Florina ZAHARIA - #plânsul

 

Condimente şi Zaharicale

 Iată la editura Junimea o carte despre bucurie, despre stări interioare şi situaţii exterioare (?) povestite cu delicateţe şi pasiune, o carte plină de imagini senine de prin zone urbane, prin preajma, totuşi, a unor inevitabile tristeţi benigne. Ambiguitatea glasurilor din aceste poeme, în sensul definiţiilor lui T.S. Eliot, ne împinge şi înspre Roland Barthes, cum i se-ntâmplă, de altfel, chiar prefaţatorului Ioan Holban, fără ca domnia sa să insiste, însă, prea mult. Discursul îndrăgostit este şi discursul îndrăgostitului/ îndrăgostitei, replicile-poeme ca dialoguri putând să fie către un El, către o Ea ori către un Sine. De fapt, din această carte lesne se poate pune în scenă un one-man show foarte convingător şi chiar încântător.

Lirismul irumpe dintr-o epică atent controlată: „dimineaţă am băut un pic de ceai,/ dintr-un cilindru îngust de sticlă colorată,/ cu un mâner delicat,/ având forma rotunjimii urechii tale,/ aşa că, atingându-ţi-l,/ a fost ca şi cum, involuntar,/ ţi-am trimis o mângâiere abia schiţată,/ poleiala tristeţii tale licurind pe masă,/ undeva, afară” (#cinematograf, pag. 31). Capitolul unu, #pierre are cinci dintre poeme numite #cinematograf; în primul, „gândurile tale schimbă decorurile,/ dorurile tale/ fac semne orchestrei,/ sufleurul îşi ascultă şoaptele/ şi schimbă partiturile”; în al doilea, „mă întrebam,/ în după-amiaza asta,/ cum este să ai sufletul unei adolescente/ care nu îmbătrâneşte niciodată / [...]/ da, tu eşti carpen şi nuc,/ şi stejar şi salcâm şi aripi de libelulă,/ şi cochilie de melc/ şi nisip şi lut alb,/ tu eşti aer de balansoar,/ şi miere de albină sălbatică,/ şi gând”; în al treilea, „te-am privit atât de mult încât/ ai rămas în mine/ apoi am început să te ţin în braţe”; în al patrulea, „şi ştii de ce îmi mai aduci aminte?/ de cai mâncând mere, în livadă, coapte,/ căzute în iarbă/ începi? să înţelegi?/ cum îmi este mie drag de tine?” Eros deplin, bogat, cuprinzător, în cinci reprize-secvenţe, pentru ca, la final, „am văzut-o din nou, tristeţea,/ cineva o mângâia/ în faţa unei intrări de bloc,/ cu acea duioşie insuportabilă/ încât aproape că am auzit geamătul ei...” Toată secţiunea #pierre este dedicată locuirii reciproce a celor doi parteneri, în spaţii diverse, unde nostalgiile se aşeză comod - „erai puţin încordată,/ dar după aceea,/ după ce am început să îţi citesc,/ te-ai liniştit” -, într-o pace aproape ireală, bogată în gesturi şi întâmplări inundate de seninătate, o intimitate discretă, dar deloc secretă. Capitolul doi, #antidepresive este sub semnul paradoxului, #sedativele servind la atenuarea efectelor lacrimii, la conservarea refugiului în imaginar: „plânsul este un creier de fetiţă/ care stă înăuntrul ei”, „stau în trupul unei fetiţe/ şi respir lumea ei,/ dacă trec de poartă e întuneric,/ e realitate”. Capitolul trei menţine deschis spaţiul infantil, cu spaimele sale, dar şi cu soluţiile descoperite într-o combinaţie verbală insolită, dar semnificativă - „iertratare”, despre care dă seamă într-un #jurnal iertratabil: „scrisul, scrisul, scrisul,/ singura salvare,/ să  mă reintroducă în lume,/ să mă smulgă din spaimă şi să mă ţină în braţe mult” şi se dezvăluie pe sine: „eu sunt Luiza Textoris,/ exoftalmică,/ cu câţiva milimetri afară din mine/ [...]”, adică acea fată căreia îi place atât mult să viseze, încât devine dependentă de somn, descoperită - şi apropriată! - în vizionarismului psihedelic romantic dintr-un roman al lui Corin Braga. Deodată, totul capătă sens, refugiul este recunoscut şi dezvăluit, tot răul dispare când visul se înstăpâneşte. Demonstraţia este convingătoare pentru că este frumoasă, acaparantă printr-un lirism de cea mai bună calitate.

 

Maria Nicolai - Inox

 

Strălucirile simplităţii

 Harul unui artist se străvede de la începuturi şi chiar este util de aflat drumul pe care l-a parcurs până la momentul în care iei cunoştinţă temeinic de creaţia sa. Este ceea ce petrece şi cu Maria Nicolai, care, înainte de Femei în leasing (2014) şi Postări pe cord deschis (2022), a debutat, în 2000, cu volumul Inox, în urma câştigării premiului la concursul de poezie „Dan David”. Altfel, se vede că nu se grăbeşte, poeta noastră, sub imperiul „apăsător la necesităţii opţiunii”, cum remarcă Victor Sterom pe coperta a patra a cărţii.

