă cu dreptate, pe coperta a patra a volumului, că avem spre lectură un lung poem-omagiu marelui argentinian, pe cale heraclitiană: Cartea de nisip şi Cartea de apă sunt convergente, amândouă substanţele fiind, în esenţă, curgere, timp în mişcare, înnoire sau, adesea, stagnare, după cum se configurează interior fiinţa umană în raport cu ele. Experimentul poetic al lui Adrian Lesenciuc este o reuşită deplină şi, cu vorbele domnului Voinescu, „Un pariu curajos şi, consider, câştigat.”


vineri, 11 noiembrie 2016

Dumitru Manolache - Sâmbăta mută


A învia fără să fi murit

Catalogat, unanim, drept scriitor creştin, [pro]venit din jurnalist de investigaţie, Dumitru Manolache este scriitor adevărat pur şi simplu, excelent arhitect al scriiturii, o judecată critică de tip generativ fiind prea puţin relevantă pentru valoarea estetică a creaţiei sale. Dacă o umbră a stilului prozei geobogziene este de lesne de observat, şi alte ascendenţe ar putea fi semnificative (Dostoievski, Bulgakov, Thomas Mann, Herman Hesse transpar dintr-un existenţialism intrinsec, de sorginte nietzscheană). Romanul de faţă este o pledoarie pentru salvarea omului, dintr-o lume absurdă, prin spirit, prin desprinderea de atracţia (cătuşa) mundană şi mărturisirea de sine ca recunoaştere a eşecului, a ratării existenţei în absenţa adevăratei credinţe. Cale deloc uşoară pentru omul aflat sub vremi, abandonat voluntar în voia valurilor din timpuri tumultoase, nesigure, cu false repere.
O serie de alegeri nepotrivite, comune cu ale multor români reali din ultima jumătate a veacului trecut, îl conduc pe Mihail Omu din fundătură în fundătură, pe plan profesional, pe plan familial, pe planul vieţii interioare grevate de criza de ideal, caracteristică societăţilor de la începutul de secol 21, dar cu rădăcini adânci în deceniile anterioare, influenţate fie de utopia unei minunate şi imposibile lumi mai bune, fie de consumismul capitalismului sălbatic, în care domnia banului şi sărăcia spirituală sunt exclusive.
„Viaţa lui Mihail Omu este o sumă de eşecuri. Expresia cea mai elocventă a ratării. Oglinda familiei de pe care a căzut argintul. Te uiţi în ea şi-ţi trece privirea dincolo, prin sticlă, fără să-ţi vezi chipul. Fără să ţi-l cunoşti.” Scriitorul nu uzează de ocolişuri psihologizante, scriitura sa este directă, frustă, cinică în destule locuri, chiar dacă nu lipsesc pasaje reflexive, reveriile încărcate de nostalgii. Te conduce pe drumuri obligatorii, nu te lasă să interpretezi, să rătăceşti liber într-o imaginare a unei realităţi, altfel, familiare. Te aruncă direct într-o lume descrisă cu uneltele reporterului aparent obiectiv, neimplicat, dar şi cu delicateţea poetului abia ascuns de năvălirea de cuvinte şi de întâmplări: „Mihail a trăit ca un heruvim orb. Ca o reptilă care şi-a tot schimbat solzii până a început s-o doară carnea, căci începuse să sângereze. A fost ca o sămânţă hrănită cu foc, dar a crescut ca o buruiană apatică, fără dimineţi cu rouă, sub propria-i umbră. A trăit o vreme convins că se poate hrăni doar cu milostenia unui zeu numai al lui, fără să împartă frăţeşte surâsul cu altcineva. Şi a crezut că lucrul acesta este suficient ca să supravieţuiască.” Toată cartea este plină de astfel de incursiuni, într-un fel de desfătare parabolizantă, reconfortantă pentru cititorul dedat la delicii stilistice. „Mihail păşeşte spre casă pe mijlocul drumului, cu pantofii în mână, înghesuit în hainele ude ca între coperţile unei Biblii.” (p. 21). Astfel de expresivităţi sunt cu deosebire semnificative, ele pregătesc subtil o devenire a personajului despre care se va afla treptat, după numeroase avatare recognoscibile, adesea, în viaţa socială de după 1990.
Căsătorit din interes, spre a parveni social, cu fiica unică a unui activist de rang înalt, Mihail este abandonat, după evenimentele din decembrie 1989, de către „protectorul” Constantin Ţuţuianu şi de către Vera („un accident frumos”), soţia destul de rece şi de lipsită de vlagă. Banii oferiţi de tata socru ca sursă de investiţii viitoare se duc pe apa sâmbetei la Caritas. Prăbuşirea se anunţă fără vreo tăgadă: „Mihail muşcase din noapte ca dintr-o dinamită. Niciodată nu simţise atâta durere şi explozie. Zăcea în el ca-ntr-un cadavru. Incapabil de reacţie, simţind că tot ce şi-a dorit a fost ucis.” Tarele moştenite, vinile înaintaşilor pentru care el trebuie să plătească se evidenţiază şi mai mult. „Vasile Omu, tatăl lui, avocat scăpătat, dinainte de război, şi-a vândut fratele vitreg, pe Duţă Porămbu, dându-l pe mâna securităţii, devenind după aceea informatorul ei. A crezut că aşa va supravieţui noului regim, fericit, ferit de necazuri, şi că în fiecare zi, de la primul ceas până la ultimul, se va-mbăta cu cucuta comunistă, ca să nu-i simtă povara. Să nu-şi simtă bolovanul propriului eşec.” După ani, s-a spânzurat într-un corcoduş. (Avem aici şi o poveste în ramă, despre Duţă Porămbu, cum sunt mai multe în roman, autorul ştie să strecoare cu îndemânare întâmplări semnificative cu personaje secundare semnificative pentru ilustrarea fundalului istoric al vieţii lui Mihail Omu.) Mama, Ana, care ajunsese să umble „goală, rotindu-se ca un derviş în mijlocul drumului”, în comuna Pârlita, „a înghiţit laptele de alior cu care spăla tata, când trăia, oile de râie. Cred că a făcut-o intenţionat. A lăsat un bilet lângă sticla golită, pe care scrie doar atât: «Ştii tu, Mihail!».” La momentul oportun, Mihail va înţelege. Moartea, de un fel sau de altul, se va înmulţi în jurul lui; chiar Ţuţuianu îşi va zbura creierii, Vera va deveni Sora Veronica – „Vera a murit înaintea mea şi a înviat!” –, munca la ziar, în care se refugiase, şi lumea aferentă, ignobilă, ipocrită, a jurnalistului de investigaţie, va fi abandonată. Calea spre o anume credinţă va descoperi că este singura salvatoare, dar e o cale grea, plină de obstacole mai cu seamă interioare. Golul care-i ocupase sufletul nu-l ajuta deloc la ispăşire. Mihail Omu pleacă într-o călătorie care se va dovedi iniţiatică. De fapt, un drum al Calvarului, al curăţării prin suferinţă. Va cunoaşte mizeria, dar şi frumuseţea umană acolo unde se va aştepta mai puţin. Încălţat cu sandale de fier, va ajunge la un liman, într-o zonă sacră din Dobrogea, unde „timp de trei ceasuri Mihail şi-a mărturisit viaţa, amănunţit, bucată cu bucată. Apoi a primit împărtăşania cu lacrimi în ochi.” Va dispărea de aici, se va pustinici, va găsi pacea sufletului său rătăcit, eliberarea, moartea fără să fi murit şi învierea, o viaţă alta, altfel: „Mă cheamă cineva şi trebuie să ajung degrabă la el.” Asta este semnificaţia expresiei „cu moartea pre moarte călcând” - pogorârea la iad a Mântuitorului este icoana prin excelenţă a Învierii, pentru că prin zdrobirea împărăţiei morţii, cu moartea pe moarte călcând, Hristos deschide porţile Raiului tuturor celor ce şi-au pus nădejdea mântuirii în El. Finalul romanului este revelator: „Doi bărbaţi, subţiaţi ca două fire de trestie, desculţi şi cu trupurile acoperite în nişte pânze de saci înnodate pe umeri cu câte o bucată de cârpă, încolăciţi la mijloc cu funii împletite din tulpină de urzică topită în apă, ca nişte inelele, cu pletele şi bărbile adiate de vânt, păşesc spre inima codrului de la [mănăstirea] Sfântul Gherman. Niciun cuvânt, nicio silabă, nici măcar o tresărire nu le tulbură înaintarea. Doar ochii le numără în gând ceva. Poate o rugăciune sau, cine poate să ştie, o altă tăcere... ” Avva Arsenie şi Avva Mihail s-au găsit pentru a se dedica Domnului, în acea profundă tăcere-rugăciune. Lumea cea veche dispare în neant: „Azi-noapte, la Pârlita, un fulger a trăsnit o casă părăsită. Vâlvătăi uriaşe, verticale, au înghiţit-o în câteva minute, fără să poată fi stinsă de nimeni. Doar un corcoduş răsărit din cenuşă în mijlocul prispei a scăpat de pârjol.

