Mariei Vasilescu - Priveghi la capătul sensului

 

Maria Vasilescu, alte figurine de ceară fierbinte

 

«Cine nu ştie să imprime lucrurilor voinţa sa, cel puţin le mai imprimă un sens: adică el crede că înlăuntrul lor se şi află cuprinsă o voinţă.» (Friedrich Nietzsche, Amurgul Idolilor)

Dacă aş spune că poezia Mariei Vasilescu, în Priveghi la capătul sensului, Editura Vinea, 2025, (după debutul excelent cu Figurina de ceară, Art Creativ, 2021), se supune perechii lirice clasice eros-thanatos, n-aş greşi, dar ar fi simplist şi prea puţin. Avem aici o continuare, la acelaşi nivel reflexiv, a ceea ce numeam altădată tratat de erotica descompunerii. Poemul de deschidere – „M-am născut rădăcină/ într-un negru/ asurzitor/ […]” –  m-a trimis instantaneu la întrebarea „ce are viteză mai mare decât viteza luminii?”, al cărei răspuns a fost: „întunericul, pentru că oriunde ajunge lumina, întunericul este deja acolo”. Locuind, născându-te în întuneric – ceea ce chiar nu este decât un adevăr banal –, poţi avea acces la lumină, o poţi cunoaşte nemijlocit în toate formele ei. Şi mai cu seamă poţi cunoaşte umbrele, cântecul, iluziile, visele, care din beznă izbucnesc în lumina cunoaşterii nemijlocite. Rafinamentul limbajului poeziei acesteia vine mai cu seamă din bogăţia de imagini, întâlnirea cuvintelor fiind atent şi mereu semnificativ regizată, totdeauna cu rost, cu iscarea emoţiei şi mai cu seamă a reflecţiei. Fiecare poem este o adevărată bijuterie lirică. Realul se refugiază pe neaşteptate în imaginar, elementele materiale se sublimează în elemente spirituale, uneori transcendentale, în sentimente şi trăiri cathartice. „La hotarul dintre absenţă şi plin/ mai creşte o dimineaţă –// pe braţul ei pâlpâie miop/ când un felinar galben/ când o îmbrăţişare/ rămasă de pază/ la rămăşiţele/ nopţii –/ […]” – totul se întâmplă la un hotar, la capătul sensului, aşa cum am fost preveniţi încă din titlul cărţii. Poeta rămâne să locuiască în spaţiul familiar din cartea excelentului debut, pe urmele unui Camus care crede că e absurd să cauţi sensul vieţii, pentru că omul (oricine) care încearcă va eşua în cele din urmă. Dar el nu se ocupă de o căutare abstractă a sensului, ci de sentimentul absurdului, care apare din conflictul dintre nevoia umană de sens şi tăcerea universului. Această vestală a poeziei, cum o defineam data trecută, face un pas mai departe, astfel că ideea că am putea avea de-a face cu ceva asemănător pisicii lui Schrödinger este foarte pertinentă, socot, o metaforă a iminentei coexistenţe a glasului cu tăcerea, a plinului cu golul, „Aripile vii ale îngerilor/ au fost tăiate/ demult –// […]// demonii îşi flutură mantiile/ simulând violuri perfide/ la capete negre de zi –/ […]”, a