Arhitectura lirică a poeziei acesteia este tributară sensibilităţii de la ieşirea din adolescenţă, atunci când accentele răzvrătirii inerente vârstei se amortizează oarecum prin descoperirea responsabilităţii. Bun tribut, necesar şi, mai cu seamă semnificativ: „Sunt deţinut într-un prezent cioplit,/ Cu genunchiul rănit de trecut,/ Citat într-o inscripţie/ pe o piatră funerară,/ sunt doar o fiară/ Într-o gară de ceară/ Pe-un destin aţipit.” Se observă lesne libertatea expresiei în compunerea unităţii ritmice a prozodiei, ceea ce înlesneşte accesul la receptarea emoţională a poemului, iar, mai apoi sau concomitent, abordarea deschisă a mesajului reflexiv. Sunt multe exemple de acest fel în poezia Mariei Nicolai, de acum şi de mai târziu, dar şi alte valori lirice poate descoperi cu plăcere un lector atent. Metafora delicată nu lipseşte, e tot reflexivă - „Luna înmugureşte sub cupola crinilor/ Din grădina cerească/ Trândav la fereastră un nor jelitor/ Plămădeşte săgeţi de harfă”, sau „Mâine vom pune foc paradisului/ cu jar din azi şi din odinioară/ Mâine vom fi exmatriculaţi din viaţă/ Cu nota scăzută la judecata de apoi”, dar conduce cel mai adesea la o scormonire eviscerantă a sinelui: „Eu mă jupoi de noroi/ Acum când potopul e-n toi,/ Arca e făcută vreascuri pentru noi.” sau „Mâine vom recapitula abecedarul/ Şi vom tricota frunzele/ Vom clătina stăncile din şoaptă/ Şi vom invoca muzele/ învelindu-le cu peluzele.” Frumosul este ascuns sub o mlaştină de suferinţă şi trebuie eliberat fără încetare, pare a ne spune poeta, chiar poemul ce oferă titlu volumului dă seamă de această caracteristică a poeziei Marie Nicolai: „Mă doare tortura nopţilor de inox/ Printr-o încăierarea a cărnii/ Mi se elimină ploaia prin pori/ De floare carnivoră.” Imun la orice reacţie chimică ori alchimică, inoxul este suferinţă, erosul (la care ne-am putea aştepta) este foarte departe, viaţa are curgerea ei scăpată mereu de sub control - „Aseară te mai înveleam în poezie,/ Nefardată ca o dimineaţă,/ Trista mea predoslovie/ Cărţii întrupate-n ceaţă.”

Dintr-o ceaţă existenţială se-ntrupează cartea aceasta surprinzător de complexă, surprinzător de frumoasă, o chemare la perpetua ispăşire, amintind de încărcătura psihologică din piesa lui Eugene O'Neill, după Orestia lui Eschil, Din jale se întrupează Electra, şi poate chiar de atmosfera din Muştele lui Jean-Paul Sartre. De citit fără prejudecăţi,cu reală plăcere estetică şi, mai cu seamă, de reflectat.

Ottilia Ardeleanu - Tuşe de cuvinte

 

