Alexandrina Tulics - Aşteptări

Cartea se deschide aproape apoteotic printr-o evocare a îngerului Serafim, păzitor al raiului şi al locurilor sfinte, care, datorită apropierii de Domnul, seamănă cu focul (în ebraică, înseamnă „cel arzător”); este o trimitere la viziunea profetului Isaia (citat la pag. 55...) – când acesta şi-a început lucrarea profetică, Serafim i-a pus un cărbune aprins pe buze, rostind cuvintele: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Isaia 6:7). Aşadar: „Ai ars ca un cărbune aprins/ când aşchiile urii/ obrajii ţi-au atins?/ Ai plâns să stingi din ei arsura/ Când unii i-au întunecat cu zgura?/ Ai strâns din dinţi/ să nu vorbeşti/ când auzeai cum ponegresc/ pe Cel ce-i Sfânt, Tatăl Ceresc?/ Ai strâns în piept sfânta tăcere/ cu aroma sfântă/ gust de miere?” (pag. 7) Astfel, drumul este deschis spre desfăşurarea spectacolului care va răspunde deplin Aşteptărilor cititorului. 

Călătoria se desfăşoară numai în ceea ce am numi, cu vorbele lui Spinoza, natura naturata, dar mai mereu cu invocarea directă a unei natura naturans, care nu poate fi decât Divinitatea. Anotimpurile nu lipsesc, momentele zilei, mai cu seamă cele ambigue, zorii şi amurgul, toate mustind de viaţă, fără excese metaforice, cu enumerări de flori, fructe, copaci, pe alocuri păsări: „voi culege primii ghiocei, viorele, zambile/ şi voi prinde piciorul cocoşului/ să nu se mai laude înaintea zorilor. Altare ale florilor vor fi bogăţia sufletului meu”; „altele ca pomii roditori,/ îşi apleacă prunii, nucii poala/ copilei dăruind cu bucurie/ în mustul înghiţit în dulce/ în vis acea culeasă razachie”, „vin porumbeii albi”, „pădurile în care-şi au ascunzişurile cerbi/ purtători de coarne îmbătrânite,/ urmate de cerboaice pline de cerbişori”. În Mai alb, cu subtitlul Psalmul 61, „pe-o faţă căzută de ghindă”, „Ruga-i foc/ ce se arde dincolo de pământul călcat./ Cuvântul şopteşte în mine:/ Du-mă pe stânca ce n-o pot ajunge/ să fiu mai aproape de Cel Înalt”, aminteşte /reproduce parţial/ textul lui David: «Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele,/ ia aminte la rugăciunea mea!/ De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic:/ „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”/ Căci Tu eşti un adăpost pentru mine,/ un turn tare împotriva vrăjmaşului.» În mare măsură, poeziile  sunt dominate de prezenţa, discretă sau directă, a focului lui Serafim, fără a fi numit, dar omniprezent. Un Apus fierbinte devine depozit de metafore, de focuri, de lacrimi: „Şi-a scuturat secera/ de foc aprins, răzbunător,/ soarele ca un armăsar bătând din copite/ sub care se vedeau stelele aprinse... arată/ ca o mantie de foc de care se scăpase/ înainte de a i se pierde ultima linie subţiată de foc./ Am simţit ca un pumn de jar ce-mi era aruncat în piept,/ grăbit să ardă tot,/ dar mai ales inima/ care începuse să plângă într-un hohot de plâns dureros.../ în vale, o turmă fusese atacată de lupii flămânzi de inimi iertate...” Arderea este benefică, sunt arse păcatele, desigur, Isaia deja ne-a spus asta, dar şi o aflăm şi într-un Arc călător, „Are să-mi spună ceva la plecare,/ soarele foc, ca un arc călător?/ Arde intens în depărtare,/ ducând spre cer mulţumiri/ şi lacrimi care mai dor?/ Secera-n flăcări/ i-e coama ce arde/ se uită-napoi cu ochii de foc”. 

Amprenta psaltică imprimată discursului liric beneficiază şi de Referinţe, un fel de texte inspirate din Scripturi. Poema Când, trimite la Proverbe 3:5-6: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” – două îndemnuri, o avertizare şi o promisiune glorioasă! Sau poema Cel care mă poartă, ce ne trimite la Psalmul 136: „Daţi laudă Domnului căci este bun!/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!/ Daţi laudă Dumnezeului dumnezeilor!/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!/ Daţi laudă Stăpânului stăpânilor,/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!” Interesante aceste Referinţe, ce iscă poeme-comentariu dezvăluind interogaţii ale fiinţei umane pe care îndoiala o conduce înspre Credinţă. Poeta ne asigură că „Oamenii sunt flori cereşti dăruite pământului/ doar o parte dintre ei îşi păstrează mirosul dumnezeiesc”, aşadar e nevoie să cerem constant: „Întoarce-ne spre Tine, Doamne,/ că-n suflete suntem murdari şi goi...” Accente de critică social-politică apar pe alocuri, fără să îmbogăţească cumva discursul liric dominant creştinesc. Ceea ce contează în retorica lirică acestei cărţi este ascensiunea neostoită spre lumină, spre înalt, spre cerul originar, unde este Atelierul lui Dumnezeu: „flori care, privindu-le,/ le săruţi roua lacrimilor ascunse între petale/ ca semn că şi ele au rugile lor înlăcrimate./ flori care, privindu-le,/ te desprinzi de pământ/ şi n-ai vrea să trăieşti/ decât în cer,/ acolo unde este atelierul lui Dumnezeu