Sâmbăta mută fiind ziua de dinaintea învierii, ultima zi a postului Paştelui, ziua în care se prăznuieşte îngroparea trupească a Mântuitorului Iisus Hristos, precum şi pogorârea Lui în iad, salvând neamul omenesc şi scoţându-l din stricăciune, titlul cărţii cuprinde tocmai semnificaţia drumului spre mântuire parcurs de personajul exponent al lui Dumitru Manolache. Romanul musteşte de viaţă adevărată, în care cititorul se poate regăsi cu uşurinţă şi din care poate extrage pilde cu folos pentru propria existenţă pământeană. Dimensiunea etică a romanului, oricât de bine şi discret întreţesută în text prin excelenţa stilistică, este pregnantă, fapt pentru care, încă o dată, scriitorul are a binemerita.

Zoran Pejkovski - Să nu-mi fie vis

„Când vei auzi cântecul meu”

O poezie luminoasă, deliberat lăsată în buna dependenţă a simplităţii sentimentului şi a expresiei directe centrate imnic pe femeia iubită fără rest, este substanţa acestui volum al macedoneanului Zoran Pejkovski, tradus de Dina Cuvata şi stilizat corect de F. M. Ciocea.
Firesc, metafora beneficiază din plin de trimiteri la natura înconjurătoare, aflată în exuberanţă: „Cât timp razele soarelui dau gust fructelor / Iar sucul urcă prin rădăcini, / Eu sunt cel care doarme în trunchiuri / Şi soarbe din sevele dulci. / Eşti aroma visării, / Împlinirea speranţelor, / Răspunsuri la tainele lumii.”
Avem aici o iubire legată de valorile agreste, care pun în valoare calităţile iubitei din clipele faste şi din clipele de trecătoare tristeţi. Peste toate, veghează Demiurgul, acela care dăruieşte frumuseţile, hrana sufletului, plăcerile nu doar ale spaţiului pământesc, ci şi ale Universului întreg, de care poetul se simte legat întrutotul.
Zoran Pejkovski celebrează poezia ca pe o bucurie a existenţei senine, pe drumul deschis, cu secole în urmă, de poezia pastorală, în care nimfele şi tinerii lor iubiţi se urmăreau prin codri şi pe dealuri, căutând sălaş secret: „Noaptea aceasta dormi în culcuş liniştit, / Iar eu o să râd de visul în care / Îţi sorb respiraţia de pe buze.”
 Pare că unei fel de Daphne îi face un fel de Apollo această mărturisire: „Acum, / Când am strâns într-un singur gând timpul, / Nu mai văd paşii altora în visul meu / Nici şoaptele lor bănuitoare / Fiindcă lumina ta destramă întunericul. // Acum uit insomniile nopţilor solitare / Fiindcă tu eşti visul meu, / Îmi dăruieşti bucurie / Şi mă trezeşti când pleci, / Fericit într-o nouă zi. // Sunt mândru / Şi ştiu că mândria / Pentru mine-i virtute, / Aşa cum păsările zboară demne pe cer, / Aşa cum este / Sufletul omului iubit.”
Uneori, suntem invitaţi la viziunea unui spaţiu de genul aceluia definit de Ion Barbu (Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste…”), dar în care „jocul secund” devine prim, vizibil şi mărturisit pe deplin. Aici rugăciunile sunt / Psalmodieri ale dragostei”, iar în loc de barbianele harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi ni se oferă luminosul Hai, / Găseşte-ţi aripi, / Ca să zbori, / Găseşte-ţi putere, / Ca să vii, / Să te am, / Să te păzesc / Să-ţi dau o parte din visul meu, / Binecuvântată să fii pentru totdeauna.”
Situarea poetului într-o lume revolută, într-un paradis azi pierdut, îi permite efuziuni sincere şi plângeri jucate cu delicateţe şi candoare: „Dacă durere îţi provoc / Blestemat să fiu, / Fiindcă nu vreau cu durerea, / Cu frica, / Cu neliniştea şi neastâmpărul / Să fiu asociat.”
Natura este aceea care participă întotdeauna la zbaterile şi dezbaterile îndrăgostitului, cea care-i mângâie sufletul: „Nu mai vreau să am parte / De suferinţă, / De singurătate, / De neastâmpăr. / Doresc să te-ntâlnesc / În rumeneala curcubeului / Ivită sub roua dimineţii, / Ca mărgăritarul sub soare, / Să te întâlnesc / Topită în visul meu, / Să nu fie tristă vremea / Care mă rupe din inevitabila eternitate.”
Dacă există un final – şi există! – acesta nu poate să fie decât în lumină: „Vom arde în lumina soarelui la zenit, / Noi singuri pe orizontul sorţii, / Robiţi de drumurile străbătute, / Urmăriţi de exodurile interioare”, pentru că întunericul este numai senul doliului, nimic mai mult: „Dacă moartea cândva / Îmi va fi scăpare, / Îmbracă-te frumos în negru, / Pentru ca şi alţii să se îndrăgostească de tine, / Şi iartă-mi fuga obraznică din singurătate. // Dacă moartea cândva / Îmi va fi scăpare, / Şi tristeţea se va domoli, / Pune-mi trufia paravan luminii, / Care apasă pe marmura rece a crucii.”
Miraculosul, atâta cât există, ţine de existenţa femeii ca obiect şi subiect al iubirii neostoite, cu împlinirile şi mai ales cu suferinţele ei. Evident, relaţia eros - thanatos nu putea să absenteze din discursul poetic aflat într-un spaţiu care a generat chiar revelaţia relaţiei indisolubile dintre cele două concepte, dar nu grevează deloc seninătatea relaţiei amoroase, care rămâne în parametri comunicării lipsite de stări şi refugii abisale.

Prezenţa poemelor lui Zoran Pejkovski în limba română se constituie într-un gest firesc şi necesar de comunicare între spirite apropiate, crescute în toposuri asemănătoare, încărcate de o simbolistică accesibilă celor două moduri de viaţă caracteristice zonei Balcanilor. 