morţii cu viaţa [numai trăindu-ne viaţa putem cunoaşte moartea, cum spunea undeva un necunoscut], priveghiul fiind o recapitulare a argumentelor care să dea drept de existenţă Sensului, de a avea un început fără de care nu poate avea un capăt, în final… Poate finalul Sensului înseamnă pierderea sa? Finalul este dovada că Sensul a existat, că a fost, că ne-a condus cumva undeva. Maria Vasilescu îi acceptă existenţa doar ca să-i poată accepta capătul, locul în care, precum paznicul din Vor dem Gesetz (În faţa legii), povestirea lui Kafka, supraveghează intrarea (sau, aici, ieşirea?) din Sens. Ne aşteptăm să o auzim spunându-ne: „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec şi o încui.” Se păstrează ambiguitatea – dacă am fost ori nu înlăuntrul Sensului. Iar paznicul de aici îşi expune soarta nemiloasă: „Singurătatea creşte în mine/ ca o gheară –// mai trece un prag/ ultimul poate/ şi iese să prade un vis –// dar visul e roşu/ şi arde/ nu-i pasă de zidul de cenuşă/ care creşte în spatele lui –// aş vrea să te strig/ dar tu eşti/ şi focul şi cenuşa”. Dualitatea existenţei domină întregul volum, spirit şi materie, sens şi lipsă de sens, căutare şi pierdere a lui sunt prezente peste tot, mai explicit sau mai ascuns: „Eu sunt o întâmplare/ de sânge –// cu o gheară înfiptă/ în trup/ zic oamenii/ în cuvânt/ zice Dumnezeu// şi oamenii au dreptate/ şi Dumnezeu are dreptate –// de la începutul drumului/ şi până la sfârşitul nopţii/ gheara eşti tu –// o libertate ascunsă/ din care mă pot îmbăta/ cu singurul aer// de respirat”. Cam asta se întâmplă, în general, în secţiunea Cineva pleacă, apoi „noaptea/ face o pauză/ şi moare” şi urmează o a doua secţiune, Cineva rămâne, unde „fiecare femeie din mine/ iese de trei ori pe zi/ să caute cerul”, iar „rana paradisului/ niciodată închisă” e semn al neantului tot mai prezent, pe când „În luntrea rămasă fără vâslaş/ […]// viul se întinde de-acum/ galben ca miere/ de pe un mal/ pe celălalt”, iar „eu –// privire neterminată/ asupra lumii”. Cu toate acestea, Charon absent fiind de pe malurile Styxului, universul este „crăpat şi gol”, „cerurile îşi închid fereastra/ se pregătesc de fierbinţeala/ tăcerii”, „treptele/ mereu altele/ se desfac/ ca într-un evantai/ ţinut de o mână străină –// […]”. Astfel că „Sunt în ţipăt/ ai cărui paşi aleargă/ nesimetric/ dintr-o ureche în alta –// […]” – ar putea fi o definiţie a sinelui dominat de haosul interior supus, fără voie şi fără speranţă, haosului exterior, al lumii ce-şi caută zadarnic Sensul. Dar, ca şi Camus, poeta nu explorează pentru o căutare abstractă a sensului, ci constată un perpetuu sentiment al absurdului, care apare, iată, din conflictul între nevoia umană de sens şi tăcerea universului.