Nicole Sere - Serafim

 

Post-postmodernismul de care aminteşte Horia Gârbea pe coperta a patra îmi pare mai degrabă un reconfortant suprarealism, în poeziile din această carte: „locuiesc într-o hologramă/ şi sunt femeia violet ranversată,/ fireşte, de la nebunaticii poli magnetici/ care sătui de o moarte indecisă/ plâng şi au inversat sudul/ cu nordul de piatră”. Un argument solid este mărturisirea din poemul Mi-e toamnă, doctore, o adevărată ars poetica, ce pare a acoperi întreaga creaţie a autoarei. Nicole Sere ne şi trimite la textele din volumul ei de debut, în care „Femeia indigo” era „alcătuită din o mie de metafore” şi „se îmbrăca zi de zi/ cu o doză de nebunie/ de culoare violet”. „Îngerul moştenit de la tata” este, de astă dată, Serafim; „îmbrăcat într-un costum sepia cu papion,/ Serafim lua cina la restaurantul L’Ambroisie. / la masa vecină observă o rochie de foc./ minute în șir de liniște,/ apoi, privirile lor se întâlniră/ între albastru de yin și negru de yang.” Conform descrierii viziunii prorocului Isaia, serafimii au şase aripi: două ridicate deasupra capului, două în părţi şi două acoperind picioarele. Chipul lor, în pictura de gen, nu e acoperit, ci e zugrăvit ca al unui tânăr cu păr cârlionţat, care în mâna dreaptă poartă un toiag, în capătul căruia se află o tăbliţă pe care scrie: „Sfânt, Sfânt, Sfânt...”. Un asemenea personaj paradoxal a coborât (a căzut?) arzând în retorica eminamente suprarealistă a poemelor lui Nicole Sere. El se află „cel mai aproape de Dumnezeu” (Isaia 6, 2), aşadar, adus (invocat?) în preajma poetei, în preajma profunzimii erotice inerente, aprinde cele mai secrete iluzii şi dorinţe, pentru că, nu-i aşa?, „viaţa asta e mereu o consecinţă a dragostei”. Poeta aşteaptă un Cadou din cer care să satisfacă dorinţa: „o, mamă, o, tată/ mi-e dor de îngerii mei”. Cadoul vine! Limbajul colocvial al textelor lirice poate deruta, la început, dar constituie, de fapt, un fenomen generator, un captator şi un amplificator al emoţiei şi al sensurilor, la fel ca, să zicem, pâlnia lui Stamate din textul lui Urmuz, despre care Ioana Pârvulescu scria cândva că „nu e numai un personaj, ci şi o convenţie, însăşi convenţia feminismului. Ea este polul feminin al poveştilor de dragoste, [...] este frumoasa din cuplurile exemplare.” (cf. Gheorghe Păun). Aşa că „tristă, femeia încearcă să calculeze/ lungimea nuanţei himerice/ şi π unei secunde de iubire/ dintr-un spaţiu euclidian.../ ca o dramă a setei de nemărginire/ poate că ea l-a iubit mult prea mult/ şi l-a ascuns dinapoia tâmplelor sfâşiate/ de o lumină orbitoare” şi „peste toate, doarme timpul”. Serafim, multiînaripatul, este un cumul de personaje... masculine: „bărbatul care o caută/ în toate păsările văzduhului”, „născut direct Cartograf şi umbli desculţ”, „regele nopţii dinspre ziuă”, „bărbatul adevărat, doamnelor,/ este un potir cu o băutură exotică şi rafinată/ [..]/ o frenetică ispită/ a deveniri noastre”, „senatorul singurătăţii”, „un domn din ţara de piatră/ care zilnic înalţă răsăritul/ peste inima de lebădă/ şi din prea multă dragoste plânge mereu/ clătind cu idealuri aripile”, câtă vreme ea se prezintă a fi femeia care „a descoperit în oglinda barocă/ râuri cu decepţii desfrunzite/ mii de cascade de metafore ruginii”, „a îmbrăcat rochia indiferenţei”, „şi-a luat geamantanul cu melancolie”... Când are o „urgenţă medicală” – „sunt grav bolnavă/ sufăr de anotimpul suspinului poetic/ (mi-a ruginit până şi iarba  sufletului)/ şi simt o puternică durere dadaistă/ în furca pieptului” –, intră tot Serafim în rol, „doctorul fumează havane/ şi bea cognac Courvoisier XO/ la o masă alăturată două nimfomane/ îi fac ochi dulci practicantului de zboruri,/ e ca un joc de-a pierderea de timp şi dragoste”. Dar dacă declară că „locuiesc într-o reverie/ deschid fereastra dinspre miazăzi/ şi privesc lumea”, este însăşi Marea Preoteasă, care se întreabă pe sine la ce-i foloseşte „al 13 ceas la crepusculului”. Marea Preoteasă ştie că poate „esenţa trecutului şi-a pierdut parfumul”, căci „trăieşte învelită în frunze/ şi cu paşi indecişi părăseşte pădurea verde.../ inima ei este freamăt, ambră/ şi nu a putu învăţa niciodată să numere/ păcatele adunate odată cu urcuşul/ ori coborâşul de pe muntele tăcut”. Pare firesc şi potrivit obiceiurilor suprarealismului post-postmodernist practicat de Nicole Sere ca să se facă aluzii ori trimiteri mai mult sau mai puţin discrete, dar dintre cele mai surprinzătoare, în multe locuri din carte, către originile poeziei (feminine?...), adică la imnurile Enheduanei, cea mai veche autoare de poezii cunoscută vreodată, Marea Preoteasă a zeiţei Inanna (Ishtar) şi a zeului Lunii, Nanna, cu domiciliul în oraşul-stat sumerian Ur.