miercuri, 22 iunie 2016

Ana Pop Sîrbu - Poesii




 Un impresionism dezinvolt fundamentează lirismul poeziei semnate de Ana Pop Sîrbu, în volumul intitulat simplu şi aluziv „Poesii” (David Press Print, 2015), fără, însă, a-l ocupa pe de-a-ntregul. „La Nature est un temple où de vivants piliers / Laissent parfois sortir de confuses paroles; / L'homme y passe à travers des forêts de symboles / Qui l'observent avec des regards familiers.” – iată de unde par că se trag poemele sale aproape minimaliste, răspândind, însă, şi calmul iscat din esenţa haiku-ului (în prefaţă, Felix Nicolau vede imediat filiaţia). Firesc, sugestia este dominanta, cunoscutul „eu poetic” nu intervine în peisajul static al iluziei. Pagină cu pagină, o serie de fotografii, nimic despre mişcare, despre trăire. Poeta „opreşte clipa”, o rinde cu ace ca-ntr-un insectar şi o disecă cu mijloacele metaforei semnificative. Tensiunile, câte sunt, vin din expresivitatea oximoronului mai mult sau mai puţin mascat („Doar absenţa mai prinde contur”), dar continua senzaţie decădere îi joacă fără oprire rolul, peste tot ea sugerând lipsa de fertilitate a unei lumi încremenite: „Floarea primejdiei încă nu înflorise”, „Prin peisajul uscat [...] / Zile cojite, / Un geam obosit”, „Pâraie de culori distincte / Mor pe aproape”, „Lumina cade portocalie şi roşie”, „Soarele ascuns încălzeşte / Doar umbre pe nisip, Firavă îmi părea lumea. / O vedeam răsturnată. / Alături, amiaza era / O fotografie confuză”, „Lumina cobora. / După-amiaza se decolora / Printre case vechi…”, „Lumina cădea obedientă”, „Se-ncreţea asfinţitul”, „Ce palid e amurgul”, „Ceaţa îngustă pardoseşte / O margine, o povară”. Cam acesta este Decorul în prima secţiune a cărţii, cu o lumină muribundă (v. sublinierile mele), care revine pe alocuri în restul volumului: „Noaptea zvântă orele, / Absorbind lumina din corpurile noastre”, „Flacăra lui era / Chiar lumina ascunsă”, „Îmi reconstruieşte liniştea. / Focul, lumina rece”. Selecţia de expresii dă seamă de această viziune dedicată lipsei voinţei de viaţă. Celelalte secţiuni, Memento, Portrete, Emotikon, Oglinzi narative, nu diferă prea mult ca abordare a poeticului. Aceeaşi economie de cuvinte, aceeaşi dorinţă de a simboliza rece şi plat o realitate încremenită, ruptă de coerenţa întregului. Totuşi, în Portrete, poemele cumva mai ample ne sugerează ecouri din bagajul expresionist blagian, un abandon al pasivităţii, raportarea a absolut, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului: „Mama-i un crâng, spre apus. / Are 88 de ochi. De timpane. / Străbate pinii aurii, / Ca roiul de albine din jurul lunii. / E tânără. Îmbrăcată-n brocart. / Nu se desparte de Cer nicio clipă. / Şi îl înconjoară ca un fum. / Are mâinile strânse / Ca iarba din uluci. / Un râu poartă în piept. Căpăstrul cailor / Ce-o leagă de lume. / Mama e dealul singur / Ce-mi stă în cărare. (Brocart). Dar în Emotikon, unde tandreţea pare să-şi facă un pic de loc, degradarea sentimentului este o iminenţă: „Inima mea e un scarabeu. / Tot mai umilă-i gâlceava ei. / Doar norii asurzitori vor şti / Ceva despre ea. / Inima ta e-o literă. / O pajişte plină. / Se face ţăndări piatra în lumină, / De grâul semănat în mine. / Ţin în mână lucruri / Care nu mai sunt. / Doar amurgul se strecoară / Pe lângă noi, / Despăturindu-şi faţa.” (Piatra în lumină). Ne luminăm citind un poem ce pare ars poetica: „Frigul purtat de tine, / De mine, de noapte, / E vibraţia ce se lasă / Pe incertitudinea Artei, / Pe cei ce o întrezăresc / Din zile incerte. / Din acel spaţiu mărit, / Când corola Mariei / Tace în preajma lăncilor voastre, / Amorfe. (Frig). În lipsa mesajului venit de Sus, în prezenţa tăcerii ca răspuns la rugă, se înstăpâneşte epoca de gheaţă, lipsa de ideal, de rost al lumii, adică Vacuitate: „Totul e gol. / Lecţia de viaţă nu e grandioasă. / Privirea se ciobeşte de ţipătul meu / Şi strigă înceţoşată, spectrală…” Dar nu e nimic din ceea ce ar putea însemna transcendent în poezia Anei Pop Sîrbu, în linia firescului impresionism Zeul este absent şi chiar absenţa sa este absentă, ca interogaţie spirituală, într-o lume bidimensională, precum o bandă a lui Moebius al cărei sfârşit nu poate fi imaginat. Există, chiar în interiorul fiinţei, numai o geometrie seacă a spaţiului desenat în cărbune, un ansamblu static, inert: „Jocul de şah e pe străzi. / Un domn priveşte pe deasupra cravatei. / Se aude un clinchet târziu. / Cupa e plină. / El trece strada. / Odaia nu are margini. / Pe uşă, un stol de păsări negre. / Aşa stau lucrurile cu melancolia.” (Melancolie). Dexteritatea poetei în a desena cu mijloace puţine ansambluri precise şi semnificative este dincolo de orice îndoială. Aceste construcţii eliptice nu sunt deloc mai sărace decât o revărsare aluvionară de cuvinte, însă ele permit cititorului să completeze golurile cu propria trăire, nu neapărat mai colorată, mai luxuriantă, poate cel mult mai personală, căci are destul loc de popas: „Voluptate uzată, mutilată de elan. / Plăsmuită. / Acum, când toate-s în van, / Ce obstacol e-n tremurul / Glasului tău… (***) şi „Libaţia nopţii, azi şi ieri. / Taverne, întâmplări, buze strânse, / Printre Cezari, linguşiri, inscripţii / Şi alte Berenice. Femei palide, / Date uitării. Precaute, asemenea carnaţiei versului. / Dar, mai ales, acea dogoare, / Acea viziune a versurilor trufaşe / Printre hexametrii … (Voluptăţi iluzorii). O umbră de textualism îi permite poetei să se situeze în modernismul târziu contemporan, de care se mai folosesc, în secret, şi poeţii declarat postmodernişti. Textele volumului de Poesii semnat de Ana Pop Sîrbu au claritatea şi delicateţea unor bijuterii muzicale din perioada barocului târziu, dar în refuzul total al exuberanţei şi al grandorii.  

marți, 21 iunie 2016

Octavian Mihalcea – Umbra de fier


Dacă este evident, de mai bine de un secol, că poezia se face cu cuvinte (a se adăuga expresiei şi grăuntele necesar de caldă ironie strecurat de Mallarmé), nimic nu o obligă să locuiască în ele. La nivelul cel mai înalt, poezia îşi află sălaşul dincolo de cuvinte, în spatele lor, chiar înaintea existenţei lor, dacă-mi este permis să arunc mănuşa. Fiind de acord că „la-nceput a fost cuvântul”, atunci poezia îşi află sălaşul dincolo de acel început, în creuzetul din care energiile cele mai subtile şi-au iscat forma şi şi-au căutat trup. Actul Creaţiei Primordiale este un Act Poetic, invenţia de lumi este rostul prim al Poeziei, iară nu descrierea lor postumă. Dar dacă şi naşterea fiecărui om este un act poetic, moartea sa nicicum nu este altceva. Deja avangarda interbelică din secolul trecut a eliberat cuvântul de sensul imediat, conferindu-i identitate, deci existenţă proprie. A încetat să mai fie vehicul, a devenit cuvânt în libertate, iar lirismul, esenţial şi sintetic. L-aţi recunoscut aici pe Marinetti, urmele sale şi ale celorlalţi „revoluţionari” sunt mereu proaspete în poezia de azi.
De pe aceste premise se cuvine plecat, în opinia mea, la lectura poemelor lui Octavian Mihalcea, din noul volum numit „Umbra de fier” (Bucureşti, SemnE, 2016; cu ilustraţii de Alex Ivanov). „Instalaţia de avangardă funcţionează” – ne previne autorul, şi aş adăuga că o greşeală de tipar, ratată aici, ar fi urcat tensiunea versului şi reversului: „instalaţia de avangardă ficţionează” – dar m-aş cam îndepărta de sobrietatea autorului. Însă esenţa asta este, Octavian Mihalcea construieşte auster, economicos, foarte adesea asindetic, precum un eremit aşezat cu spatele în gura grotei penitenţei sale, privind în „adâncimi sihastre” „Mistuitele căi aurite, atunci când se revoltă ceara unui timp interesant”. Căci penitenţa este izvorul poemelor aşezate sub „umbra de fier”, suntem cu toţii „prizonieri din afară spre interior”, iar zidurile acestea dinlăuntru nu se pot sparge. „Captivitate strânsă la piept”, îmbrăţişată, aşadar, ca-ntr-o relaţie nevinovată victimă-călău. Un sindrom Stocholm de o frumoasă plasticitate a imaginii impresionist abstracte, esenţializate; de fapt, „poetul pictează poveşti”, în prezenţa timpului ca o materie inertă, lipsită de relief. Timbrul poemelor lui Octavian Mihalcea este angoasa existenţialistă lipsită de ethosul promotorilor direcţiei. „Simpla iluzie se petrece şi fuge pe întreaga cursă. Trecut fără viitor. Vară abstractă printre ierburi. Mult aşteptatele răspunsuri vin cu himerele traiului învingând expresia. Acum înclinăm forma tristă, alunecată. Urmează proba supliciului divers. Cumva inexprimabil.” Poemul tocmai citat, Acum înclinăm, descrie pierderea iremediabilă a legăturii cu realul, fie şi imaginat, elementele acestuia nu se mai leagă între ele, nu mai comunică. „Umbra de fier” este un şir nesfârşit de zăbrele cărora li se dezvăluie numai imaginea indirectă, desenul pe un perete îndepărtat. Toate întâmplările din acest spaţiu sunt stranii ca într-un spectacol de circ sau commedia dell’arte: „Satirul baroc înţeapă tablourile. Pătrundere zărită printr-un foarte abil fum. Vieţuire implacabilă împreună cu veninul. Lupa oricărei camuflări la plural. De altfel, luxul apare diferit peste dulcile pete.” (Pete dulci). Ar fi superfluu să se citească o asemenea construcţie eliptică în absenţa unei imaginări plastice, a construcţiei în minte a unui tablou cel puţin din genul acelora ale lui Chagall. Volumele sunt definite prin absenţa substanţei din forma obiectului: „Tot mai regretatele adâncimi vestesc discreţia lagunei. Mereu nouă, mângâierea măştilor pierdute. Din globul necunoscut vorbeşte legea redusă la esenţă. Valul – înaltă robie miraculoasă. Punere în scenă. Castel vestitor.” (Castel) Măştile apar adesea în poemele lui Mihalcea, însă este evident că nu mai există loc în care să te ascunzi, nu mai există intimitate, totul este la vedere – poemele acestea dau seamă de absurdul înstăpânit peste postmodernitatea în care vieţuim. Societatea transparentă (Gianni Vattimo), aici mai degrabă a transparenţei, în care marginile se pierd în indefinit, înseamnă eliberarea diferenţelor, dar, în viziunea lui Mihalcea, à rebours, y compris şi abandonarea oricăror reguli, manifestarea brută a imediatului. Fragmentarea dă iluzia pluralităţii, dar trecerea de la unitate la pluralitate e o formă de slăbire, de dezagregare resimţită la nivel intim. Poemul Demult este o excelentă ilustrare a acestei trăiri tragice a destinului: „Deplasare, deplasare, treptat spre alte cruste din univers. Consecinţa fugară soseşte cu mereu diferite detalii. Vitrina unui tip născut demult. Mişcări străine însoţesc vigoarea fragmentului. Pulbere albă pe negre păsări.” Imaginea finală, a reducerii întregului la un simplu contrast al nonculorilor, resemnificând moartea, pune punct oricărei nostalgii, dar speranţa se mai hrăneşte din iluzie câteva pagini mai departe, în poeme precum Altă linişte: „Spui că doar acolo e linişte. Nu ard parfumuri grele, despre care nici nu ai vrea să vorbeşti. Pare că vegetaţia protejează dovezile. Afară simţi (da, chiar ăsta e cuvântul tremurător!) cum te vânează altă linişte. Poate nu există, nu poate exista. Mai bine zbori cu îngerii şi aroma teilor. Tuşe salvatoare.” Deja se observă o altă coerenţă a expresiei, o căldură ivită de nu se ştie unde, dar aceste „scăpări de hăţuri” sunt rare la prea-lucidul poet Octavian Mihalcea. „Mag printre spini”, poetul combină elementele în căutarea unei ordini imposibile, dar „Aşa e realitatea eterului. Trist exil al flăcărilor diafane. Rădăcinile sunt nepieritoare, doar cheia supliciului însingurează atingerile odată preţioase. Ameninţarea pândeşte lumina. Florile iau trup animal. […]” (Libertatea eterului).