Tuşe şi cătuşe

O construcţie editorială de inspiraţie orientală - imagine şi cuvânt - ne propune Ottilia Ardeleanu în cartea sa Tuşe de cuvinte, apărută la Editura Ex Ponto, din Constanţa, în 2023. Tendinţa descriptivă al liricii de acest gen se păstrează, agrementată cu implicarea vocativă şi reflecţia de tip occidental. Imaginile color sunt însoţite de comentarii care adesea vor să dezvăluie semnificaţii: „duc o perpetuă revoluţie/ în jurul axei dorului tău”; „şi lutul se făcu amforă/ între degetele lui/ prinse formă/ de zee zveltă/ cu mâinile în şolduri/ să fie umplută cu seminţe şi/ uleiuri parfumate”; „să poţi să iubeşti/ proporţional/ cu greutatea anilor/ asta e viaţa”. Poeziile care alternează cu imaginile sunt aparent cu acelaşi rol descriptiv, implicarea personajului fiind discretă, intenţionat atent la mediul exterior şi implicarea lui asupra trăirilor interioare: „vortexul colorat al simţurilor/ un răsărit printre copaci mii de păsări/ cu penaj extravagant/ mii de suflete iubindu-se întru marea pace// noi doi flirtând cu anotimpurile/ într-o rotire completă a celor patru zări”. Există o epică a metaforei care voieşte a pune în valoare trecerea sentimentului de la un personaj la altul al relaţiei amoroase: „o clipă mi-a fost teamă că te scufunzi/ e drept te-a luat valul/ dar îngrijorarea mea era puerilă/ erai al o atingere de mine/  aproape că-ţi sorbeam de pe buze cuvintele// am folosit picătura mi-am lipit tălpile/ şi te-am lăsat să strângi după mine emoţia”. Emoţia, ingredient omniprezent în relaţia erotică, are manifestări diverse, implică nu doar mediul înconjurător, timpul şi spaţiul, ci şi mediul interior, simţirea personală: „dimineaţa e franjuri/ soarele uleios îmi stă pe umărul drept/ toate umbrele s-au adunat ca la o-nmormântare/ cu batic roz noapte încă se furişează pe străzi/ o cenuşăreasă frumoasă/ mă gândesc la dragoste/ umbrele vin şi pleacă la comandă/ totul e un reflex automat/ mă ridic soarele coboară pe şira spinării/ am frisoanele unei mângâieri/ desigur dimineaţa încă visez/ raze în părul meu desfată singurătatea”. Cluul acestei arhitecturi lirice stă, totuşi, în comentariile ce însoţesc imaginile, aici poeta îşi pune în valoarea priceperea, harul de a păstra esenţele tari în flacoane mici: „dragostea e/ pulbere de fluturi”; „tu unicul drum spre a prinde cuvântul/ într-o plasă de fluturi”; „orice punct e un reper de dragoste/ depinde/ de tine să-l acoperi cu inima”. Celelalte pagini descriu cu delicateţe întâmplări ale fascinaţiei erotice personale, comune fiinţelor umane, în care cititorul se poate aşeza pe-ndelte, poate locui şi se poate bucura: „de câte ori nu mi-am imaginat/ că florile sunt fluturii pământului/ petale duse de vânt dispar prin/ locuri neştiute la fel de repede// întotdeauna când mi-ai adus flori/ fluturii m-au asediat cu totul// sunt un câmp de păpădii/ sub torpile de aer/ cerul abia suportă/ exploziile fluturilor din mine”. Este viaţă intensă în aceste versuri fascinante pline de frumuseţe! Sunt tuşe de cuvinte, dar pot şi cătuşe dulci ale magiei erotismului de cea mai bună calitate.

 

Dan Şalapa - PASAJ

 Savorile nepătrunsului

 

Recunoaştem şi de această dată retorica şalapiană dintotdeauna, aceea care îl implică pe cititor, îl cheamă să participe la spectacolul viziunii sale despre realitate, o viziune critică, analitică, adesea ludică, incluzând «derapajele» metaforice care dau sens, care provoacă la privire atentă, scormonitoare asupra sinelui. „Polisemia şi deschiderea interpretativă a poeziei este cheia nemuririi sale, textul este viu pentru că se luptă constant cu imaginaţia cititorului, sau mai bine zis, ciocnirea imaginaţiei cititorului cu textul poetic (cu lovirea scânteilor şi degajarea căldurii) este poezia.” – citim în Despre poezia lui Joseph Brodsky, de Michail Crepe. Aserţiunea, valabilă la modul general, se aplică perfect cărţii de faţă, asemănările cu arta poetului rus în materie de viziune poetică fiind lesne detectabile, mai cu seamă privind semnele de existenţialism sartrian ori proustian şi cufundarea în singurătate şi dezorientare, precum în brodskiana Parte de vorbire [Часть речи] («sunt prietenul fidel al nimănui»).

 Cartea Pasajul este, ca arhitectură lirică, o subterană, e dedat înlăuntrului, încărcat de ficţiunea chemării în apărare a izolării: „Am tot mai des senzaţia/ Că aş putea muri doar pe jumătate,/ Că uşa vecinilor/ Seamănă tot mai mult/ Cu o intrare în singurătate”. Autostrada interioară are două benzi, „Spaţiul - inima,/ Şi timpul - gândul”, care fac împreună posibil erosul, ca esenţă a vieţii, dar şi ca act ratat, în sens freudian (Fehlleistung); „Am nevoie de tine/ Ca de pluralul termenului «singur»”, spune poetul, ceea ce s-ar traduce prin ideea că benzile sunt separate deplin, nu comunică, nu se pot întâlni decât, poate, la infinit. Inima şi Gândul se vor două singurătăţi visându-se doar, împreună. Pot imagina întâlniri de îndrăgostiţi „Singuri pe o insulă pustie/ [...]//Goi, aici, pe ţărmul acesta fierbinte”, pot imagina întrepătrunderi, „Veneai la mine,/ Dar erai în mine/ De dinainte de a pleca spre mine”, căci „poezia/ Nu poate plânge/ Dacă există în mine/ Locuindu-te şi pe tine”. Suntem în propria singurătate, noi înşine, pentru că suntem împreună, pare a spune, în fond, poetul, în timp ce imaginarul poetic surprinde, şi de această dată, tabloul realului şi îl modifică spre a-l face accesibil. Cu adevărat, el ridică imn acestui real, dezvăluindu-i sensuri altfel greu vizibile, existenţa umană fiind mult mai bogată, mai complexă decât pare la o privire superficială, precum în cazul soldatului care „Murea şi nici nu ştia că moare //[...]// învia în fiecare zi,/ Odată cu primul cântat al cocoşilor”. E nevoie de un echilibru, toate sunt legate în universul vizibil şi în cel invizibil, la care Dan Şalapa caută acces: „Nu râde/ Dacă nu ai învăţat mai întâi,/ Să usuci obrazul/ Pe care va poposi lacrima/ Până să ajungă suferinţă”, adică nimeni nu se poate bucura dacă nu ştie ce este durerea lăuntrică. Înţelepţirea pe care o invocă şi aici pune amprentă puternică asupra întregii creaţii şalapiene: „Uneori, gândurile/ Sunt mai puternice decât noi,/ Dar numai atunci,/ Suntem şi noi, puternici.” Sau: „De câte ori eşti suspendat,/ Gândeşte-te ce este deasupra,/ Ce este dedesubt.” Sentinţele sale sunt foarte potrivite cu materia exemplelor extrase din acaparanta existenţă cotidiană.