Acolo a condus-o, poate, înaripatul înger din preajma lui Dumnezeu, despre care povesteşte: „Serafim se aşează pe umărul meu drept/ şi mă întrebă pe ton oficial -/ «femeie, care  este vina ta?!»/ libertatea, îngere!” Esenţa poemelor aici se află, pentru Nicole Sere, în libertatea de iubi şi de a zbura, atunci când „condorii albaştri coboară cuminţi în palmă de femeie/ şi citesc enigma scrisă pe pagini de bulevard.” O carte de citit şi recitit, pentru bogăţia de imagini şi pentru abundenţa de emoţii induse oricărui cititor de călătoriile în lumi imaginare şi reale, aparent exterioare, dar eminamente interioare.

Anca Iulia Beidac - Amare

Nimic surprinzător ca această poetă să fie bine organizată, aşa cum a fost şi în celelalte cărţi ale domniei sale. Cinci părţi distincte are volumul de faţă: Amare, Intermezzo, Für s., Finalis, P.S. Aparenţa lucidităţii creaţiei sale lirice este, însă, sensibil „minată” de ambiguitatea indusă prin metafora bogată, mereu sugestivă şi semnificativă, de reflecţia ascunsă sub decorul bogat în imagini asumat derutante. Aventura acestei imagerii metaforice are drept sursă călătorii în lumi inventate, ce găzduiesc numeroase paradoxuri şi eroticoane mai mult ori mai puţin subtile, parte a unui spectacol fascinant al seducţiei. Dacă din primul poem, intitulat amo, ergo sum, aflăm că „scriu despre dragoste şi moarte/ peniţă-nmuiată în sângele zilei trecute/...// scriu despre dragoste/...”, este clar că şi titlul cărţii poate conduce lesne la semnificaţia latină şi italiană: Amare = a iubi. Avem aşadar, o sumă de poeme despre dragoste, în primul rând. Senzualitatea fină domină imaginile dintr-o realitate aparent comună, domestică: „pentru că am înţeles demult cât de erotic se desface o portocală”, „sunt o femeie felină cu mulţi chiar prea mulţi feromoni”, „eu ştiu că am un iubit în/ fiecare port din mine/ dragostea ne-ncape pe toţi”, dar este, în acelaşi timp, supusă unei serii de lovituri dinspre un evident sentiment al neîmplinirii, dinspre o continuă îndoială asupra sieşi, asupra existenţei sale reale şi asupra lumii reale - „ca mine nu-s nici măcar eu”, „ar trebui un manual/ de instrucţiuni pentru viaţă”, „suntem oameni de fum cu vise de fum/ speranţe deşarte/ nu-ţi fă planuri Dumnezeu e cu tine/ are simţul umorului/ suceşte clepsidra când te aştepţi mai puţin”, până la „credeam că am scăpat/ dar nu mai e timp/ eu/ nu/ mai/ sunt/ eu”. Perechea Eros - Thanatos nu putea fi evitată şi Anca Iulia Bendeac nu face niciun efort să scape de ea, ba o exploatează uneori cu delicateţea subtilă a metaforei: „nu foloseşte să legi/ gândurile cu sfoara/ spânzuratului se vor întoarce/ oricum// fac o hartă a durerilor aleg mereu/ între mine şi mine// când o să uit numele tău/ n-o să mai ştiu cine sunt”, „nu porţi lumea pe umeri nici ea nu te poartă în pântec/ după ce/ asasinezi toate/ cuvintele/ crede-mă uitarea e un dar pe care nu-l primesc mulţi/ dragostea nici atât”, uneori cu aluzii amintind de samsara, ciclicitatea nesfârşită a existenţei  - „din fluture pupă omidă apoi fluture iar// am tremurat toate zilele toate nopţile toate/ clipele când mă hrăneam doar cu aerul dintre/ noi// Muzica s-a oprit// nu mai mi-e teamă/ ard toate podurile/ toate podurile// nu mă privi”. Esenţială rămâne, însă, continua reflecţie asupra dragostei, într-un presupus dialog cu un partener ori cu sinele propriu. Erotica domină toate secţiunile cărţii, sub tot felul de forme, în tot felul de lumi imaginare - „m-am aşezat comod în liniştea ta/ când împărţeai planete nou inventate/ nimic mai mult” - şi este eminamente legată cu dependenţa de poezie, ceea ce creează posibilitatea exprimării unor artes poeticae cu totul speciale: „dependenţa de poezie te face să vezi cai/ verzi pe faianţa din baie/ [...]// joci alba-neagra cu doamna în negru/ nu te predai// dependenţa de poezie nu se tratează/ cu ea se moare/ în fiece zi”, „nu toate poeziile trebuie scrise/ pe unele le păstrezi în inimă/ acolo unde doar îngerul şi/ uneori tu/ locuiţi”.