Abandonând căutarea unui imposibil Paradis pierdut, Octavian Mihalcea cutează să şi-l reconstituie din fragmente disparate, din lumini şi mai cu seamă din umbre, din „Ploi vechi la margine de tunet, verticale călătorii, chiar primejdii”, „nicio emoţie, numai şi numai imagini în amfora unor imposibile coincidenţe.” Cumva, Paradisul său devine convingător, dar niciodată vindecător, „Poezia trezeşte oricând culoarea ochilor”, dar „Peisajul atârnat în lanţ” „prin lumea scărilor volante” nu reuşeşte să dea sens unui puzzle descompletat. Asta e lumea construită de poet, ceva ce ar putea să fie dacă s-ar putea lega fie şi iluzoriu. 

joi, 16 iunie 2016

Diana Trandafir – Fiica lui Abel


„Sufăr de alb pe o mlaştină” 

În răspărul poetizării cu orice preţ şi în refuzul sentimentalismului se situează poezia Dianei Trandafir din volumul „Fiica lui Abel” (Pleiade, 2016, 80 p.), al cincilea al poetei, după „Translucide” (2011), „Poeme cu ceasuri şi flori” (2012), „Discurs în roşu şi alb” (2013) şi „Oraşul suspendat” (2015). Tentaţia vag elegiacă este refuzată cu abilitate şi de această dată, cu o oarecare [auto]ironie („nimeni nu ţipă de fericire / ci doar atunci când îi intră vreun ghimpe în călcâi”), cu insistenţă pe imaginea voit banală sub care se insinuează o subrealitate delicată şi stranie, precum în „Aşa începe o viaţă nouă”: „se sculau cu noaptea în cap / dimineaţa pe rouă / când luna îşi mai arăta cornul de piatră / de după hambar / Se trezeau să lustruiască piele porcilor a cailor şi a boilor / cu şomoioage de paie cât mai e caldă / Îi mai dezmeticeau din visare coarnele cele mari înnodate / şi oscioarele fragede ce se loveau unul de altul / cu clinchetul viu / Buimaci pipăiau craniile de cristal ale iezilor / şi mergeau apoi la oi să le menească de bine/ Delirând încă de somn ridicau fruntea şi zăreau / argintul spălat în zece ape al stelelor / Abia atunci li se dezlipeau pleoapele / şi auzeau cum urcă sângele / să-şi zbată aripa în tâmplă”. Fiica lui Abel, observator neutru, dar imaginativ al lumii, pare că locuieşte într-o periferie rurală din grădina Edenului, unde „întinde rufele pe sârmă”, „îşi duce inima la râu / o limpezeşte o netezeşte şi-o zvântă”, „sunt semne clare că doar îi bate afară din piept”. Nu ştim, nu ni se dezvăluie dacă i s-a spus sau nu tatălui ei de către fratele său Cain: „să mergem în câmp”. Stăruie, însă, o impresie de persiflare a realităţii, de neîncredere în consistenţa ei, de îndoială că undeva există un sens. Poemele par mici tentative de dezvăluire a unor mistere, dar, de fiecare dată, totul curge spre vag, spre translucid: „am aflat o legendă despre originea lumii / Cu ea aş putea să încropesc mai multe poveşti / sau aş putea să-mi spăl fustele / dintr-odată / într-o continuă curăţare ungere şi legare / până ce straiele se vor face fluturi / şi vor fi gata de zbor / e simplu / dacă ridici lespedea / trecerea e tot un fel de plecare”. Realitatea virează în fantasmă brusc şi cu un firesc aşteptat, algoritmul construcţiei poemului este transparent, autoarea nu vrea să te surprindă, ci vrea să-ţi facă pe plac, ţie, cititor dezabuzat. Un poem remarcabil, parcă o descriere de pictură murală cu subiect biblic, este „Condamnarea la moarte”: „mai întâi l-au îmbrăcat într-o piele de miel / au presărat frunze de arţar pe umeri / pe creştet pe fruntea înaltă / Cum stătea aşa nemişcat unul i-a aprins o ţigară / altul s-a căuta prin buzunare şi i-a dat ceva bani / Eşti mulţumit au întrebat / sunt mulţumit a răspuns / părând înveselit peste măsură / l-au privit fix preţ de vreo zece secunde / apoi i-au dat foc”. Este ilustrativ acest poem şi pentru „efectul de înstrăinare” („verfremdungseffekt”-ul brechtian) de care uzează frecvent Diana Trandafir, într-o tentativă de a evidenţia alienarea ce subminează o lume defectivă de sens. Refugiul este tot fantasmatic, insuportabila realitate a celor (numai) cinci simţuri poate fi depăşită numai de vis (& coşmar, y compris!), precum în poemul „Tot un fel de căutare a fost”: „îmi întorc pielea pe toate feţele o scutur / o agăţ sus pe gard / Din casă iese mama împiedicându-se de un sâmbure / Oamenii umplu drumurile / nu mai am loc / Ar fi fost nedrept să constat lipsa / deşi tot un fel de căutare a fost / Traversez podeţul îngust din alt veac / Prin faţa mamei trec vedenii / pe creştet soarele cât oul de potârniche / Printre buzele strânse scuipă o sămânţă de fruct otrăvit / Ea nu mă vede eu totuşi o văd / să nu mai lungim vorba / apa trece prin vad”. Finalurile oarecum enigmatic-sentenţioase, parcă desprinse din experimentele dada ori din dicteuri ionesco-beckettiene, sunt şi ele o marcă a felului în care îşi construieşte Diana Trandafir discursul. O luciditate a poetei care ascunde, cum altfel?, cel puţin tot atâta dramă. O luciditate care, prin lejeritatea metaforei bogate, sugestive, ilustrează şi o creştere constantă, de la un volum la altul, a clarităţii şi a maturităţii viziunii. „Doamnelor şi domnilor îmi iubesc patria / sufăr de alb pe o mlaştină”. Ca şi autoarea, las descifrările pentru fiecare cititor în parte.