 De aici, până la recursul la materia tentantă a visului este un pas foarte mic şi necesar. Şi nu este un refugiu, ci este (re)cunoaştere a misterului existenţei în cele mai ascunse aspecte ale sale: „Vino, somn,/ Sunt atât de treaz/ Că aş putea să stau de strajă/ La tot nesomnul lumii”. Uneori îşi caută sinele în preajma unor cunoscute direcţii poetice devenite clasice, de exemplu rilkeene (poate tot pe direcţia acelei «extemporal savor» a lui Brodsky, admirator şi cunoscător al lui Rilke prin intermediul Ţvetaevei), în Psalmul fricii definitive: „Ce-am să mă fac, eu, Doamne,/ Şi fără somn în somnul veşnic,/ Şi fără cal în fuga după timpul/ Ieşit, fugit, scăpat din frâiele vederii?” Postmodernitatea actuală, cu textualismul său, nu putea fi evitată, desigur, cititorul de azi aşteaptă astfel de provocări şi poetul îi face pe plac. Într-o lume tot mai nesigură, spaima este o constantă a poeziei propuse în cartea aceasta, spaima că nimeni nu este pregătit pentru acea inevitabilă plecare definitivă. Reproşul este adresat aceleiaşi divinităţi: „N-ai inventat, o, Doamne, încă,/ Acea ţărână fermecată pe deplin!”

 Erosul este, fireşte, însoţit de thanatos, nu se putea evita vecinătatea, mai ales într-o alcătuire dedată analizei acribioase a trăirilor în preajma ambilor eroii principali ai lumii moderne, la o agape continuă şi dominantă. Nimic nu a mai rămas din eleftheria i thanatos ale secolului al nouăsprezecelea.  Nu e vremea niciunei lupte. Dan Şalapa a găsit soluţia şi ne-o oferă: „Iubito,/ Te întreb doar atât:/ Ca să poţi iubi,/ Trebuie mai întâi să mori/[...]// Poţi să-ţi imaginezi?/ Dacă, da, imaginaţia/ E mai puternică/ Decât moartea,/ Iar dacă iubirea/ E o secvenţă a acesteia,/ Vindecă-te de ele,/ Imaginându-ţi-le/ Îndrăgostite una de alta.” În această situaţie, poetul devine generos: „E mai bine, crede-mă, să nu ştii nimic,/ Despre cât de mult te-am iubit”.

Dragostea dintâi şi dintotdeauna iese la suprafaţă: „Poezia mi-a scăpat azi-dimineaţă/ peste balustrada balconului,/ [...]// M-a durut şi pe mine şi pe ea”. Împreună cu poezia, doar, poetul, care este numai „mijlocul de existenţă al limbajului”, se poate defini: „Eu sunt un trist/ Fundamental vesel,/ Alteori,/ Sunt un vesel/ Fundamental trist.” De admirat, în toată cartea, savorile nepătrunsului. Şi, astfel, cu versurile sale, ne poate cuceri, căci, ca să ne întoarcem la acelaşi Michail Crepe, „Răspunsul la întrebarea «Cum scrieţi poezie?» este la fel de dificilă pentru un poet ca întrebarea «Cum cânţi?» pentru tenor. Nu există un răspuns mai bun decât «Am o voce» sau «Cred că este de la Dumnezeu», pentru că harul poate fi dezvoltat, dar nu poate fi învăţat.”

 