O carte cu poeme eminamente existenţialiste adevărată, profundă, strălucitoare mai peste tot, provocatoare întrutotul la reflecţie asupra existenţei celui care citeşte, asupra rosturilor existenţei sale în această lume. Eros şi mai ales thanatos, lumină şi mai ales întuneric, trezire şi veghe, pierdere şi mai cu seamă câştig este acest Priveghi la capătul sensului al unei magice vestale a poeziei.

Radmila POPOVICI – Reconstituiri cu Ileana Popovici

 

Un mozaic al memoriei unei familii şi al unor comunităţi văzut prin oglinda unei personalităţi artistice complexe, sub privirile atente ale altei personalităţi artistice complexe – asta ne oferă Radmila Popovici în aceste Reconstituiri pline de surprize şi de farmec. Totul a pornit de la o întâlnire magică, în „curtea mătuşii Ana”, atunci când Floriţoaia Veche [localitate din Republica Moldova] îşi sărbătorea cei 370 de ani de la atestare. Mătuşă pe linie paternă a autoarei, Ileana Popovici mi-a apărut mie [şi m-a fermecat] întâi în adolescenţă, în filmul lui Lucian Pintilie „Reconstituirea”. Habar nu aveam, pe atunci, că a studiat vioara, că a urmat Conservatorul şi este sora mai mică a actriţei Magda Popovici. Mezina unui preot refugiat din Basarabia în România, la Buturugeni, Giurgiu, a debutat, studentă fiind, ca solistă de muzică uşoară la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa” din Bucureşti, apoi început colaborarea muzicală cu Richard Oschanitzky, realizând împreună multe imprimări la radio, la televiziune şi muzică de film. După absolvire (1969), s-a angajat ca ilustrator muzical la Televiziunea Română; a lucrat tot ca ilustrator muzical şi pentru studiourile de film Sahia şi Buftea. Dar cartea Radmilei este mult mai mult decât aflăm dintr-o căutare pe google, ea prezintă într-un mod caleidoscopic un destin marcat de trauma provocată de ocuparea sovietică a Basarabiei. Familia sa, Valentin Popovici şi Nina Neonila Harnaj, s-a refugiat în România de două ori: în 1940, la prima cedare a Moldovei de Est, apoi în 1944, când s-a stabilit în Buturugeni, judeţul Giurgiu. Formal fiind un interviu, presărat cu inserţii de mărturisi, amintiri, impresii ale unor apropiaţi, textul este o istorie a drumului parcurs de-a lungul secolului al douăzecilea de oameni de la ţară aflaţi sub vremi. Floriţoaia, „un sat ca-n poveşti, aşezat lângă o pădure imensă, cu nişte dealuri de vis”, este locul de origine a familiei, bunica învăţătoare („frumoasă şi distinsă”), bunicul cantor la biserică; tatăl se va face preot (Seminarul de la Iaşi), va primi prima parohie la Copanca, lângă Nistru; mama vine din familia Harnaj, din Baimaclia, lângă Căuşeni, buni agricultori şi apicultori, Dumitru Harnaj fiind preot. Bunicii Ilenei, din Floriţoaia, au fost deportaţi în Siberia, în 1940; s-a întors numai bunica Maria, după 15 ani… Ileana povesteşte domol Radmilei cu grijă şi cu amănunte relevante vieţile înaintaşilor lor. Radmila o lasă să se destăinuiască, nu intervine mult, doar îndrumă discuţia spre momente semnificative. Iată, la Buturugeni, „o comună uitată de lume, fără drumuri, fără nimic”, „ai mei nu doreau nicidecum să mai aibă un copil – erau săraci lipiţi pământului. Sora mea avea şase ani sau cinci şi ceva. O vreme au stat în două camere cu chirie. Lampă cu gaz, sobă cu leme, fântână în curte. […] Între timp, mi-am făcut şi eu apariţia. […] Se apropia seceta şi foametea aceea îngrozitoare din ’46.” Şi aşa mai departe… viaţă în comunism trăită cu griji, lipsuri, excluderi pentru o fiică de preot, şcoală cu 15 ani de internat, dar va cânta în corul şcolii din Bolintin şi va juca teatru, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută. Va intra la Conservator, în 1964, secţia Pedagogie şi Critică Muzicală. Va cânta muzică uşoară – genul romantic, Françoise Hardy şi France Gall – cu Marius Ţeicu, Petre Magdin, Doru Danciu, Nicu Dumitrescu, Pompilia Stoian, Dan Spătaru, Anca Agemolu… apoi în grupul „Aurora”… Richard Oschanitzky [Rici] o va curta „într-un mod foarte romantic”… dar totul se va încheia, îşi aminteşte, cu o suferinţă „care m-a sfâşiat cu totul”. Începe să lucreze ilustraţii muzicale la TVR, este plătită îşi cumpără un palton… Joacă dezinvoltă în filmul lui Pintilie, apoi încă în altele vreo cincisprezece,  îşi aminteşte insomniile şi somnambulismul din copilărie şi de mai târziu… Are o relaţie frumoasă cu studentul mediciniste Tudor… ratată din pricina prejudecăţilor părinţilor lui… Viaţă fără oprire, în ţară, în lume, lumină şi întuneric, ratări şi victorii... „Dăruieşti pentru că aşa simţi. Omul darnic nu se gândeşte ce foloase va avea. Se bucură de actul în sine.” Lecţie de viaţă: ai ceea ce dăruieşti.

Cartea asta nu e un roman, e mult mai mult decât atât, Radmila descoperă un om frumos, o femeie foarte vie şi plină de curaj, eroina unor trecătoare, dar pătimaşe, poveşti de dragoste, cu multe talente artistice, firească, greu încercat şi tocmai de asta o adevărată învingătoare. Cartea asta remarcabilă se citeşte pe nerăsuflate, mai degrabă pe repede înainte, căci nimic nu pare a-ţi permite odihnă, pauze. Ba te îmbie adesea să reiei pagini întregi…

 

 

Aura Christi – Treptele fericiţilor

 