vineri, 13 mai 2016

Ani Bradea – Poeme din zid


Uneori, de poezie trebuie să te apropii pregătit pentru orice surpriză, pentru absenţa pasului şovăitor - real sau jucat - în preajma sentimentului, a nesiguranţei - jucate - în preajma vieţii trăite ori închipuite, a realismului crud şi apăsător din care ieşirea pare a fi doar pe calea violenţei verbului, ca o compensare, dar şi ca o recompensă. Există poezia care se ia în serios şi se hrăneşte din suferinţa intimă, profundă, din spiritualitatea în căutarea sensului, poezia care nu se teme să se nutrească din valorile romantismului sau ale modernismului celui mai curat, y compris simbolistica mitică revizitată şi repusă în discuţie à rebours. Este poezia care joacă totul / & total / în preajma morţii, de fapt, a dragostei şi a morţii, desigur, pe muchia subţire, ascuţită, a umbrei care împarte lumea între aici şi dincolo, între lumină şi întuneric.
Aşa m-am apropiat, cândva, de poezia semnată de Ani Bradea, cu o curiozitate lipsită de prejudecată, şi curând am descoperit o atmosferă de felul aceleia sugerată de Paul Valéry, când spune: „Et là-haut, dans la lumière immense, / Nous nous sommes trouvés en pleurant, / Ô mon cher compagnon de silence!” („Şi deasupra-n focul altor sfere / Vaste, ne-am găsit din nou plângând, / O, tu scump tovarăş de tăcere!” – în tălmăcirea lui Ştefan Aug Doinaş). Adică foarte aproape de cunoscuta definiţie a distinsului intelectual francez: „Le poème – cette hésitation prolongée entre le son et le sens”. Deloc întâmplător recursul acesta al meu, pentru că Poeme din zid este o carte încărcată de ritmuri muzicale tot atât de subtile şi ambigui, pe cât de clare, evidente, reuşind să ofere, concomitent, şi imaginea unei poezii a ezitării şi amânării, a unui misterios pas encore.
Evident, doar tehnic avem de-a face cu un volum de debut. Maturitatea construcţiei poetice sugerează o experienţă şi un exerciţiu îndelungat, un studiu acribios al artei – chiar la nivel sincretic – şi un consum constant de produse ale spiritului. Lumile poetei Ani Bradea aparţin unei realităţi secunde, care virează hipertextual spre o puternică dimensiune de mit personal. Dialogul continuu şi divergent cu agentul unui deus iratus iscă versuri şi situaţii poetice memorabile.
Autoarea exploatează deschis (şi înşelător!) conotaţia de legendă a numelui său, joacă, într-un fastuos spectacol poetic, rolul soţiei marelui constructor, care îmbracă şi hainele preţioase ale unei Şeherezade sui generis, dezvăluită chiar din Poem liminar: „şi va fi iarăşi zi. / şi se va face lumină. / chiar şi după noaptea aceasta.” Spaţiile-timp care găzduiesc poemele din cele patru secţiuni ale volumului (Cartea I, Facerea; Cartea a II-a, Rătăcirile; Cartea a III-a, Desfacerea; Cartea a IV-a, Poveşti din Submarginea) baleiază permanenţe locale concrete (vastele plaiuri din preajma Apusenilor) aruncate cu îndemânare în mit, din sens în semn. Ni se prezintă episoade dintr-un dialog continuu între Ana şi Călău – un anumit fel de dialog, pentru că discursul este cu precădere al Anei, iar tăcerea este, în principiu, a Călăului. Ana este aceeaşi mereu: prinsă într-o capcană, într-o cătuşă a Dragostei; Călăul este o combinaţie între Constructorul legendar Manole şi Regele persan Shahryar, este orice Stăpân care a supus o femeie prin Dragoste. Ana-Şeherezada spune mereu o poveste care se încheie cu o invocare a Călăului, unde ea îşi anunţă încă o bătălie câştigată dramatic, dintr-un război pe care [se] ştie că-l va pierde.
Suferinţa spiritului este jucată în text la modul fizic, durerile transferându-se în trupul viu, încărcat / încătuşat / de dorinţă. Poate fi semnificativă, pentru bogata expresivitate a poeziei acesteia, incidenţa unor cuvinte cheie; iată două exemple sugestive, fără a alcătui un inventar exhaustiv, dar ilustrând, adesea, imagini memorabile: carnea albă a nopţii, treptele săpate-n carnea muntelui; unghiile înfipte spasmodic în carne; carnea pământului luceşte; pământul miroase aţâţător a carne tânără; în carnea zidului ce-i creşte-n coaste; în carne vie am tăiat fereastră spre suflet; carnea descompusă ţi se lipeşte jilav de suflet; cerneluri scurse din carnea putredă / a singurătăţii; casele răsar din carnea verde a colinelor; în carnea liniştii; din carne putredă / şi nu din ţărână virgină / vor creşte; unghiile înroşite drăgăstos în carne; cu cioburi de cer înfipte-n pupile, taie-n carne vie; dar poate şi mai sugestiv: cerul se umple de sânge; sângele şuieră clocotind peste margini; caloriferele cu sânge clocotit; sunt urme de lacrimi în sânge; care-mi pătează sângele pe buze; că-l hrănesc în fiecare dimineaţă / cu sângele meu; cerul strâns [...] azi chiar a sângerat puţin; de la o amintire veche / la alta proaspătă şi abia sângerândă; Cad petale de sânge; harta îngheţată a sângelui; o mantie proaspăt spălată în sânge; până la sângele meu revărsat / în toate venele şi arterele luate prin surprindere; urmele de genunchi în lespede / se vor umple cu sânge; sângele se scurge molcom / până la scaunul judecătorului; Te-am văzut cum tăiai sângele macilor cu securea; aripile i-au fost tăiate până la sânge; poezia se umple mereu de sânge; ne-am hrănit din carnea ei / şi ne-am îmbătat cu sânge; păşesc cu tălpile goale / şi carnea nu-mi mai sângerează; sub pielea translucidă / sângele pulsează anemic în vene; conturul i se pierde sub voalul însângerat; miezul alb al mărului pătat cu sânge; baie de sânge curge din cer; bujorii ţi-au însângerat securea; viclene creaturi cu colţii albi pătaţi de sânge; lacrimi amestecate cu sânge am băut; mireasma sângelui nostru amestecat; Spală-ţi mâinile de sângele asfinţitului; curge sângele răcoros pe ziduri.
Gaudeamus nov. 2016
Cartea I, Facerea este despre naşterea din moarte, povestea seminţei din care creşte noul arbore. Dar şi conştiinţa că moartea nu este niciodată absentă din viaţă, că ea este esenţă prin iminenţă. „Copila joacă şotron pe linia orizontului. / piatra cade dincolo. / stins conturul i se pierde sub voalul însângerat. / un ultim gest, braţul ei ridicat a chemare. / nu vede nimeni, / n-aude nimeni, / în oraşul acesta! // Din asfinţit se face vânăt, / din vânăt se face negru, / din negru noaptea mai naşte o zi. // Nu poţi ucide, călăule, ce-a fost deja ucis!” (II [Cortegiul fecioarelor poartă doliu alb.]) Regnul vegetal este permanent împletit cu mişcarea dragostei, cu lenta pendulare între noapte şi zi. Poemul III [Să trecem noaptea în ritm de tango!], în care ritmurile sunt dedicat şi delicat pasionale, este un imn închinat iubirii fizice, trupurilor înlănţuite, arzând împreună: „ziua e a ta. / noaptea mi-ai dăruit-o... / […] // braţele tale, / crengi viguroase, / crescute brutal / în jurul trunchiului în flăcări. // îmbrăţişez cu privirea umărul rotund. / arunci privirea să cadă dincolo de umărul / rotund. / rădăcini drepte curg din trunchiuri / şi se logodesc împletit. / alunecare insinuantă de şarpe, / prelinsă pe trupul tău arzând. / roşu-rubiniu clocotitor / muşcă buza paharului prea plin. / miezul alb al mărului pătat cu sânge. // În nimbul de foc / două torţe mistuite de noapte. / fereastra plesnită / de àcele îngheţate ale dimineţii polare.” Şi totuşi finalul este un avertisment - semn al unui posibil refugiu - pentru iubitul-Călău: „În Buenos Aires e încă noapte, călăule, să ştii!” Poeta iscă multiple sugestii biblice în imagini misterioase (V [„Dacă eşti Tu]): „Valuri izbite-n fereastră. / pescarii aruncă năvoadele din faţa uşii. / dihania-şi varsă măruntaiele pe ţărm. / uliţa prăfuită cade în gropi, / în dreptul dughenei cu stuf.” Face parte din ele, le păstrează în privirea-memorie: „Salvez în ochi imaginea apusului. / ace din flăcări îmi tatuează retina. / cercul de foc, / lipit de pupilă, / alunecă dincolo de ea. / apele inundă corneea cu vânăt. / pietrele tac şi se lovesc de iris. / nisipul zgârie sonor cristalinul. / porţile cad zăvorâte.” Până şi Călăul înţelege să facă o schimbare, temporară, de rol: „Dacă eşti tu, / îmi spune călăul, / vino la mine pe ape!” De fapt, pe măsură ce înaintezi în lectura poemelor,  observi cum Călăul devine un personaj din ce în ce mai ambiguu, deci mai bogat: „mi-ai spus că vrei să fugim undeva, / unde nu există iarnă. / că ai cumpărat în avans biletele de tren, / cu reducere. / două locuri la fereastră, / prin care să admirăm în voie carnea albă a nopţii / când se izbeşte de sticla murdară. / […] / întunericul meu alunecă. / mobila veche din odaia mea / cade peste mobila de împrumut din odaia ta. / la radio se anunţă cod roşu de viscol şi ger. // Un tren a rămas înzăpezit în munţi. / pe un peron aştepţi tu, / călăule. // bujorii ţi-au însângerat securea.” (VI [Primăvara călătoreşte cu trenul de noapte]). Se instaurează o dependenţă amoroasă între Ana şi Călău, diferită şi nu prea de sindromul Stocholm. Nu este aşteptată o salvare, din contră, spectrul deşertăciunii pândeşte clipele viitoare, de unde întrebarea: „Cât poate trăi îngerul, / călăule, / după ce şi-a smuls aripile?” – desprinsă parcă dintr-un gând cioranian.
Acesta ar fi primul dintre cele patru stadii ale existenţei: în-fiinţarea; ar urma fiinţarea, des-fiinţarea, ne-fiinţarea.