Maria Grădinaru - strada mansardelor părăsite

Eros şi rafinament

Este de notorietate că numeroşi creatori de artă, care ne par mereu noi în ceea ce fac, rămân, în final, totdeauna, ei înşişi, în datele lor esenţiale. Un poem de Nichita Stănescu ori un sonet shakespearian este uşor de ales dintr-un noian de versuri revărsate peste noi, cum un Bukowski este inconfundabil şi prea personal ca să fie, cum s-a întâmplat uneori, asociat generaţiei beat („Mă tot compară cu Beat Generation: Kerouac, Allen Ginsberg, William Burroughs, Gregory Corso. Dar ei erau foarte diferiţi. Au preferat jazz-ul, în timp ce eu prefer muzica clasică. I-au fascinat drogurile; eu beau bere ieftină.” – zice undeva), iar „strălucirea frenetică” a Sylviei Plath îi va evidenţia totdeauna versul şi viziunea personală în oricare conjunctură. Exemplele pot fi multiple, aria originalităţii în creaţia artistică dominând din punctul de vedere al valorii estetice, în acelaşi timp, prin noutate şi consecvenţă.
    Nu alta este situaţia în cazul poeziei Mariei Grădinaru, care, vom constata, că este mereu aceeaşi şi mereu nouă. De la debutul cu Visul crisalidei (2014, Ars Longa, Iaşi) şi până la strada mansardelor părăsite (2024, Neuma, Apahida), poeta îşi asumă o atitudine asupra poeziei ca act erotic de o puritate asumată deschis, o sublimare prin cuvânt a sentimentului. Dacă eu îmi afirm convingerea că nu există, de la începuturile ei, în fond, decât poezie de dragoste, oferta operei Mariei Grădinaru este încă un argument spre a nu avea îndoieli. De la imnurile Enheduanei (sec. XXIII î.Hr) la acelea ale lui Sappho (sec. VII-VI Î.Hr.), de la E. E. Cummings (1894-1962), la Nina Cassian (1924-2014), poezia este, mai deschis sau mai secret, fundamental de dragoste. Dar originalitatea poeziei autoarei de faţă stă în imaginarea, cu fiecare carte a sa, a unui alt şi alt bogat teritoriu erotic –  Visul crisalidei avea loc într-un regat al zborului, în triplu sec (2016) lectorul parcurge o dimensiune temporală a Universului, în genunchi pentru flori de câmp (2019) se caută într-un spaţiu al tăcerilor, cu un discurs grav pe urmele confesionalului frenetic şi devorator plathian amintit mai sus, în Cactusul de la etajul doi (2022) personajul alege să fie agent delicat şi dedicat al „empatiei şi seducţiei” (cf. Horia Gârbea).
    În strada mansardelor părăsite (Editura Neuma, Apahida, 2024, Colecţia Arca), teritoriul este eminamente interior şi trebuie înţeles într-o anume dinamică a continuităţii. Încăperile labirintului se cuvine să fie locuite de ceva sau de cineva, totdeauna există un Celălalt, mai degrabă înlăuntru, cu decorul de rigoare imaginat totdeauna semnificativ. Încântătoarea manipulare sentimentală din celelalte cărţi cu poezii continuă tot mai fină, mai delicată, tot mai acaparantă, cu tot mai accentuate efecte Barnum-Forer (amintite, aparent la întâmplare, în poemul copacul cu stele) asupra consumatorului; consumator consumat, căci poeziile Mariei Grădinaru tind să te devoreze pe dinăuntru, să te expună ţie însuţi cu imagini dintre cele pe care nici nu ştiai că le ai, de care nici nu ştiai că depinzi, nicio altă oglindă nefiind capabilă să ţi le dezvăluie: „mă întrebai/ când/ când/ iar eu spuneam mereu/ curând/ curând// de parcă mii de vieţi/ am fi avut/ am amânat/ cât am putut// iar azi/ la ceas de risipire-mi spui/ să-i pun răbdării/ pofta-n cui// şi să te-mbrăţişez/ cum doar eu ştiu/ pentru că orice mâine/e târziu”. A se observa jocul ritmurilor şi al rimei, prezente mai tot timpul discret, spre a sublinia mişcarea interioară, vibratorie, a emoţiei. Încă de la început, din primul poem, am fost avertizaţi cu ceea ce va urma, cu existenţa unui refugiu: „că mi-am inventat o stradă/ cu mansarde părăsite/ unde locuiesc/ singură/ ori de câte ori/ realitatea/ dă în clocot”. Strada cu mansarde părăsite este populată cu puţine fiinţe vii, pescăruşi şi pisici, lupi şi cai, greieri şi gărgăriţe, dar domină lumina („lumina vine dinăuntru”) şi zborul („zbor în oglindă”) /aripile/, în tot felul de însoţiri: „există ceva în fiecare îmbrăţişare/ [...]