Descoperind „surâsul clarobscur al lucidităţii”, când „fiecare simte că din viaţă nu scapă nimeni viu”, „lucidă/ ca lama bisturiului/ care taie din mine”, ştiind că „uneori/ aripile îţi sunt date/ doar ca să înveţi/ că/ zborul/ nu este pentru oricine” şi „sfârşitul nu e niciodată decât o construcţie/ mereu/ nedefinitiv...”, poeta doreşte ce e mai important pentru ea (pentru noi): intervenţia divină, singura salvatoare, singura a cărei dragoste este dincolo de orice îndoială - „la sfârşitul zilei aş vrea să fi venit Dumnezeu/ să-mi spună uite asta-i parola pentru nivelul următor/ poţi trece// acum”. Un manual al iubirii profunde şi complexe scris cu ardoare şi cu ştiinţa inducerii emoţiei reflexive şi plăcerii descoperirii unei locuiri posibile a sinelui oricărui cititor pretenţios - „o zi nouă se apropie şchiopătând/ în visul acesta am rămas/ singurul spectator”.

 

Viorel Domenico - Poveşti din strada Putna

 

 „Luat în ansamblul său, omul este o fiinţă care nu numai gândeşte, ci şi, mai întâi imaginează. Pentru o determinare completă a fiinţei umane, trebuie să adunăm o fiinţă nocturnă şi o fiinţă diurnă. Trebuie să încercăm să găsim dinamica ce merge de la un pol la altul, între vis şi gândire.” (Gaston Bachelard, Nous sommes des dormeurs éveillés, des rêveurs lucides, 1954, Paris Inter)

 

O tradiţie complexă şi variată stă în sprijinul solid al poveştilor lui Viorel Domenico. Una ar fi harul de narator aflat parcă la gura sobei, înconjurat de familie şi vecini, ori pe banca de la poarta gospodăriei, care şi apare în textul de început. În citatul ales pentru coperta a patra a cărţii, Alexandru Piru numeşte unul dintre ecourile ce răzbat din materia poveştilor: Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Adaug, convins de realitate, celebrul teritoriu Macondo al lui Gabriel García Márquez, unde se-ntâmplă tot felul de evenimente miraculoase. Nu o întâlnim pe Remedios zburând spre cer cu cearşafurile de pe culme, dar este de remarcat Minunea din umărul ierbii, în care Zamfir şi femeia lui călătoresc prin grădină pe o placă de beton ce pluteşte pe iarba udată de ploaie. Tot pe-acolo se poate situa La cules de vrăbii, unde acelaşi Zamfir adună şi eliberează vrăbii prinse în plase de păianjeni. (Este cercetat de securitate pentru trafic ilegal de vrăbii!). Strada Putna este un Macondo personal al lui Viorel Domenico, spaţiul său plin de miracole, şi aceasta ar fi o altă tradiţie care-i ilustrează cu succes proza, un miraculos de totdeauna al spaţiului narativ românesc, de fapt şi de drept. De ce nu am remarca dimensiunea lirică, în ipostaza miraculosului, care a fost descoperită la D.R. Popescu, un univers în care ordinea firească şi miraculosul au o putere egală de seducţie? Sau la contemporanul nostru Ştefan Mitroi?

Viorel Domenico este un artist al creării de asemenea universuri, adesea paralele ori intersectându-se. Cartierul său, casa sa şi cele ale personajelor sale par aglomerări de stări şi situaţii aparent normale, fireşti, dar în care relaţiile, conversaţiile, acţiunile virează pe neaşteptate în zona unei ambiguităţi ceţoase şi semnificative, mai cu seamă etic. Filosofic, pe urmele lui Gaston Bachelard, „acasa” nu este pur şi simplu un adăpost fizic, ci un spaţiu al imaginaţiei şi reveriei, bogat în semnificaţii profunde şi simbolice. „Supradeterminarea” Casei la Bachelard se referă la modul în care acest spaţiu este investit cu multiple straturi de semnificaţie, dincolo de funcţia sa utilitară. Este un loc al memoriei, intimităţii şi proiecţiilor psihologice, unde găsim amintiri, emoţii şi dorinţe. Bachelard observă că atunci când încercăm să ne amintim locul naşterii sau o casă din trecutul nostru, este aproape imposibil să ne limităm la amintiri concrete, deoarece suntem rapid preluaţi de vis. Pe lângă amintirile noastre, depunem acolo toate imaginile reveriilor noastre desfăşurate în adăposturi de tot felul şi, în primul rând, pe cele ale reveriilor noastre din copilărie, în locul în care ne-am născut. Pe această bază, filosoful recunoaşte „permanenţa în sufletul uman a unui nucleu de copilărie, o copilărie imobilă, dar mereu vie”. (Gaston Bachelard, La Poétique de la rêverie, p. 85) Bachelardianul nostru Domenico robeşte emoţional lectorul cu astfel de alcătuiri ce ne dezvăluie obiceiuri pe care le-am uitat, comportamente care astăzi par ciudate în relaţiile dintre vecini, dintre rude. Se ştie că brezeanul pune mătura în uşă când e plecat de-acasă şi nimenea nu intră. Vasile „a spurcat mătura” şi a fost exclus din comunitate:  s-a dus la nevasta lui Paraschiv, care era plecat în armată, şi a pus mătura în faţa uşii. Un alt exemplu, şi mai relevant, este cel din schiţa Ajută-mă, să te ajut... pe care aştept să-l descoperi singur, cititorule. Sunt multe asemenea poveşti pline de substanţă lirică şi etică, să nu ocolim Trec cicliştii ori Duel aiurea, în care Pocitaru şi Dumitru se iau la bătaie pentru un salcâm de pe terenul Babei Zamfira, sau Cu oile-n salcâm, unde „oile se deplasau de pe o creangă pe alta, din salcâm pe jugastru, apoi în corn, se duceau pesemne la locul lor...” (care era locul lor, vei afla citind cartea lui Viorel Domenico!)