Divinul ca miracol al sinelui

    Pace şi abandon benefic în îmbrăţişarea naturii divine oferă Aura Christi încă de pe prima treaptă-secţiune a cărţii, Elegii pentru Mama. Pot adăuga amprenta nostalgiei, care-i formă inerentă din orice stare elegiacă. Citind „Totul începe cu adevărat/ când nimic nu mai e de făcut” mă duce imediat gândul la afirmaţia ludică şi lucidă cum că „omul are două vieţi; cea de-a doua începe atunci când constată că are numai una”. La poeta de faţă viziunea este din aceeaşi zonă a pozitivului, poemul ce deschide cartea ilustrând un ciclu al renaşterii, ceva de tip samsara: „Se răsuceşte ceva în lut// ca un şarpe în pietre trezit;/ loveşte coaja vieţii rar, apăsat/ şi ferm, ca puiul unui ou/ pe marginea unui cuib sfâşiat.” Foarte potrivit temei declarate, de altfel, şi continuat, ca ton şi substanţă, în paginile următoare. Ni se oferă ritmuri aşezate, calme, „seara se prelinge/ din mâna lui Dumnezeu” „şi păsări atente abia te ating/ zigzagat şi dulce”. Prezenţa continuă a transcendentului este firească, face parte din peisajul şi limbajul comunicării comune, e o treaptă a fericiţilor (şi fericirilor) din „matricea vieţii” – „văd cum legeni, Doamne,/ mesteceni, egrete ce-au năucit/ văzduhul de atâtea ori” ori „Ridică-te şi mergi. Ridică-te/ cum se înalţă dimineaţa/ din tâmple şi focuri, miresme.” Este, astfel, la locul ei şi înclinaţia spre sunetul discret şi constant de lamento al celor mai multe dintre poemele acestei secţiuni: „Copilul cui, Doamne, am rămas/ aici? E noapte-n miresme,/ danaide şi vârfuri, şi ape…/ Na trecut nici un ceas/ de când.. O Doamne, unde e/ mama? Mama mea unde e?/ Printre brazi liniştea urcă,/ tot urcă arhangheli la cer/ şi cât ai clipi îmi răspunde…”. Nimic nu este care să ne surprindă dincolo de aşteptările unei lecturi de tip intens muzical, coerent, plăcut şi mai ales profund ataşat liricului înalt: „Frigul se retrage. Ia-ţi trupul! Ascultă:/ ia-ţi trupul înapoi, în acelaşi tipar…/ Totul e limpede şi nu e niciun hotar// […] Totul e din ce în ce mai limpede: trăim/ între lumi. Da, trăim între lumi…”

Vibraţia versului, va constata cititorul atent, este asemenea aceleia a unei nocturne de Chopin, incluzând contrapunctul ce conduce la o armonie a contrariilor. A contrariilor din lăuntrul fiinţei, desigur. Treapta a doua a cărţii, Utrenii şi vecernii, arată mai clar accentul respectiv, ziua şi noaptea fiind dedicate aceluiaşi scop de împlinire a sinelui prin cunoaştere şi mai cu seamă revelaţie. Cele două Laude alese din totalul de şapte sunt de la începutul nopţii – vecernia – şi de la sfârşitul ei – utrenia, astfel că ni se oferă atât prilejul de a mulţumi lui Dumnezeu pentru ziua ce a trecut şi de a cere ajutor pentru noaptea ce urmează, cât şi ocazia de a mulţumi Lui pentru odihna nopţii şi a cere ajutorul pentru ziua ce începe. Pentru Aura Christi e „Un joc totul parcă: te văd/ pretutindeni, te simt cum aş respira. Mireasma-ţi divină/ o adulmec. Aburul ţi-l simt: e/ acelaşi şi altul mereu. În vis/ sau aievea, te rog, arată-te!” Popasul evanghelic este al odihnei şi al descoperiri unei păcii paradisiace, unei păci a regăsirii şi împlinirii de sine, „Inima mea presimte când tu/ te regăseşti, brusc, adânc,/ acasă, în bezna-i dulce,/ unde râd şi tac, şi plâng// când fiinţa-mi toată e/ întoarsă deodată spre tine.” Sau: „Şi iarăşi nevoia de tine/ spre mine însămi definitiv/ încet de tot mă întoarce.” Seninul domină această treaptă a devenirii, întrebările au totdeauna un răspuns: „Drumul le află pe toate cum ai trage aer în piept./ Mierla respiră şi umbra, simplitatea şi zborul:/ Apa le recunoaşte pe toate în exilul ei: ulciorul.”