// nu ştiu dacă e vibraţie/ sau doar o lumină/ care se hrăneşte cu o altă lumină”; „când zâmbim/ ne inundăm cu lumină”; „privesc lumina captivă/ în picăturile de ploaie/ şi voluptatea/ cu care se strivesc de ciment”; „un regizor/ drămuia lumina”; „printr-o biserică fortificată/ în care lumina/ a rupt toate lacătele”; „lângă tine sunt toată lumină”; „văd de la fereastra mansardei mele/ cum apropii cu privirea/ distanţele/ mă ascund/ în spatele perdelei/ care îşi revendică/ neobosită/ zborul/ şi te urmăresc/ până când depărtarea/ înghite/ povestea noastră/ cu lumină/ cu tot”; „îmi aşez aripile înapoi în debara/ să nu mai simt adierea serii în toiul zilei/ să nu mai simt haosul adulmecându-mă”; „aripi aripi vrem/ milioane de aripi/ să se zbată neputincioase/ în craniul acesta/ până la epuizare// iată un tablou cu aripi zdrenţuite/ despre care/ doar tu îţi vei aminti”; „cerul s-a răsturnat peste noi/ ca o avalanşă de zboruri/ uitate”; „noi şi clipa aceea dintâi/ care ne ţinea de mână/ ca pe două zboruri îmblânzite”; „închid cuvintele/ în colivii de argint/ amân pentru câteva clipe/ zborul”; „am visat/ că zburam în oglindă// rătăceam fără teamă/ într-un cer mărginit”.
    Deloc paradoxal, în linie directă cu efectul psihologic amintit mai sus, precizia ambiguităţii ca forţă emoţională îşi joacă cu brio rolul de catalizator al discursului liric. Cuvintele par a pluti într-un infinit senzorial, precum zgomotele de fundal într-o pădure, precum susurul unui pârâu ascuns de ierburi, precum licăriri într-o noapte adâncă. Maria Grădinaru ştie că mare parte din copilăria noastră am petrecut-o în această serenitate, precum nişte fiinţe acvatice ale trăirii şi ale graiului, scufundate pe jumătate în fluxul vieţii, exersând cu cealaltă jumătate fluenţa exprimării. Cuvintele noastre erau personale, intime, vii, aveau un miros atât de propriu încât una dintre primele noastre uimiri a fost că oamenii din afara zidurilor casei vorbesc şi ei ca noi. Asta ştie bine Maria Grădinaru şi harul său o conduce spre a ne subjuga fără vreo scăpare: „am luptat cu morile de vânt/ ca să te scot din minte/ mi-au sfârtecat carnea/ mi-au zdrobit creierii/ mi-au măcinat oasele/ iar tu eşti tot aici/ dincolo de orice şansă/ de supravieţuire/ aici în aceste pagini/ în aceste mii de ochi/ care citesc însetaţi/ despre această dragoste/ nebună/ nebună/ nebună”.
    Exemple şi mai clare de rafinament al artei poetice sunt texte precum cântec tandru: „îţi aminteşti iubite/ cum mă ţineai de mână/ şi cum păşeam prin noapte/ ca două mari tăceri// nimic nu tulbura lumina lunii pline/ nici frigul/ nici iubirea/ nici ziua cea de ieri”, ori trepte: „am urcat cu tine/ pas cu pas// am respirat/ şi verdele şi cerul// eram şi nu eram/ copilul de pripas/ erai lumina/ şi erai hangerul”, despre care ar fi inutil, pentru că imposibil, de adăugat un comentariu fără a le stinge iremediabil farmecul. Harul dă poate cel mai mult din ceea ce are în asemenea alcătuiri diafane (cu vorba poetului Daniel Corbu) încărcate de multiple sensuri. De fapt, cartea ar putea fi citită şi fără titluri, ca un singur poem, sau psalmodiată precum un şir de lieduri ale lui Schubert (poate începând cu Ständchen...) ori nocturne ale romanticului Chopin, cu care îmi pare că neapărat are subtile legături autoarea. Pentru că romantismul, iar nu vreun postmodernism răzbate puternic din versurile domniei sale: „nu ţi-am spus / că numai noi cunoaştem/ muzica liniştii acesteia/ care cântă pe limba ei/ despre dragoste// nu ţi-am spus// dar tu ştii cum rostesc tăcerile/ când vor să-ţi spună ceva”, „singurul semn/ că aş mai fi vie/ e poezia/ care se plimbă fără milă/ prin mine”.
    Nu avem altceva de făcut, dacă am avut excelenta inspiraţie de deschide cartea aceasta a Mariei Grădinaru, decât să ne abandonăm în „hamacul plin cu iluzii/ de pe strada/ mansardelor părăsite”, să ne lăsăm manipulaţi cu minunatu-i har de o excelentă artistă a cuvântului, dintr-o serie remarcabilă ce ar include, după părerea mea cu totul şi cu totul subiectivă, „zeiţe binecunoscute ale literaturii” române, precum Nina Cassian, Angela Marinescu, Nora Iuga, Ileana Mălăncioiu, Mariana Marin, Ana Blandiana, Constanţa Buzea et alii.