Lumea pe care scriitorul ne-o oferă inimii este foarte reală tocmai pentru că este mai cu seamă interioară, este trăită şi ne permite să o trăim. Dacă ne-o şi apropriem, cu atât mai bine nouă.

Mirel Lazăr - Interior cu lumină filtrată

 

 

Gestul poetic şi epica amănuntului

 

Dacă poezia este creatoare de dependenţă, poetul Mirel Lazăr este un posedat lipsit de şansa vindecării! Aparent, lirismul său pare indirect, susţinut de o lume domestică, dar tocmai acest lucru îi face mărturia accesibilă, bogată şi convingătoare. „Am visat că am făcut/ o poezie în vis chiar la/ capătul somnului” - declară cu sinceritate, dar întâmplarea, asemănătoare cu aceea povestită de Samuel Coleridge (care susţinea că a aflat toată povestea poeziei Kubla Khan într-un vis, dar a fost întrerupt de un vizitator din Porlock în timp ce o scria; Kubla Khan n-a fost niciodată terminată), îl conduce la o reflecţie interesantă: „nu lăsa poezia afară/ e un tovarăş de nădejde/ la drum”, fiind aici şi o adevărată ars poetica, întrucât „Cred că era o poezie frumoasă/ dar uite că m-am trezit/ şi nu mai ştiu să o scriu”. Pe de altă parte, realul este văzut prin lentila epică a detaliului, „Zăpada a căzut de pe cornişă/ Întâi s-a aplecat uşor/ să vadă ce-i dedesubt”, „Ghimpele a intrat în piele/ acum iar sângele ştie/ şi iese încet ca o mărgea rubinie/ Nu se opreşte/ se prelinge pe braţ/ E sângele nou, împins prin aortă/ ori sângele vechi, obosit/ dintr-o venă?”, dar tehnica poetului tot la o reflecţie, acum epustuflantă, îl conduce: „tot ce e cald/ curge dinăuntru afară,/ tot ce e cald/ curge de afară înăuntru”. Totul este poezie, „Nu e şi viaţa tot un poem? Unul/ care n-are sfârşit pentru cel care scrie/ [...]// Scrii poezie cu semne cu înţelesuri/ cu ceea ce ţes dintr-o minte sau alta/ (uneori doar un fum de-nţelesuri)/ şi viaţa cu trăiri cu gesturi şi fapte/ cu suferinţe trădări şi ratări şi regrete/ [...] // Poezia e un timp [...]/ un timp cuibărit şi zidit în cuvinte/ Viaţa e timpul chiar timpul/ poemul care curge clipă de clipă an după an/ şi va avea u sfârşit doar pentru cei/ ce rămân să ne coboare-n ţărână”. Am citat mai consistent din poemul ce deschide cea de-a doua secţiune a cărţii, Rămăşiţe din zile, precedată de Minimum şi urmată de cea care dă titlul volumului, Interior cu lumină filtrată. Lectura tuturor poemelor oferă imaginea unei deveniri a complexităţii, a profunzimii, treptat, pe măsură ce înaintezi, pagină cu pagină. Minimum se încheiase cu o demonstraţie de realism magic, ce aminteşte de canonul Massimo Bontempelli (O sirenă la Paraggi - 1931), „Şi acolo unde sunetele vor linge/ nisipul mai alb decât sarea/ se va întrupa o Marie din spuma/ tuturor mariilor ce vor fi fost/ Nu va fi niciuna din ele şi va fi/ toate de o dată”, într-o scenă eminamente domestică, încărcată de nostalgia tinereţilor, dar şi cu sugestii din zona transcendentului.

Asemenea se încheie şi secţiunea doua, cu un poem în acelaşi ton de realism magic, decorat acum cu elemente ale absurdului existenţialist, Oamenii îşi fac de lucru: „Sunt singur, nu e nimeni/ în tot cartierul şi pot locui/ oriunde îmi tună/ Casele nu mai au uşi n-au ferestre/ nu mai e necesar/ Oamenii au ieşit să-şi facă de lucru/ doar-doar va trece timpul mai iute/ doar-doar vor ajunge la capăt”. Ceva de Camus şi de Kafka pluteşte în atmosfera poemului, ecouri de mit sisific şi de rătăcire, în labirintul de străzi, de clădiri şi de experienţe absurde, a lui Karl, eroul adolescent din romanul America. „Viaţa e tot mai nemiloasă/ mai aspră, când viteza asta/ de rotaţie creşte - intră toţi/ vrând-nevrând, în galeria oglinzilor”. Pare o pregătire pentru secţiune care urmează... Am avut, însă, şi o parabolă demnă de reţinut în poezia Nu era necesar; aici ni se descrie o scenă din actul ultim al unei piese de teatru; actorul uită replica finală, sufleorul este incapabil să-l ajute, el „Făcu câţiva paşi spre/ pânza decorului parcă nesigur/ împinse o bucată de aer/ cu mâna - atât”; regizorul, care asistase la reprezentaţie, vine la cabină şi-i spune: „Bravo! Nu era necesar/ vreun cuvânt, gesturile/ mimica ta au fost de ajuns/ Hai noroc!”