Mai departe, are loc o nouă exfiltrare din realitate, cu unele trimiteri geografice şi istorice, anunţate deja de unele discrete accente textualiste. Aşa că fiinţarea se desfăşoară în Cartea a II-a, Rătăcirile, nu mai puţin bolnavă, nu mai puţin degradată: „Fereastra spartă a fabricii de conserve / a tăiat răsăritul. / curge sângele răcoros pe ziduri / şi se prelinge pe cărări spre ape. / în aşternutul de nuferi / ziua şi-a pierdut virginitatea. / degetele se zdrobesc livid de scândura bărcii / şi gândurile mă urmăresc în siaj prin labirint. / te-ai ascuns în mine toată noaptea. / ochii ţi se multiplică printre corole atinse de boală, / pupile galbene mă pătrund / până la miezul de ceară, / păsări somnoroase tresar înfiorate / în cuibul de in, / torente vin de departe / şi mi se scurg spre viscere dormind. /[…] / Opreşte-te! / Sau îţi voi smulge ochii ce-mi lunecă pe trup / cu mierea privirii. / cu amândouă mâinile-am să-i smulg, / oricât de îndărătnice le-ar fi venele groase / şi oricât de ciudat ar ţipa barcagiul, / în limba lui neînţeleasă...” (II [Fereastra spartă a fabricii de conserve]). Violenţa (trăirii) creşte, în această secţiune, odată cu priza mai accentuată la realitatea frustă, din care se scapă tot mai greu. Toată natura participă la desfăşurarea de forţe, fantasmele bântuie fără să ierte vreo lumină benefică posibilă: „Ferestrele de foc ale bisericii din deal / aprind pajiştea. / peste ochiul drept îmi creşte o cicoare, / în ochiul stâng îmi plânge un luceafăr, / răsar cărări de maci / sub unghiile înfipte spasmodic în carne. / între pământ şi cer răsună clapele trupului, / atinse după o partitură doar de tine ştiută. / cântecul lebedei coboară cete de heruvimi. / aripile se lovesc în şipcile de lemn” (III [Pată de umezeală]). Imagini de o superbă frumuseţe inundă pagina de carte cu bogăţie de culoare, de presupuse sunete şi de obiecte ce nu pot fi şterse din memorie. Se cuvine alese câteva, gest dificil de făcut, dar folositor prin sugestie: „Proaspăt tranşată, / mustind încă de sevă, / carnea pământului luceşte-n asfinţit, / ca pielea negreselor, / dansatoare în taverne obscure”; „Strivit sub cadavrul nopţii / pământul miroase aţâţător a carne tânără. / sângele şuieră clocotind peste margini, / îmbată simţuri târziu adormite. / febril între buze se-mpletesc rugăciuni. / îngerilor surzi le plouă roşu pe aripi. / ca un bulgăre, / plânsul izbeşte tavanul şi se sparge. / ţipătul coase tăcerea la loc. // Dincolo de obloane crăpate, / în cer, / Dumnezeu plânge”; „ziua noastră de dragoste, / noaptea care n-a mai venit, / o urmă de tandreţe scăpată de uciderea în faşă, / masca unei tristeţi întinse pe chip / ca o a doua piele, / pe toate le-ai închis în sticluţa de otrăvuri, / din care-mi torn câte o picătură / în cafeaua de dimineaţă”; „zăvorul cade ghilotină peste ceafa nopţii. / tăcerea se sparge desenând rătăcirii o hartă. / degetele se ating livid, / se memorează. / buzele murmură surd. // şi nu te aud! / şi nu mă auzi! // în difuzoare se-anunţă plecarea la linia opt. // Pe caldarâm / încă mai sunt urme de lacrimi în sânge.” …Şi multe altele, într-o zbatere fără oprire pentru a salva nu mai mult decât o imagine a lumii, un fel de înţelegere a ei, o căutare de sens ori de cale către sens.
Cât despre des-fiinţare, avem Cartea a III-a, Desfacerea, cu care ne păstrăm în zona sugestiilor biblice (şi aici, citatele alese ca moto nu lasă vreo îndoială), revizitate cu intenţia vădită de a scoate din ele înţelesuri noi. Frumuseţea e iarăşi maculată, Ana caută căi de atenuare a suferinţei: „te-am învelit în brocartul ce-mi colorează lăuntrul / în nuanţe de purpură, / să nu simţi cum îngheaţă totul pe dinafară” şi „în carne vie am tăiat fereastră spre suflet, / să poţi vedea valurile când se izbesc de ţărm” chiar atunci „când dimineaţa mi se aşează pe pleoape, / ca o zdreanţă murdară / sub care drumul se pierde…” (I [De când mă locuieşti]). Aici se şi decodifică rostul întregii zbateri: „Fiecare Ană îşi poartă-n suflet zidul” şi e convinsă că „lacrima va străpunge piatra, / călăule, / şi zorii vor restabili ordinea lumii”, în timp ce visează o ordine nouă: „am visat că poate fi altfel: // Cum, / iubindu-mă cu tine, / între marginile biletului dus-întors, / aş putea schimba rânduiala; / cum / dragostea, / declarată cu disperare pe un peron, / ţine de cald în toate iernile de dincolo de gări; / cum / buzele uscate ar fi capabile / să reinventeze gustul sărutului furat / la capătul vagonului, / înainte de şuieratul final; / cum...” (III [Ţipă un tren de noapte prin liniştea mea]). Dar iubirea rămâne o pedeapsă grea, în „care miresele se-ascund sub văluri / negre, lumini pe mormintele iubirilor / ofilite de bruma amintirilor, florile / uitate relicve clădesc cuib puilor / de şerpi încleştaţi să-şi scuipe mărgeaua / încrustată cu mii de ochi / blestemaţi să nu poată desface / doar nodurile-mpletite de moarte” (V [E noaptea-n care miresele se-ascund sub văluri]), chiar Călăul pare a fi plecat departe şi amintirile se scriu „cu cerneluri scurse din carnea putredă / a singurătăţii”. În continuare, imaginile sunt de o sugestivitatea extremă, aproape materiale, au corporalitate, mustesc de sevă, mesajul din finalul secţiunii, către Călăul inventat, fiind relevant pentru eşecul păstrării coerenţei existenţiale: „nu ştiam că securea ta / mă va despărţi pe mine de mine!”
Cea de-a patra secţiune şi ultima, intitulată Submarginea, sporeşte ambiguitatea. Teritoriul cu acest nume este real, dar simbolistica pe care o include, y compris cea de Macondo personal (observaţie justă a prefaţatorului!, strecurată însă şi de autoare, undeva pe la finalul volumului: „picăturile lovesc sonor / peretele vegetal al acestui macondo / ce se va închide, / cititorule, / imediat ce tu vei isprăvi poveştile din carte”), pare la îndemână fie şi numai dacă citim nota de subsol: „cătun în satul Valea Neagră, Transilvania, ţara de dincolo de păduri”. Cu discreţie şi forţă evocatoare, Ani Bradea exploatează toată încărcătura de semn/simbol din „sub”, din „margine”, din „vale”, din „neagră”, din „trans”, din „dincolo”… Deja, lucrurile se complică iremediabil, dar poeta le ţine sub control, construieşte şi construieşte complicate lumi imaginare şi totdeauna semnificative. Memoria sentimentelor aduce imagini dintr-un fel de lume minunată a lui Alice, ciudate, minate de aceeaşi degradare care străbate întreg volumul. „Copilăria mi se scurge pe obraji, ca un rimel prost”, mărturiseşte, întrucât căderea a început devreme, când inima „dureros mi-au legat-o la spate, / silindu-mă să intru-n rândul lumii!” Legătura cu limbajul a fost o trăire a Calvarului, pentru că „literele mele au devenit ascuţite, / mi-au rănit mersul desculţ prin biografie, / precum cuiele tălpile fachirului”, iar Călăul trebuie să înţeleagă „de ce dor poemele mele”. Submarginea este şi un Paradis pierdut, atâta vreme cât au fost „bărbaţi care-au râvnit mereu femeia, / niciodată copilul”: „Oare îţi mai aminteşti de o primăvară, / când, închişi în trupul păsării paradisului, / vânată de tine în pădurile Noii Guinee, / ne-am hrănit din carnea ei / şi ne-am îmbătat cu sânge?” (XI [Târziu şi zadarnic ai venit, dragoste!]). Avem o multitudine de imagini plin de miez, reflecţii asupra existenţei exprimate poetic succint şi expresiv: „piatra învinsă de iarbă”, „în orice carte există un timp pentru pace. / şi acel timp se face pat pentru dragoste” , „În inima mea sunt iubirile cicatrice”, „cad zdrenţe de veşmânt îngeresc / peste crucile fără cimitir”, „Se vorbeşte atât de mult despre moarte în poezie, / călăule, / şi atât de puţin despre viaţa / care încearcă o evadare prin gaura de şarpe”, „Viaţa începută într-un loc fără morminte, / călăule, / e atât de încrezătoare în nesfârşitul ei!” Poemul VIII [Răzbat tot mai multe nelinişti] este un cumul de realism magic din zona ficţională gotică, ilustrând versul capital: „Cumplite sunt zilele fericite”. Poemul VI [În Submarginea] deja stabilise un tipic strict al vieţuirii locului: „nimic nu se întâmplă în secret [...], femeile nasc numai noaptea [...], în faţa porţilor [...] aşteaptă [...] ursitoarele bătrâne [...],  La prânz, / trec miresele, / cu mijlocul rotunjit deja / sub rochiile lungi, de un alb murdar [...], carele mortuare / trec întotdeauna seara / când se mai potoleşte fierbinţeala matrimonială [...], viaţa şi moartea sunt mereu la vedere!” Este, iată, ultimul stadiu, ne-fiinţarea: „La început a fost izgonirea. / şi în zilele care-au urmat, / o nefirească tăcere.” Totul a încremenit. Nimic nu se mai poate schimba, în fond: „în fiecare dimineaţă, / în oglinda mea e prizonieră aceeaşi femeie”, „Frumuseţea e doar o aparenţă”, „nu se deschide nicio uşă”, „În pământul îngrăşat cu iubiri moarte, / călăule, / nu mai poţi sădi trandafiri!”, „singurul parc în care se plimbă, / mereu, / aceeaşi pereche de îndrăgostiţi amnezici”, „cuţitul uitat de tine pe masa de scrisori, / lângă plicul închis!”, „visele ţâşnite din ochii deschişi / se izbesc de fiecare dată de tavanul / roşu-aprins / al amurgului”.
Călătoria s-a terminat. Un ultim poem, ca o paranteză finală, aşa cum am avut un poem liminar. „Dimineaţa / îmi număr rănile crestate de aşteptare. / câte una pentru fiecare poveste. / de-acum / amintirile nu-mi mai aparţin.” (Poemul dimineţii). Dacă avertismentul era, la un moment dat, constatarea suferinţei neostoite - „În cartea mea, / călăule, / sunt doar aşternuturi de spini!” - a venit şi răzbunarea, dulcea răzbunare: „vei rămâne captiv în povestea mea”; „Cu unghiile înroşite drăgăstos în carne, / răspândesc răsăritul pe chipul tău.” Încheierea este, însă, şi anunţul unui nou început, un nou ciclu existenţial în-fiinţare, fiinţare, des-fiinţare, ne-fiinţare: „P.S. Tot restul zilei, / până se-aşează noaptea ca o mască mortuară, / cetatea-şi caută călăul!”