Mircea Teculescu – Costumul gol la astronautului

 

Despre golul deplin

Şi de această dată, poetul nostru dă seama de avatarurile sufletului în călătoria, adesea iniţiatică, prin lumea spiritului şi aceea a materiei, inclusiv cunoscuta contemplaţie reflexivă despre care am scris altădată, ca o constantă a poeziei sale. Sinele în conflict cu, dar şi-n căutarea eului intim, a esenţei fiinţei. Cartea se află, în parte, sub semnul (magia?) lui 9 (nouă), în prima secţiune zilele inimilor sunt nouă, în ultima secţiune paşi prin clarobscurul oraş tot nouă. Nouă graţii, nouă muze, nouă virtuţi ale lui Budha (Araham – perfect şi vrednic de omagii, Samma-Sambuddho – omniscient, Vijja-Carana-Sampanno – înzestrat cu viziune clară şi conduită ireproşabilă, Sugato – desăvârşit în fapte şi vorbire, Lokavidu – înţelept şi cunoscător al lumii, Annutarro Purisa Damma-Sarathi – instructor fără de pereche a celor neîmblânziţi, Sattha Deva-Manussanam – învăţător al oamenilor şi al zeilor, Buddho – cel iluminat ce arată calea către iluminare, Bhagavathi – binecuvântat), nouă fructe ale Spiritului Divin (Fidelitate, Autocontrol, Răbdare, Bunătate, Blândeţe, Bucurie, Bunătate, Pace, Dragoste) – tot atâtea tentaţii de interpretare printr-o grilă anume. Dar poate cea mai potrivită cale de descifrare este aceea a combinatei Euterpe-Erato-Polyhymnia, autostradă potrivită complexităţii artei poetice teculesciene. Erato ar putea fi responsabilă pentru secţiunea de deschidere, nouă poeme de dragoste mai degrabă romantică, chiar dacă pare că „jocul patimilor a trecut”, „grija magică dinaintea primei/ atingeri – o vrajă a netimpului” rezistă, nu doar cu mirt şi trandafiri încoronată, ci cu „maci care ard”, „flori sălbatice, florile câmpului drag”, fluturi, „ea stă acum în noaptea ce zace cu faţa în sus -/ un grăunte al materiei ce-şi schimbă singură forma”, vine apoi inevitabila cădere: „uite ce faci, pământ al tristeţii,/ uite, caut iar pe mine urmele nisipului -/ prin aerul de mai ieri, cel vechi,/ pâlpâie ziua, îndepărtată şi nesigură […]”. Melancolia este suprem dominantă, „arunc o piatră albă care/ învie luciul tăcut la apei,// durerea ei, purtată de valuri/ ce nu-i vor mai da drumul// niciodată”, nu există cale de întoarcere a nisipului din clepsidră, există un singur sens al trecerii Clipei.

Secţiune a doua, preschimbată-i haina sufletului meu, are mai accentuată dimensiunea strict spirituală, metafora domină chiar atunci când „din robinet curge realitatea/ şi-mi spală visele rămase pe faţă -/ […]/ când lumânările din biserică încep/ şi cresc, în trupuri se preschimbă.” Suntem şi prin prejma lăcaşelor de cult, „afară plouă/ probabil că Dumnezeu voia să cureţe/ de murdărie oraşul, să îl umple cu flori.” Un spaţiu urban, în care „o lume trece prin dreptul alteia -/ lumea mea prin dreptul lumii tale -/ şi nici măcar nu se ating!”, în care „stăm izolaţi, ascunşi de gropile zilei într-o/ încăpere se s-a închis cu o uşă albă şi grea”, „cartiere întregi, un perimetru al perseverenţei/ din care să nu se poată evada nici măcar în vis// dar mai întâi aşteptăm, Doamne, să ne spui/ unde am putea depozita iluziile celorlalţi…” Pare un spectacol al neîmplinirii, al absenţei speranţei, al apăsării rutinei din care sufletul se vrea eliberat, destul de dificil, dacă nu imposibil, atâta vreme cât „întunericul este cel care locuieşte în fiecare/ şi puţini găsesc calea de a-şi da foc/ ca să-l alunge// […]// fiecare, singurul de care nu se poate depărta,/ îşi ia viaţa şi umblă”. Ambiguitatea zicerii, aici şi în alte locuri, permite adaptarea lectorului la emoţia potrivită sieşi; el poate locui mai lesne în spaţiul liric generos creat de autor. Finalul secţiuni se vrea elegiac, „o procesiune retro a zodiilor amestecate, cu/ bărbaţi şi femei preocupaţi de aceleaşi lucruri// ca acum mii de ani, nu există scăpare decât/ în tăcerea concentrată, în care tu te ascunzi”.

A treia secţiune, nu mă atinge, nu mi vorbi, reia tema anterioară, „încă nu am transcris/ tot ceea ce mă apără/ de roua ce vrea/ mereu să-mi ajungă pe chip.// din ecou vine sânge,/ în fiecare, încet, creşte moartea”. Cumva mai profundă e privirea spre sine, spre trecutul ale cărui semnificaţii încă mai trebuie dezvăluite, chiar dacă „un copil taie cu lama paginile unei cărţi;// […]// pentru că îi este tare frică de cuvinte”. Avem ca bonus o disecţie, cu descrierea organelor interne, după ce „astăzi, la trezire,/ mi-am îmbrăcat trupul pe dos,/ ca moartea să nu mă mai bântuie.”, însă, apoi, ni se dezvăluie adevărul: „sunt copacul în crengile căruia/ când şi când,/ se iscă o durere, o dizarmonie/ care se desprinde din trunchi/ şi vălureşte peste tot ascunsă,/ în timp ce trupurile celorlalţi,/ grauri nehotărâţi,/ se mişcă în tăcere/ prin jurul meu/ apoi, dintr-odată, încep să zboare”. Trupul este cel care suferă tot felul de atacuri, de prefaceri, metamorfoze, se transformă „într-o mare, cu/ peşti microscopici ce treceau iuţi prin inimă”, „cenuşa vulcanului/ de odinioară/ îmi intră prin piele,/ îmi ajunge în vene,/ mă solidific din interior”, dezcarnări şi reîncarnări de neocolit, atâta vreme cât „nu am de unde să iau altă lume”. Secţiunea se-ncheie tot elegiac, în peisaj urban, o rază de speranţă, o iluzie, într-„un adăpost între ai cărui pereţi voi sta nemişcat -// şi neatins, neizbit de nimic, o să-mi văd viitorul”.