Secţiunea a treia este campioana reflexivităţii şi a abundenţei de metafore, în aceeaşi dominare a realului văzut printr-o bogată epică a detaliului semnificativ. Poemele sunt mai ample, mai provocatoare, autorul se recunoaşte ca robit de teritoriul poetic, „Ar fi plăcut să mă trezesc într-o poezie/ n-aş mai avea griji toată ziua şi, mai ales/ n-ar trebui... să aleg - poetul ar spune/ când şi ce-i de făcut, încotro să merg/ şi la ce să gândesc [...]// Şi ar mai fi ceva care mi-ar plăcea grozav:/ aş putea intra o fărâmă în mintea lui şi în sufletul lui/ Vă daţi seama ce-ar putea fi acolo?” Această a treia şi ultimă secţiune a cărţii ne dezvăluie, oarecum, răspunsul la întrebare: ne dăm seama cam ce Paradis este în mintea şi sufletul autorului... sau ce Infern... Fiecare cititor poate să alegă teritoriul în care să-şi trăiască emoţia şi în care să cugete asupra rosturilor existenţei. A treia carte a lui Mirel Lazăr este o confirmare a harului cu care este înzestrat, argument pentru a susţine că viaţa este aici şi este un poem!

Carmen Secere - Insula apostaţilor

 

Cartea nefericirilor

 

Lumea pe care o locuieşte poeta Carmen Secere a fost dintotdeauna străină şi familiară. Ei şi nouă, cititorilor. Trăieşte Poezia intens clipă de clipă, e ca o mare care-şi loveşte valurile de ţărm, fură nisip şi-l returnează mai strălucitor. Linii axiatonale, despre care scriam altădată, o conectează cu reţelele energetice ale universului, de fapt, reconectează scânteia ei divină interioară cu sursa întregii creaţii. De aici, suferinţa perpetuă şi îndrăgostirea necontenită. Faţă de momentul acela (vol. viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/), a trecut la alte trepte de trăire interioară şi de cunoaştere, la modalităţi mai complexe, mai profunde de manifestare lirică. Poate de aceea poezia ei abundă, de astă dată, de lumină şi strălucire. Parcă ar vrea să argumenteze afirmaţia Doamnei Smith din piesa Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionescu: „În viaţă trebuie să priveşti pe fereastră”, referirile la fereastră/geam apar de vreo sută de ori. „Ştii câte sunt de învăţat de la o fereastră?/ Lumină-întuneric, afară-înăuntru, cer-pământ, somn-veghe,/ aproape-departe, bucurie-tristeţe, viaţă-moarte/ şi piatra din pumn.” (pag. 9). Evident, metafora este a privirii, a semnificaţiilor deschiderii spre ceea ce este afară, dincolo de limitele spaţiului care închid, izolează, căci „Coliviile ar trebui construite după mărimea zborului”, cum afirmă ca-ntr-un paradox autoarea noastră. Şi în aceeaşi idee, a spaţiului concentraţionar, cu totul semnificativă mi se pare şi frecvenţa prezenţei gardienilor: „Gardienii poartă mănuşi termorezistente./ Porţile infernului ard./ În locul de la geam scriu un poem despre un vis/ şi o marionetă bunraku./ Mâna îmi plânge, aşteptând./ În camera izolată totul e transparent.”; „Gardienii joacă şah. Îi privesc absentă, cu fruntea lipită de geam.”; „Gardienii încuie uşa şi habar n-am dacă sunt înăuntru sau am/ rămas afară.”; „Gardienii îmi strâng brăţările./ Nimic nu mă doare mai mult ca dorul de tine./ În mila cea mare, aud moartea plângând.”; „Gardienii se chinuie să înţeleagă ideea de absolut./ Regulamentul limitează înălţimea zborului.” Este firească această situaţie epică, vom