Tot noaptea este gazdă secţiunii a treia a cărţii, Trepte. Dar nu o noapte a beznei, ci o noapte a reflecţiei şi a revelaţiei luminoase. „Când te trezeşti peste noapte/ stăpânul unui imperiu/ şi graniţele fiinţei sunt/ lărgite – cât ai clipi – de tot,/ […] // Totul prinde un înţeles.”. Poemele au acelaşi ton de litanie, de ectenie care cheamă, convoacă cititorul să participe la dezvăluirea divinului, să asculte „o melodie care aduce/ liniştea în suflet şi fluturi,/ când apari din magmele nopţii/ şi anii mi-i aduni şi-i scuturi,// o, mamă.”  Metafora relevantă îşi arată mai mult ca oriunde aici bogăţia şi strălucirea: „Sunt, mamă, iarba în care greierii/ scoşi din minţi au uitat să se culce.// Poate, sunt valul izbit de malul muşcat/ de alge, crepuscul, uitare şi ape,/ brusc, întors spre-adâncimi luminate,/ unde vin, în stoluri, să se adape// păsări – copii de suflet ai aerului.” Pacea s-a-nstăpânit peste fire, „Să stai în livadă/ pe aripa serii/ iubind corcoduşii/ aprinşi ai verii.// Să respiri, să numeri/ fluturi plutind/ spre răsărit din coamă/ în coamă, azur şi gând.// Să fii, pur şi simplu.”

Cartea Aurei Christi este chiar ceea ce spune prin titlul ei: invitaţie de nerefuzat la o călătorie miraculoasă pe Treptele fericiţilor întru Credinţă, o călătorie spre lumină şi pace, spre Iubire.

Oana Mioara ARHIP – Gambit la timp

 

Canonul Arhip sau imnul încântării

Aşezată temeinic în aria versului eliberat de constrângeri prozodice  stricte, autoarea caută o soluţie de continuitate în care să locuiască lejer, în vederea unui avantaj liric ulterior. Demers ratat, de vreme ce „aleargă în galop şi spume caii/ când timpul le aşterne moarte/ în lumea-n care mor şi craii”. Totul este de vânzare, totul se cumpără, atâta timp cât „noi trăim netrăitul”, „noi iubim neiubitul”, „se cumpără timp/ nu mai e de mirare/ se cumpără timp/ crea-i preţul la soare?” Ceea ce este câştig sigur în această alcătuire lirică se numeşte ritm, vibraţie subjugantă, cadenţă şi mai cu seamă iteraţii multiple, ce subliniază starea de fapt sau starea de suflet. Sonorităţi imnice te cheamă la încântare: „pe aurul greu/ de pe mâna nedreaptă/ goneşte arcaşul/ săgeta-i arată/ o altă o altă/ o cealaltă altă/ în cercuri polară/ prea-rece/ uşoară/ din foamea mirării / afară…/ porterul de fată”, şi aşa continuă adesea, spre a crea spaţii ale seninătăţii chiar în situaţii neguroase, când „vai noaptea/ carul marii mirări/ poveşti risipeşte”. Poeta alcătuieşte pas cu pas, vers cu vers, poezie cu poezie un puzzle de semnificaţii ale trăirilor interioare şi dă mereu seama de puritatea şi profunzimea emoţiei: „am ştiut că prin rănile deschise/ lumina va miji curcubeie// am ştiut că numai dintr-o durere mare/ se va ivi liniştitoarea bucurie/ ca un scâncet de copil/ zămislit cum se cuvine”. Melancoliile cheamă în ajutor spaţii ce pot fi senine: „în cerul meu e loc cât lumea/ ecou de-al albastrului târziu/ şi-aş arăta mirare răsăritul/ da-i morganatic şi-i târziu // […]//în cerul meu e loc cât lumea/ ici-colo doar comete iluzorii/ o linişte se lasă de-nserare/ cobor din cerul meu // vin norii”. Melancoliile sunt, de fapt, surse de cercetare a vieţii interioare, dar sunt şi refugiu când apar „umbra din mine”, „cenuşa pasului gingaş”, „înfrigurate căi/ sub tălpile grele”, „căldură cu dinţi/ măduvă uscată/ irosire apăsată/ de murmur/ în pustiu// pe malurile lumilor/ uimire/ teamă/ nelinişti/ potop”. Tot realul ce se străduieşte să ni se arate este, întrutotul, magic, aparţine unor lumi paralele, în care orice este posibil, semnele şi semnificaţiile vin dinspre toate lucrurile şi locurile unor naturi înconjurătoare care au viaţă proprie şi ne trăiesc chiar şi vieţile noastre. Până şi erosul, destul de  discret, mai degrabă rece, acolo îşi are sursa, acolo se ascunde: „ţi-aş spune ceva/ să-şi fie de lună/ să-şi fie de soare/ pe timp de furtună”, dar şi „să nu m-aştepţi când se deschide cerut/ să bei din setea-ţi până la genunchi/ să te hrăneşti cu rugineşte fierul/ din oxigenul sângelui pe trunchi”). Realul în care ne aşezăm, ni se demonstrează fără de tăgadă, este o rană, „un duel de nebuni/între lumi peste lumi/ sângerând de-nţeles/ astăzi ies şi iar ies/ la o luptă astrală/ sublimată cabală”. O carte de cântare şi încântare, un gambit în care, dacă se sacrifică secunda, se câştigă veşnicia.