Ani Bradea vine, cu pas sigur, să ocupe, cu acest volum de debut de o viguroasă modernitate, care se cere recitit şi recitit, descifrat şi re-descifrat, un loc privilegiat, cu puţine vecinătăţi, în poezia română contemporană. Sunt nerăbdător să aflu încotro se va îndrepta poezia ei, în acest spaţiu magic personal aparent inepuizabil, pe care şi / ni / l-a inventat / decupat / cu atâta ingeniozitate şi fantezie creatoare şi pe care sper să-l păstreze şi să-l tot re-descopere pentru noi. 
...................
alte opinii:
http://www.viataromaneasca.eu/revista/2016/11/zidul-vulnerabil/
https://www.scribd.com/document/330913775/Cerul-din-tavan-de-Christian-Craciun

miercuri, 6 aprilie 2016

Fertila însoţire cu moartea*


Iată o carte în care prima linie a textului poate rezuma întreaga poveste: „Mă cheamă Daria. Am murit într-o joi.” Aşa cum prima frază din „Metamorfoza” rezumă toată esenţa povestirii lui Franz Kafka (ba chiar şi a unei întregi mişcări existenţialiste care va urma). Cum o face şi propoziţia relevantă aşezată de Soljeniţîn în deschiderea „Pavilionului canceroşilor”. Hanna Bota are o dexteritate extraordinară în a construi ludic şi luminos o lume a umbrelor, preponderent urâtă, o lume în care nu există bucurie, speranţă, ci numai durere, lacrimi, degradare fizică, cu o vorbă cuprinzătoare: deşertăciune. Teritoriul narativ este acela al bolii ca spaţiu concentraţionar; dar autoarea ne oferă varianta iluziei că ar putea fi şi boala ca spaţiu al eliberării spirituale. Istoriile unei comunităţi de tineri dependenţi de dializă sau, eventual, de transplantul de rinichi (în general, o amânare a deznodământului) numită „Gaşca” dezvăluie dedesubturi evitate de privirea pe care oamenii obişnuiţi o aruncă lumii înconjurătoare. Când funcţia de detoxifiere a rinichiului se pierde, începe drumul spre extincţia treptată trupului. Mai lung sau mai scurt. Final cunoscut, previzibil mult mai rapid decât la ceilalţi oameni. Dar, cu un eufemism, calea este mai importantă decât finalul ei. Despre această cale ne povesteşte Hanna Bota, într-o convenţie cunoscută, a „manuscrisul găsit”, de astă dată a „jurnalului moştenit” de la Daria Codrescu, cea care afirmă despre menirea sa: „E nu sunt doar Şeherazada, ci memoria Găştii”; „O poveste porneşte dintr-altă poveste, toate se leagă, eu trebuie doar să le deşir ca să le ştiţi şi voi.”
Semnificaţia titlului ne este dezvăluită devreme, după ce Daria afirmă deschis, cu o luciditate arareori întâlnită, că „plecarea – adică moartea – e un final care poate fi fericit uneori. E mai tragică viaţa decât moartea.” Definind zilele săptămânii, ea ajunge la joi: „Joi e ca o pauză, e ca o pierdere de tine când nu trebuie să fii nici aşa, nici altfel. E un stop-cadru care păstrează timpul într-o formă plată – fără să cobori, fără să urci. Un etern Acum. Măcar un pic! După o vreme, am hotărât ca toate zilele mele să fie joi, să fie Acum. Trăiam un veşnic joi, aşa că nu ştiu în ce zi am murit…” Astfel, este de înţeles că, indiferent de dată, toate notaţiile din jurnal sunt de joi. Daria trăieşte într-un veşnic prezent, „am intrat într-o adâncitură a timpului ca într-un buzunar cald când afară pişcă frigul”. Şi aici frigul nu este absenţa căldurii vieţii, ci absenţa căldurii umane din lumea cea mare, indiferenţa, minciuna, hoţia, abandonul pe care le întâlneşte şi de care se loveşte continuu. Sunt câteva lumini – tatăl său, căruia îi spune cu drăgălăşenie Codru, un sacrificat pentru fiica sa, discret şi dăruit total misiei de părinte („Când va rămâne Codru fără mine, o să fie ca şi cum ar purta după el o amputaţie care are neuronii încă vii şi foarte dureroşi… […] Ne dăm viaţă unu altuia, ne omorâm unul pe altul”); Matei, activistul social voluntar, jurnalist care are grijă de Gaşcă, de nevoile ei şi luptă pentru drepturile bolnavilor –, multe umbre, între care doctorul D. (Dumnezeu!), cel de care depinde un transplant de rinichi, o salvare temporară de la dializă, cel care hotărăşte cine trăieşte mai bine şi mai mult şi cine moare mai degrabă, chinuindu-se fizic şi psihic, cel care vinde rinichii în ideea falsă de a crea condiţii mai bune celorlalţi bolnavi (şi o clinică particulară, desigur): „pentru Doctor conta mai mult propria imagine decât binele şi adevărul, conta puterea pe care o exercita asupra celorlalţi, admiraţia pentru ceea ce era.”
Mama e aproape absentă. Dureros de absentă. Lucrează în Germania „ca să mă poată îngriji în sistemul medical românesc, unde trebuie să cumperi tu medicamentele scumpe, pentru că spitalul nu are, de multe ori, nici din acelea ieftine. […] Apoi, de-a lungul anilor, au trebuit daţi mulţi bani şi doctorilor, şi asistentelor, şi femeilor de serviciu, portarilor şi infirmierelor, pentru că dacă nu dai, nu eşti băgat în seamă.” Vine la răstimpuri, dar vorbesc zilnic pe internet şi la telefon. „Banii pentru viaţa mea îi câştigă mama.”
 Apar şi alte mame, ale altor copii, adolescenţi, tineri dependenţi de dializă. Una pentru care compromisul, mizeria morală constituie mod de viaţă, mama Andei. Abuzată de tatăl mare mahăr pervers, adolescenta se destăinuie mamei, iar aceasta recunoaşte că ştie de la el mai demult: „Ce să-i fi spus? Crezi că ascultă de mine? Mi-a spus că mai bine o amantă în casă, decât curve străine. […] Aşa că nu aveam cum să mă opun, dar uite, măcar i-am spus că trebuie să-ţi cedeze rinichiul, să te facă din nou sănătoasă. Astfel ştiu că este serviciu contra serviciu, că nu e abuz, că e viaţă…”
Unii au noroc, ajung să-şi întemeieze o familie, visează la o viaţă cât mai apropiată de normal, chiar dacă şansa îi poate abandona brusc, pentru că „boala e mai tare decât dragostea”, precum în cazul Claudiei, cu transplant de rinichi, la a cărei nuntă cu Gelu merge toată Gaşca, undeva, în Maramureş, ca să afle că, peste noapte, în rochie de mireasă, Claudia a fost dusă de urgenţă la Cluj, în şoc hepatic provocat de medicaţie; din el a ieşit direct în lumea de dincolo, peste câteva săptămâni, după ce i se amputase un picior. „Că la nunta mea a căzut o stea…”