afla de ce, într-un târziu (pag. 174):  „Camera mea este o temniţă şi un loc de joacă, în acelaşi timp.” Izolarea face imposibilă relaţia cu Celălalt, care chiar este o absenţă, o iluzie, pare a fi vorba de un spaţiu septic, în care „Femeile în alb îmi închid zilnic fereastra, spunând că sunt un/ pericol pentru mine/ Toţi învăţăm să trăim cu demonii şi să vorbim cu statuile.” Lipsa comunicării cere omniprezenţa monologului, aşa că poemele astfel sunt, niciunul nu reproduce un răspuns real, de vreme ce „Niciun răspuns este tot un răspuns.” (pag. 101) Şi acum, ca altădată, salvarea prin iubire este imposibilă, Femeile în alb (tot nişte Gardieni, se pare) au grijă să nu existe vreo cale de eliberare, să nu existe un Celălalt decât ca închipuire: „Tu,/ cu vocea ta legănată. Tu, cu atingerile tale moi. Tu, cu toţi/ licuricii târâş. Tu, purtându-mă pe unde nimeni n-a mai fost./ Femeile în alb aprind lanterna, îmi caută ochii, iar ochii mei/ sunt o rugă de noapte. Vino, strânge-mi inima! E un burete/ înmuiat în tine.” Enunţuri de felul „formula fericirii / e simplă // două periuţe de dinţi / într-un pahar de plastic” (din vol. mon amour ma tristesse) nu îşi mai au locul în această izolare strictă. Izolarea eului doar cu sinele, care pare a nu se fi înstrăinat încă, implică o bogăţie de trăiri inventate, de spaţii aglomerate, de o mişcare a lucrurilor într-o ordine mereu în schimbare. Carmen Secere pune în vers şi metaforă aceste trăiri eminamente interioare ale personajului său, ale renegatei, ale revoltatei, cerând(u-şi) confirmarea existenţei reale, o va obţine sau nu?, de vreme ce „femeile în alb poartă măşti şi spală perdelele de lacrimi/ în trei ape/ schimb perspectiva/ în locul de la geam măscăricii execută numere de dresură/ extrag din context epitetul depreciativ/ viaţa e perfectă/ sunt aici fără să fiu”. Coborât în Infern, personajul asistă la spectacole care nu clarifică nimic, care au un sens abscons, dacă-l au... Este locul unde se „experimentează tristeţea/ alb-negru/ podeaua e gri lacătul e gri oamenii sunt gri/ gri nu are opus/ este zgomotul de fond al lumii sunetul ce poluează/ gri rămâne întotdeauna gri”, unde „toţi au uitat unde sunt/ nu îi învinovăţesc şi eu mă uit/ în locul de la geam nu văd clar decât înăuntru/ malformaţii şi delir/ măcar s-aşez în ordine tot ce este posibil/ a început să-mi placă întunericul/ în întuneric sunt liberă nu dezvolt ataşamente/ şi mi se face milă uneori”. În insula apostaţilor, „Lumea mea e atât de largă încât încape între patru pereţi”, cum se numeşte una dintre secţiunile dinspre sfârşit, şi treptat, se pierde şi voinţa sau capacitatea de a comunica – „nu găsesc nicio metaforă pentru tăcere / nici pentru frigul din rochia mea eterică”, pentru ca singura concluzie finală să fie că „sunt mai multe ziduri decât ferestre”, iar aici dorinţele nu au şanse de a se împlini – „uneori vreau să mor mai puţin/ şi mă refugiez în alte vieţi/ caut oameni neînfrânţi de frică/ oameni care au de spus mai multe decât spun/ oameni care fac exerciţii de contopire cu alţi oameni/ până devin unul sau se fac bucăţi/ [...] / acum stau închisă între patru pereţi şi fac împărţiri exacte/ [...]/ apoi încui uşa de parcă nimeni n-ar trebui să vină vreodată/ uneori simt nevoia să plâng/ şi plâng”.