Daniela GIFU – Păcatul neliniştii

 

Vibrato – Eros şi Logos

Iată aici o carte a absenţelor, neliniştea – absenţa liniştii, a calmului – nu înseamnă prezenţa zgomotului, ci tensiunea aşteptării lui, aşteptarea unei sosiri, unei întâlniri, unei re-găsiri. Singurul zgomot este Logosul care deschide căile de comunicare într-un calendar de simboluri şi credinţe. Poeta îşi spune păsul, îşi clamează şi calmează suferinţa perpetuă şi îşi inventează răspunsul aşteptat de la un partener. Dialogul este, astfel, mai degrabă cu sine, cu un celălalt dinăuntru, pus să joace un rol cu replici strict definite. Dramatizarea are rol de acceptare a capcanei singurătăţii ca loc în care siguranţa pare că domneşte. În condiţiile în care avem „inimile vătămate de înşelăciunile întrupate ale trecutului” şi „Senzaţia unei căderi printre râpe tot mai adânci, în care conştiinţa se rafinează ca un fir de lumină deşteptător la căinţă”, comunicarea există doar ca o înstrăinare, răspunsul este numai mimarea unui eros imaginar. Un alter-ego oferă răspunsul aşteptat: „Îţi chem inima, îmbobocită, să se lase răsfăţată” şi „Cu tine pot înfrunta până şi demonul desfrânării.” Vibraţia erotică se dezvoltă odată cu trecerea timpului – lunilor anului, tehnic vorbind, cum se desfăşoară textul liric –, „Până şi mintea, ce-şi autocenzura pornirile lumeşti, s-a deschis asemenea crinului trezit de hârjoana pisoilor vagabonzi, ce poposesc în ograda casei tale.” Ea se lasă în voia visului: „Cu ultimele frânturi de putere reuşesc să mă furişez în braţele tale. Mă abandonez alintului lor.” El [alter-ego] se oferă ca salvare pe calea divinului: „două inimi pustiite, mocnind pe acordurile vântului Văii Plângerii Ierusalimului. [...] Pe Crucea Iubirii ele îşi jură vindecarea împreună, căutând să nu se abată de la dâra de Lumină lăsată de îngeri, perceptibilă doar de cei aleşi…” Nici nu mai părăseşte iluzia iscată de inebranlabila nelinişte a păcatului imaginat. Daniela Gifu reuşeşte, lesne, să definească personajele, Logosul este mijlocul prin care cele două Eu-ri se definesc, ritmurile intime al discursului fac diferenţa. Ea este languroasă şi dedată metaforei semnificative, unei melancolii subterane („Îmbătată de o neaşteptată fericire, alung gândurile răuvoitoare. Fiindcă sufletul meu nu se mai simte singur. Am scris primul cânt de înserare a inimilor noastre, ghemuită pe malul lacului secat de tăcerea îndelungatei aşteptări.”), El vine dinspre contemplarea de genul Cântării Cântărilor, versul său are o patină imnică („Acum la această povăţuitoare vârstă, aş dansa cu tine neîntrerupt. Braţele noastre s-ar preschimba în aripi de înger. Raţiunea face eforturi să nu te sufoce, prea dulce fiinţă, atât de mult-aşteptată. Nu îndrăzneşte să se întregească în realitatea revelatoare. Dincolo de conştiinţa unui destin, fericirea e atât de vie! Fi-vom binecuvântaţi!”). Imnicul este, de fapt, prezent în subterana Logosului dominant. Dar schimbul de replici se face de-o parte şi de alta a oglinzii, ca într-un fel de lume a lui Alice; Ea şi El nu par a se auzi, doar îşi citesc cuvintele pe buze, numai peisajul le este familiar, se privesc şi cuvântează spre a mima păcatul. El este categoric: „Ne regăsim într-o realitate deplină şi concretă, unde totul pare că are un ritm previzibil pentru cei ce îndrăznesc să creadă că poate mâine va fi altfel.” Ea acceptă iluzia: „Îmbrăţişarăm pământul. Mă priveşti cum mă rotesc orbită-n jurul tău şi mi-e bine. Zâmbim uluiţi de lăcomia noastră. Fiori de beţie grăbiţi de atingerea ameţitoare. Repet mereu, fără glas, numele duhului ce mi-a mângâiat împovărarea.” Lectura acestei alcătuiri lirice pline de farmec, inspirat aşezată calendaristic – din martie până în februarie –, se cuvine făcută sub influenţa unui fundal muzical baroc, pe-nserat, în faţa unui şemineu… Astfel emoţia va putea fi trăită deplin, în toată splendoarea sentimentului de împlinire interioară.

