sâmbătă, 17 mai 2014

Valeriu Marius Ciungan - Sisif pe casa scărilor


Ne-am obişnuit să aşteptăm poezia venind dinspre toate întâmplările de viaţă, dinspre toate zonele existenţei, luminoase sau întunecate, banale sau excepţionale, fizice sau metafizice, metropolitane sau rurale… Consumatorul de poezie – cum altfel să-i spunem, într-o vreme în care se produce exclusiv pentru îngurgitare pe toate căile, iar plăcerea vine tot mai de jos, e tot mai puţin legată de spirit – aşadar, consumatorul de poezie este adesea excedat de oferta enormă de fructe ale reflecţiei – mai mult sau mai puţin profunde – individuale, izbucnite din irepresibila nevoie de exprimare de sine pe care o civilizaţie împingând individul spre izolare ori socializare în spaţiul virtual o induce în fiecare. Şi la Mediaş, în Ţinutul Meşteşugurilor, se mediază o astfel de ieşire din cotidian, pe calea poeziei, Valeriu Marius Ciungan fiind unul dintre experimentatorii breslei.

Melancolie şi ironie, solemnitate şi ludic, calofilie de faţadă sub care ascunde nostalgii provinciale – iată caracteristicile unui demers poetic tratat, în aparenţă, cu lejeritate prozodică, pe alocuri referenţial, deloc străin câştigurilor din experienţele poetice ale ultimei sute de ani. Poezia lui Valeriu Marius Ciungan este contemporană în sensul descris de profesorul Giorgio Agamben („Appartiene veramente al suo tempo, è veramente contemporaneo colui che non coincide perfettamente con esso né si adegua alle sue pretese ed è perciò, in questo senso, inattuale; ma, proprio per questo, proprio attraverso questo scarto e questo anacronismo, egli è capace piú degli altri di percepire e afferrare il suo tempo”), ceea ce îl face să se situeaze undeva într-un interegn, într-o dualitate care facilitează accesibilitatea.

Contra-replica despre care s-a afirmat că este adresată de poet generaţiilor anteriore se arată a fi prin asimilare critică şi în urma apelului la acelaşi surse de expresie. Se desparte de trecut râzând, râzând de trecut şi de eu contemporan propriu. Autoironia este semn de inteligenţă artistică! Debutul acestui al patrulea volum al autorului se face arătându-l ascensional şi calofil: „urcam / o scară nesfârşită, tot mai înaltă, mai frumoasă” (Sisif pe casa scărilor) şi „eram frumos aşa, / cu organele transparente / la vedere / o luminoasă pasăre îmi apăsa sternul frumos / cu luminoasă putere” (Despre mine). Apelul deliberat şi înşelător la absurdul de tip camusian conduce pe căi de interpretare închise. Suntem în plin peisaj de o banalitate înfiorătoare: „vopseaua insalubră, de ulei, striată pe betonul mizerabil, rece, / spoiala varului, anume nedesăvârţită / […] / cu becuri sterpe, imbecile, muribunde / halucinând din două în două etaje / tăcutul martor era balustrada plastic infinită / […] / era o lumină absentă, chioară, / becuri de patruzeci” (Sisif pe casa scărilor). Mizerabilismul este anulat, însă, prin versul final, citat mai sus, personajul se vrea salvat de fantasmă. Construcţia pe acest algoritm a discursului poetic este continuată cu succes, ne întâlnim cu „un abur mic în urma trenului de turtă dulce / şi-a mopului cu plete lungi de catifea”, dar tot acolo avem „şi încercam s-ating cu mâna dreaptă răsăritul / şi să mă sprijin de lumină către soare” (Răsăritul). Calofilia îl împinge la obsesive incantaţii solemne de tipul celei numite Insomnie, în care cuvântul „frumos” apare de 15 ori în 12 versuri, dar şi la pastişe folclorico-baladeşti precum Vaillant: „Fată neagră / suburbană / vrei să fii tu suverană / în uscătoria scării / subterană? / vrei să fii tu / debranşată? / să îţi fiu calorifer / de fontă grea / acum / îndată?” – unde (ră)sunetul ritmului, dar nu numai, conduce departe de tot, la cei vechi, la Villon, poate prin Miron Radu Paraschivescu şi, de ce nu?, Nichita Stănescu, a cărui umbră o vom mai descoperi şi în Clipa („treceai uşor / lipa-lipa / şi timpul se închidea / în el / lăsându-ne afară / doar cu clipa” – v. Dintr-un bolovan coboară / pasul tău de domnişoară) sau în excelentul poem Fereastra („intra soarele / prin tălpile umede de rouă / prin coastele fumegând a ceaţă / se deschidea prin mine spre pământ / o altă dimineaţă // prindeam rădăcini de lumină / sămânţa mea boemă se risipea în vânt / şi plete blonde-mi răsăreau spre soare / şi plete blonde răsădeau cuvântul în pământ // între soare şi pământ / eram numai eu: ca o fereastră / prin care se zărea o altfel de lumină / mai pură / mai ecleziastă!”).

Un alt poem remarcabil este Semaforul verde, unde banalul supralicitat, luat în răspăr, virează uşor în metafizic, cu o undă nostalgică, de regăsit şi în strofe din care răzbate amintirea copilăriei, precum Şotron („păşeam aproape impecabil / urmând tăcut dunga de cretă / desenul ezitant din lumea lor / concretă!”), o urbanizare a acelui „unde eşti copilărie / cu pădurea ta cu tot”.


Poetul Valeriu Marius Ciungan este şi elegiac, în amorosul poem Micul dejun („sărutul tău abandonat într-o mişcare lentă / cum degustai cu pleoapele tăcute-nchise / lumina-nceată risipită între noi, absentă”) ori, din cu totul alt unghi, O altă lume („se închisese cârciuma din cartier, / mocnise zvonul ce era de-acum sentinţă / că am rămas încremeniţi în faţa drugului de fier / ce ţintuia o uşă rece-un zid de neputinţă”) – cu doza inevitabilă de autoironie, timbru necontestabil al poetului medieşean, semn de seninătate oarecum cinică, superioară. Dacă spre finalul volumului nu ar scădea tensiunea lirică (poetul Valeriu Marius Ciungan este incontestabil un liric prin excelenţă, sub orişicare măşti s-ar ascunde!), am putea spune că Sisif pe casa scărilor este o reuşită deplină, în continuarea volumelor anterioare, o voce clară, distinctă într-un concert naţional adesea dizarmonic.