Insula apostaţilor este o nouă confirmare a forţei poetice de care dispune deplin Carmen Secere, nu numai har, ci şi ştiinţă a construcţiei unui edificiu complex şi cuprinzător; o carte completă, o bijuterie pe care dacă o citeşti cu o lacrimă în colţul ochiului înseamnă că ai reuşit să treci şi tu dincolo de graniţa suferinţei şi a purităţii dragostei.

Liviu Ioan Stoiciu - Mersul lucrurilor

 

De te-ai lăsat dus cu vorba de poet şi chiar crezi că vei afla cum merg lucrurile, că vei afla adevărul despre lume şi viaţă şi mai câte altele, te-ai înşelat amarnic! Ar trebui poate să-ţi amintesc vorbele lui Lucian Blaga, comentându-l pe Nietzsche: „Adevărul e, în ultimă analiză, un fel de eroare, o «eroare fără de care o anumită specie de fiinţe vii nu poate să trăiască, valoarea pentru viaţă e hotărâtoare.» [Der Wille zur Macht – Voinţa de putere, p. 156]” Eu aş spune, mai degrabă, adevărul e o iluzie. LIS îmi demonstrează, şi de această dată, că am dreptate. Disperarea sa este o probă că mersul lucrurilor nu este altceva decât o cale spre aproprierea deplină a haosului. „Se aude hap-hap, fiori reci îi cuprind pe toţi,/ ce-i? Din lac iese câte un cap, pe/ fruntea căruia scrie «Pescuitul interzis». Cap,/ cap!, femeile de pe mal ţipă, iar au visat/ astă-noapte că fac dragoste, semn rău, erau sigure că asta/ avea să li se-ntâmple dacă vin aici [...]” (Hap-hap). Nu ne aflăm, cu ar putea părea, în preajma erotosferei, ci gravităm în jurul thanatosferei, cu viteze diferite, cu întreruperi şi căderi, conform voinţei poetului, care ne supune şi ne captivează. Dacă te cam cuprinde, pe alocuri, ameţeala, nu te speria, este emoţia care te inundă la lectura poemelor provocatoare, în care metafora cea mare se hrăneşte dintr-o epică aluvionară a amănuntului. „Nicio măreţie. Florile dau înapoi în prezenţa lui, îi frâng/ inima. E în plină degringoladă. Din/ când în când are vârtejuri, e drept, se mai emoţionează – şi/ nu e înălţător? Nu. [...]” (Un om deznădăjduit). Îndoiala, neîncrederea, absenţa speranţei „Că n-ai de unde să iei altă lume” – „La mijloc e o degradare a trecutului, nu?”, „Îşi risipeşte zilele care i-au mai rămas nefăcând nimic”, „Lucrurile nu mai sunt ceea ce par a fi” – sunt constatări lucide, sunt sentinţe despre mersul lucrurilor ceea ce am citat din noianul de afirmaţii semnificative ale lui LIS cu privirea la o realitate pe care o desface într-un fel de puzzle uimitor, tentant, dar imposibil de rezolvat. Realul ca iluzie, adevărul ca eroare sunt definiţii eventuale ale abordării lirice pe care o descoperim aici. Totul este împotriva ta, omule, „[...] accident de maşină mică, după/ care a fost diagnosticat cu o boală/ incurabilă, lasă că şi-a pierdut toate cheile şi că s-a/ stricat şi maşina de tuns iarbă, toate într-o lună şi ceva [...]”, asemenea evenimentelor exterioare este şi viaţa interioară, „aceleaşi stări negative, deşi încerci să le/ ascunzi şi bravezi, faci în continuare experimente pe tine, / pe fondul unui nou declin [...]”. Declin – acesta este o altă definiţie a stării fiinţei pe care poetul ne-o pune în lumina existenţialismului său manifest. Pentru că vom detecta o atmosferă ce aminteşte de Meursault, (nu vinul de pe Côte-d'Or, ci personajul din Străinul lui Camus), de acea psihologie a abandonării, dar într-un spaţiu cu decor rural, cu obiceiuri rurale, însă şi destule popasuri urbane, la fel de lipsite de coerenţă: „Ce-a mai rămas din mine, vizibilă de la o poştă? Numai/ singurătatea. Mi-am pierdut toate/ abilităţile şi închipuirile că am însemnat cândva/ ceva în faţa propriilor ochi.”

Scriind despre  sine, LIS scrie despre fiecare dintre noi, ne dezvăluie lumii aşa cum, uneori, nici măcar nu ştim că suntem, vieţuind în iluzia unei mişcări a lucrurilor pe care credem că o putem controla cumva, facem toate eforturile, toate sacrificiile, pentru a constata, într-un sfârşit, că ne-am înşelat, că nu există un rost, chiar dacă în căutarea lui am călătorit de-a lungul şi de-a latul unei lumi aparent reale, dar eminamente imaginare. În mişcarea neliniştită pe acea traiectorie atrasă de obsedanta thanatosferă, personajul pe care îl controlează LIS pare şi un alter ego al lui Zarathustra, căutându-se pe sine în traversarea cercurilor infernului. Este şi o evidentă ars poetica ce domină întreg discursul poetic, chiar şi o cămilă-poem, „[...] cu versuri/ adunate grămadă, care exprimă univers închis/ în cuşcă de carne şi oase sub/ formă de cămilă. Versuri care exprimă chestiuni curente şi viziuni apocaliptice.” Dar este şi o carte-dialog, în care Eul se adresează Sinelui, îl desfide sau se desfide, – „Deşi îl văd/ demult pe altul crescut în mine:// altul, care doarme cu gura deschisă, îi curge saliva pe/ pernă acum, când eu am insomnie, săracul./ [...]/ las la o parte faptul că el se întâlneşte/ pe drum cu Dumnezeu... Eu// sunt o bestie, nu-mi mai pot ascunde duhoarea mândriei. [...] (Prăpăstios)” –, ori vorbeşte unui Celălalt care poate fi chiar cititorul, întrucât, cel mai adesea, acesta din urmă este tentat să „locuiască” în spaţiul bogat mobilat cu „lucruri” de către autor. Retorica include, s-a mai remarcat, destule accente sapienţiale, exprimate direct sau sugerate, „ce am eu de împărţit cu/ mine? [...]/ Numai durerea e vie. [...]/ Totul e redus la singurătate. [...]”, mai degrabă sub forma unor interogaţii care nu aşteaptă răspuns: „o lume îndepărtată şi sălbatică – lumea/ noastră, pusă sub blestem”. Oricât s-ar strădui să ne convingă de cunoaşterea stării lucrurilor, a mersului lor, descriindu-le mişcările, de fapt, haotice, LIS este nevoit a recunoaşte, sprijinindu-se pe trecut („Cantonul 248 este viu/ înlăuntrul meu, e u organ intern în plus”): „N-am ţinut/ cont de starea lucrurilor”. Către sfârşitul cărţii, aflăm „Ce-ar mai fi de spus - că nu se dau cu capul la fund/ lebedele şi că totul are un rost.” Rost pe care nu-l cunoaştem, desigur, nici autorul nostru nu-l cunoaşte, dar cel mai indicat este să ne lăsăm pradă iluziei: „Te-ai ridicat la înălţimea/ ta. Ţi-ai demonstrat că poţi determina orice interacţiune.” Poetul acesta ne salvează de noi înşine, punându-se pe sine, din nou, în lumina crudă şi strălucitoare a universului plăcerii şi suferinţei.