Ecaterina Botoncea - Poveşti pe o pânză de in. De vorbă cu Hipocrate

 

Poveşti despre bucuria de a trăi

 

La editura Bibliotheca din Târgovişte apar destule cărţi de noptieră! Una dintre ele este semnată de Ecaterina Botoncea şi se numeşte, sugestiv, Poveşti pe o pânză de in. De vorbă cu Hipocrate. A obţinut şi „Marele premiu Cartea anului 2024”  la Festivalului Internaţional „Vrancea Literară”, în 2024. Este aceasta o călătorie într-un trecut familiar multora dintre noi, autoarea chiar fiind o călătoare pasionată, mai cu seamă către locuri sfinte – Ierusalim, Roma, Santiago de Compostela – (a şi publicat o carte cu puternice accente diaristice, Camino, drumul spre lumină. Din jurnalul unui medic anestezist, în 2018), dar nu numai. „Pelerinul este un căutător, poate chiar un alchimist spiritual în căutarea Luminii aurite de îngeri şi sfinţi, dar mai ales de cuvântul Mântuitorului.” – scrie în textul mai degrabă eseistic Pelerinul şi Calea. Magia povestirii, însă, cu poetica ei, domină şi de această dată textele sale tematice, inspirate mai ales din mediul medical, amintiri modelatoare recuperate dintr-un trecut care nu poate fi (şi nu trebuie!) uitat. În povestiri, este invocat (şi evocat), evident, întemeietorul Şcolii Hipocratice de Medicină şi al codexului moral al medicilor din totdeauna. Reînviind în imaginar personalitatea lui Hipocrate, i se adresează direct, ca unui prieten şi învăţător, într-un dialog peste secole. Cunoscut din copilărie („Te iubeam, dragul meu Hipocrate. De când mă ştiu, te-am simţit ca pe un frate mai mare. […] Câteodată mă simţeam un învăţăcel în lumea iniţierii din templele antice”), el o susţine la nivel psihic în momentele de cumpănă ca medic anestezist. Odată stabilită convenţia, „fratele mai mare” este nu doar ascultător, ci şi participant la întâmplările cotidiene ale specialistului angajat în salvarea de vieţi – „Hei, ce faci prietene, vreau să vorbim!” Povestirile conţin multe scene de acest fel, destule drame ale bolnavilor internaţi la Terapie intensivă, unde a lucrat multă vreme autoarea; ele ne aduc în atenţie, cu delicateţea nostalgiei şi a semnificaţiei etice, şi personaje semnificative, în primul rând bunica (şi casa bunicilor, care „era pentru mine o sursă nesfârşită de bucurie”), părinţii, apoi „doamna cu pălărie şi mărgele roz”, profesoara de înot, sau bătrâna Sofia ori Ilincuţa, alte şi alte fiinţe care au participat la formarea personalităţii autoarei în copilărie, adolescenţă, tinereţe. Mereu este prezent cel ales: „te întreb pe tine, prietene Hipocrate, miracolele au legătură cu logica, cu raţiunea? Suntem noi cei care ne conducem destinul prin ramificaţiile conştiente sau subconştiente ale minţii noastre, ne deschidem sau închidem singuri nişte uşi, în aşa fel încât miracolul devine o iluzie împlinită, sau avem mesageri?” Interogaţia este în mare măsură retorică, desigur, asemenea intervenţii apar adesea în textul povestirilor, ele dau seama de semnificaţiile unei reflecţii continue asupra sensurilor existenţei, rosturilor ei. Metafora dinspre finalul cărţii – „Masa de operaţie poate semăna cu un altar, iar somnul anestezic, o călătorie prin străfundurile fiinţei…” –, cu nişte cuvinte de încheiere – „Şi dacă vă spun că masa mirosea a mir…?” – dă întreaga măsură a po(i)eticii acestei seducătoare alcătuiri cu excelente accente lirice, care, dacă stilistic poate aminti de le nouveau roman, (mai degrabă Marguerite Duras, decât Nathalie Sarraute…), este greu încadrabilă în contextul concertului prozei contemporane. O carte de noptieră pentru că este o carte despre bucuria de a trăi.

