...sau poezia la noi acasă
Când beneficiezi de prefaţarea cărţii tale de către un coleg de generaţie, declarat afin, auspiciile sunt de partea ta. I se întâmplă lui Mircea Teculescu, creator acribios şi talentat, şcolit mai cu seamă la poezia orientală, cu volumul de poeme Umbrele copacilor tăiaţi, Editura Neuma, Apahida, 2020. O sărbătoare, marcată ca atare chiar şi printr-un recital în Piaţa Palatului din oraşul Bucureşti. „Ecuaţia generală melancolică” este corect surprinsă şi de Al. Cistelecan, în textul succint de pe coperta a patra a volumului. Contemplaţia reflexivă este, de altfel, o dimensiune recunoscută, o constantă a poeziei teculesciene dintotdeauna. Umbr(el)a liricii orientale a fost mereu o marcă a calităţii emoţionale a versului său. Peisajul, mediul trăirii este preponderent, el ascunde şi dezvăluie mişcarea sufletului, indirecteţea virând pe neştiute în metaforă discretă, cum se cuvine stilului apropriat deliberat de poetul nostru: „crengile copacilor goi sfâşie norii // fulgi de zăpadă de cuprind trupurile / căzând peste fiecare imagine / îngropată adânc în fiinţa celuilalt / peste fiecare moleculă a locului unde / cândva am fost împreună / şi ne dispreţuiam dragostea // aici ne aflăm acum / timpul şi-a şters urmele” (pag. 15). O senzaţie de permanenţe, de stază translucidă a materiei stăruie de-a lungul şi de-a latul cărţii, impulsul vag erotic dezvoltându-se rece, aparent lucid, exterior, indiferent: „stau într-un loc cu bănci cenuşii / singura nuanţă a amintirii / ce mai există / şi te aştept // timpul atârnă greu / cum crengile îngheţate // din trupu-mi / muşcat pe alocuri de raze / pleacă tot felul de umbre // o cronică melancolie / e adusă de paşii tăi // flori / se aprind dintr-odată în jur / şi apari” (pag. 17) Senzaţia „în spirit de haiku” este adesea irepresibilă – cu mici intervenţii, cele citate mai sus ar deveni cinci haiku-uri în cea mai bună tradiţie bashoistă. Mărturisesc bucuria mea de a (re)descoperi asemenea punere în valoarea a talentului şi a ştiinţei de a construi imagine şi de a induce emoţie cu mijloace minimaliste, însă bogate în sugestie, provocatoare de reflecţie în oricare cititor atent. În general fiind un elegiac senin, luminos, Mircea Teculescu creează lejer şi contraponderea, validă şi benignă, a nopţii: „acelaşi întuneric pe care îl ştii / aşteaptă tăcut un semn de la noi // scotocim orb // mâinile tale / ar putea să-mi intre în piept / să-mi oprească inima // […] (pag. 55); „ieşind / din acel întuneric / de proastă calitate / în care se poate sta o viaţă / el / a descoperit că ea/ dragostea prezentului său / conţine în fiinţa sa erori / cuvinte rupte / şi tot felul de multe alte / nedorite înfăţişări // […] (pag. 57). Unele poeme părăsesc seninătatea calmului de sorginte extrem-orientală şi chiar magma greoaie a melancoliei din bagajul beatnicilor („[…] /risipitorii de tristeţe pot să vadă acum / tot ce a îmbrăţişat vara / în suava sa cămaşă de forţă // deşi singura poveste care contează / va dispărea cât de curând în noapte / cum mereu fac lucrurile şi oamenii / […]” – pag. 40; „ascunsă în blugii vechi/ şi / bluza cu inserţii pe umeri / ai şters din spaţiul tău / totul // doar imaginea unui cal bătrân/ şi / ulucile arse din spatele tău / mai stăruie / în faţa mea // apa mării tale a dispărut / în nisip s-au ascuns toate / cerul de cristal / aspru ne apasă capetele / acum // fără de chip / printre zile rotunde şi reci / visez / la blugii tăi vechi / la bluza cu inserţii pe umeri – pag. 43), de care, deloc paradoxal, poetul este spiritual destul de apropiat (i s-ar potrivi de minune spusele lui Lawrence Ferlinghetti: „the poet like an acrobat / climbs on rime / to a high wire of his own making / and balancing on eyebeams / above a sea of faces / paces his way / to the other side of day / performing entrechats / and sleight-of-foot tricks / and other high theatrics / and all without mistaking / any thing / for what it may not be // For he’s the super realist / who must perforce perceive / taut truth / before the taking of each stance or step / in his supposed advance / toward that still higher perch / where Beauty stands and waits / with gravity / to start her death-defying leap” - Constantly Risking Absurdity*), şi se retrage pe teritorii ale unui reconfortant romantism târziu, precum în remarcabilul poem Carnea zeului Ra: „acum şoseaua intra / în ţara femeilor fără vârstă / care demult au spus că aurul / provine din carnea zeului Ra / pe atunci ele brodau mai ales / marginile norilor / în timp ce îi numărau cum trec uşor / într-o minunată dezordine // […] // ca o scrisoare plină de har / în faţa sa / se întindea şoseaua / sensurile ei giratorii uşurau trecerea / prin ţara femeilor fără vârstă / din care nu se poate ieşi însă / niciodată / aşa cum bine o ştiu / ziua şi noaptea” (pag. 60-61), ori în Cronică (pag. 75) şi în Ceva ce nu ştie nimeni (pag. 85) . Expresivitatea este încă ceva de subliniat neapărat la abordarea subtilităţii stilistice a liricii lui Mircea Teculescu: „răsăritul tăcut al oglinzilor”, „trupul povârniş îngenuncheat de timp”, „trupul acesta fără dimineţi / închide definitiv geamul privirii”, „ norii aveau aripile rupte / doamnele împleteau curcubeul” etc.
O poezie de o valoare incontestabilă, profundă, reflexivă, a unui autor matur, solid mobilat intelectual, cu talent şi ştiinţă a creaţiei lirice, de la care vom aştepta în continuare noi surprize editoriale.
—————
*„Poetul ca un acrobat / urcând pe brume / spre coarda înaltă a devenirii sale / şi echilibrându-se pe străluciri oculare / deasupra unei mări de feţe / îşi deschide drum / spre cealaltă parte a zilei / executând figuri acrobatice de balet / şi trucuri din alunecări pe picioare / şi alte exhibiţii teatrale / toate fără a greşi / ceva / pentru ceea ce poate să nu fie // Căci el este suprarealistul / care trebuie să perceapă / întregul adevăr / înainte de a lua fiecare poziţie sau pas / în presupusul său avânt / către cea mai înaltă corniţă / unde frumuseţea stă şi aşteaptă / cu gravitate / să-şi înceapă saltul care sfidează moartea”- Riscând constant absurdul