În Gaşcă se trăieşte după piramida lui Maslow: „cei mai mulţi sunt la bază, căutând supravieţuirea, la modul propriu: gura de aer, bucata de mâncare, nevoia de excreţie”; apoi, „cel care reuşeşte să se caţere un pic, să trăiască la următorul nivel, să aibă o oarecare siguranţă, susţinere financiară, o casă şi o familie stabilă (unii dintre aceştia „îşi caută refugiul în religie, în dogme, pelerinaje, mănăstiri, în orice formă de promisiune a vieţii eterne”); „un pas mai sus se caută iubire. Să dai şi să primeşti iubire” (y compris împlinire profesională şi de studiu); „La nivelul patru, al căutării de sine, al recunoaşterii propriei valori se ajunge mai greu”, din pricina disfuncţiilor fizice care le grevează socializarea, comunicarea cu cei sănătoşi. Dar „suferinţa te face să iei în serios întrebările, avem o mare şansă să primim şi răspunsuri.” Şi Daria destăinuie, pe cât poate exprima în cuvinte din ce în ce mai inexprimabilul, rezultatele experienţelor ei: „Pragul acela subţire între aici şi dincolo […] ne face să fim foarte receptivi la esenţă.”
Hanna Bota, prin intermediul jurnalului Dariei – un personaj puternic, sensibil, lucid, inteligent -, spune poveşti triste ale multor membri ai acestui grup enclavizat - Gaşca -, proveniţi din toate mediile, unii fără vreo speranţă, din căminele de orfani – altă enclavă, ori mai degrabă ghetou, din care sunt aduse triste istorii de viaţă ratată din start -, de multe ori abuzaţi psihic şi fizic (sexual), alţii, puţini, conştienţi de situaţia fără ieşire, pe care o judecă de la înălţimea tentativei de înţelegere a rostului existenţei individului în lume. În opinia mea, cea mai importantă şi excelent realizată componentă a cărţii este această reflecţie continuă asupra rosturilor vieţii şi a asupra destinului. Studiile aprofundate şi fabuloasa experienţă de viaţă a autoarei – în vremea petrecută în Orient a ţinut cu stricteţe un jurnal, pentru că, mărturiseşte undeva: „Am ştiut că intram într-o zonă de spiritualitate şi am început să pun oamenilor pe care îi întâlneam întrebări pe această temă. M-a ajutat asta foarte mult, pentru că am înţeles, mai apoi, în Vanuatu, cum se întâmplă lucrurile. Dacă la noi, în Occident, lucrurile sunt segregate, ai o viaţă religioasă, intimă şi o viaţă relaţională bine delimitată, când mergi în India, lucrurile nu mai sunt delimitate. Spiritualitatea este cu tine la serviciu, zeii sunt pe stradă prin intermediul templelor.” – îi permite o abordare spirituală de mare fineţe, iar talentul de povestitor, relevat deja, cu prisosinţă, în cărţile anterioare, face ca orice text al său să-l subjuge pe cititor. Aceeaşi întrebare esenţială din „Dansând pe Gange” este, la altă dimensiune, din altă perspectivă, în fundamentul romanului distopic „Când în fiecare zi e joi”: pentru ce existăm? Şi răspunsul, aparent paradoxal, este prezenţa morţii. „Pentru mine era şi viaţa şi moartea acelaşi lucru, învăţasem prin experienţă că viaţa se prelungeşte cu ea însăşi în alte dimensiuni, moartea poate e o poartă, ca naşterea, dar nu o stare, doar trecere” – scrie Daria Codrescu în jurnalul ei, joi, 11 iulie. Pentru ca mai târziu, joi, 8 martie, să se-ntrebe şi să răspundă: „Ce rost are atâta suferinţă? Dacă are vreun rost - chiar dacă nu i-l pricep - măcar există o speranţă. Dar dacă n-are rost, atunci e cumplit […], îţi vine să-l apuci pe Dumnezeu de pulpana hainei şi să-l tragi jos din cer! Dacă n-o fi fost tras jos de cine ştie când, şi-acum cerul să fie gol, cu zice Nietzsche – el a ajuns mai repede la concluzia asta chiar fără să facă dializă. Sau El n-are treabă cu tot ce trăiesc eu?” Pentru ca joi, 10 martie, să noteze: „Dar ştiţi, oricine îşi construieşte aşteptările pe lucruri exterioare lui, care sunt în afara fiinţei lui, îşi construieşte iadul.” Căci, „Drumul e spre sine, acolo trebuie făcute schimbările, întâlnită liniştea şi bucuria existenţei.”
Salvarea fiinţei vine din existenţa ei interioară, din trăirea prezentului pe deplin, este concluzia Dariei şi a iubitului, prietenului şi partenerului în suferinţă David. „Tot ce este în jur nu este realitatea, ci este doar aşa cum «pare» să fie, pentru că realitatea se bazează pe percepţii, iar eu am văzut că tot ce aici poate fi atins, de dincolo se vede ca o imagine 3D prin care poţi trece cu mâna, dar care nu e reală cum înţelegem aici realitatea.” Mizeria vieţii cotidiene, compromisurile, relaţiile umane lipsite de moralitate, minciuna, deşertăciunea, lipsa de speranţă într-o lume mai bună, mai luminoasă  - descrise, uneori cu o amănunţime demnă de maeştrii noului roman, cu uneltele cele mai bune de povestitor ale Hannei Bota - se îndepărtează treptat, ultimele zile de joi aparţinând trecerii spre lumea de dincolo, trecerii printr-un timp static („Timpul nu este ceva care se duce, cum percepem noi, căci perspectiva creează percepţia; dacă schimbi perspectiva, vei avea altă percepţie -  noi  suntem cei care trecem prin timp, cum am trece printr-o grădină de la o poartă spre cealaltă.”), în care „Moartea este o singularitate, [...] precum originea universului, precum o gaură neagră.”
Dacă debutul romanului (care are, nu ştiu de ce, şi o prefaţă) stătea sub semnul Kafka & Soljenitîn, pe măsură ce naraţiunea curge, la persoana întâi, deschiderile referenţiale sunt tot mai dificil de stabilit, originalitatea devine manifestă, ecouri inevitabile din Blecher ori din existenţialismul dintotdeauna, de la Dostoievski, la Camus & Sartre, fiind detectabile de cititorul exersat.
La final, Codru-tatăl cu un ochi plânge, cu un ochi râde „într-un şuvoi de lumină ondulatorie”.
Prezentul continuu este un balans «râsu’-plânsu’» (ca la Nichita Stănescu), o viaţă de trăit intens indiferent cât durează – o noapte, cât efemerida, secole, precum ţestoasa.
O carte dură şi cinică, lipsită de sentimentalisme siropoase ori văicăreli lăcrămoase. Un roman excelent scris despre cum să trăieşti frumos într-o lume urâtă.
_________

Hanna Bota, Când în fiecare zi e joi, roman distopic, 180 p., Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016