Matei Georgescu - Gândesc, deci nu exist. 101 dulcezenii de acrit mintea

 

Editura Cartea Daath, 2010

 

Iată o carte-obiect provocatoare şi deliberat au rébours pentru contemporani, plină de afirmaţii cu care nu prea ai încotro să nu fii de acord, dacă te uiţi foarte atent înlăuntrul tău, aşa cum, de pildă, s-ar uita abisul lui Nietzsche. Avem obiceiul de a ne tot întreba despre motivele existenţei noastre, despre rosturile care ne cer să fim şi să credem şi aşa tot mereu, în fiecare zi. Ce caut eu aici? – îmi spun, adesea fără să recunosc public îndoiala care mă cuprinde. Psihoterapeutul formator Matei Georgescu face terapie cu pacientul-cititor invitându-l la o porţie de poezie – e o terapie lirică, aş spune, după ştiinţa mea, foarte eficientă, dacă o accepţi deschis. Profesionistul ştie foarte bine ce face! Minimalismul expresiei oferă posibilitatea maximizării interogaţiei interioare a pacientului-cititor. „Realitatea e simplă, lumea e complicată./ Mintea noastră e ca lumea./ De aceea, pentru a regăsi simplitatea e suficient să te tâmpeşti.” (O minte ca lumea) Ironia este o altă caracteristică ce vine tot dinspre acel răspăr omniprezent în textele volumului. Nu lipseşte, cum este firesc, reflecţia filosofică, cu precădere de origine orientală, însoţită, agrementată de jocurile de cuvinte cu rost, cu sens, lipsite de orice gratuitate: „Cei care se roagă îşi coboară mintea în inimă./ Sunt inimoşi./ Cei care fac ştiinţă îşi ridică inima în minte./ Sunt mintoşi./ Cei care fac zazen îşi lasă mintea şi inima pe loc./ Nu se ştie ce sunt.” (Minte şi inimă) Ca să nu ne pierdem în ignoranţă, trebuie să ştim că zazenul nu este nici raţionament, nici teorie, nici idee. Nu este o cunoaştere destinată creierului, este doar o practică, un veritabil acces la fericire, la pace şi la libertate înterioară, cf. maestrului Kodo Sawaki. Provocarea lui Matei Georgescu este spre o armonie a posturii cu respiraţia, pentru a ne întoarce chiar la originea vieţii. Pe alocuri, este mai explicit: „În jurul acestor cuvinte se află fundamentul lor:/ hârtia nescrisă, de neînţeles./ În jurul acestor gânduri se află sursa lor:/ liniştea mentală, de neauzit./ Nici cuvânt,/ nici gând.../ De neînţeles,/ de neauzit.” (Nici gând) Şi concluzia este evidentă: „Cu cât vrei să schimbi lumea, cu atât nu te poţi trăi pe tine.” Afirmaţia din prefaţă înţeleptului nostru Ioan Gyuri Pascu defineşte clar valorile acestei cărţi-obiect: „Eu văd evoluţia spirituală ca pe o implozie ce va deveni mai apoi explozie de Lumină pentru cei din jur. Cerul pe care-l căutăm în afară este întâi şi-ntâi înlăuntrul nostru. Găsindu-l îi vom putea vedea proiecţia în exterior, în acel exterior pe care interiorul îl va fi creat.” Dulcezeniile lui Matei Georgescu pare că ne acresc mintea, dar, de fapt, ne provoacă să căutăm pacea interioară, viaţa adevărată cu noi înşine, cu sentimentele şi emoţiile adevărate. Greu, desigur, dar poate că merită o lectură cu rost.