Cei nouă paşi prin clarobscurul oraş încheie călătoria uneia din formele trupului rămasă în urmă, „ca un costum gol de astronaut”. Lăuntrul se mai revarsă încă asupra lumii exterioare – „în timp ce dorm mi se destramă trupul” –, o îmbracă, o îmbogăţeşte, o dăruieşte cu ritmuri noi – „priveşte inima mea, aflată cu tine, departe/ cum nemişcată stă ea, cum roşul ascuns e, de moarte” –, toate poemele de aici, unele distihuri, altele catrene, au şi rimă, până la ultimul pas, o ars poetica: „sunt drumul, călătorul şi timpul,/ întunericul, lumina, răstimpul/ în care umbrele se nasc şi dispar/ tipar ce înlocuieşte-un tipar”. Aşadar, nimic nou, doar o revenire la acelaşi şi acelaşi gol deplin.

Virând cu îndemânare dinspre Erato spre Budha Sugato Lokavidu, Mircea Teculescu dă seama şi de astă dată de harul său hrănit cu îndestulare la izvorul tămăduitor al Poeziei. Spre încântarea cititorului iubitor de frumos.

Horia Gârbea - de 12 lei iarbă

 

to be or not to be

Ca un magister ludi care se respectă, Horia Gârbea face, în această carte de poezie (de 12 lei iarbă, Neuma, Apahida, 2023), să iasă la iveală rolul de nature lover şi de god lover. Deloc idilic, însă, ci angajat, reflexiv. Aşa cum se dezvăluia a fi şi în Amintiri cu poduri, din 2021. Cele trei secţiuni – unelte de scris, amintire şi uitare, despre cer – stau sub semnul întrebării shakespeariene – a fi sau nu fi. Un fel de Pisica lui Schrödinger, desigur. Motoul din Macbeth al volumului nu poate fi deloc o întâmplare. Nici finalul poemului titular: „să nu îmi/ puneţi deasupra/ o lespede cenuşie/ pe care să scrieţi/ un vers îndoielnic/ ci să plantaţi iarbă verde/ toate pisicile/ din împrejurimi/ sunt invitate să vină/ şi să pască pe gratis”. Construcţia lirică a lui Horia Gârbea este, ca întotdeauna, foarte precisă şi totul are o semnificaţie anume. Nu le vom dezvălui pe toate, ci doar pe acelea care ni s-ai relevat mai lesne.

Secţiunea unelte de scris este o carte de învăţătură. Aflăm că „oameni trişti îi întristează pe poeţi”; că poeţii „când se plimbă/ cu o fată îi spun versurile lor/ şi dacă sunt bune ea le ţine minte”; că „eu nu sunt poetul oraşului/ primăria nu are bani/ ca să ţină un poet al oraşului/ şi de aceea eu mă răzbun/ scriind despre oameni/ şi despre case/ care n-au existat/ şi nu vor exista niciodată”. Sunt aici şi artes poeticae, dar şi parabole despre existenţa şi esenţa umană, despre destin – a se vedea poemul metoda, în care „o sută de bărbaţi puternici” încercă să ridice o secure „lăsată de zei” pe o lespede mare de piatră; bărbatul 101 trage la o parte lespedea şi „securea a rămas/ neclintită în aer strălucind în soare/ mai frumos ca oricînd”. Trimiterea spre povestea regelui Arthur este interesantă. Multe poeme par a aparţine unui psalmist – vezi transplant, bumerang ori nopţi şi ploi – „sub zăpadă încolţeşte grîul/ sub grîu/ straturile de scrum ale măreţiei” – ceea ce îi vine foarte bine autorului. 

Deloc surprinzător, aşadar, că în secţiunea a doua, amintire şi uitare, regăsim atmosfera din deşertăciunea deşertăciunilor: „acela care ţine minte/ note şi litere/ le va pierde cândva/ cum pier stropii de brumă/ pe frunza gherghinului”, un alt fel de a vorbi despre absenţa inocenţei, gherghinul (păducelul) fiind simbol al belşugului şi fericirii pentru miri, odată cu pierderea fecioriei. Eclesiastul zice: „m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare.” (2.11) În acelaşi sens, continuă analiza propriilor trăiri distopice, reale ori imaginate, „umbrele mele/ nu-mi seamănă/ nu le recunosc/ atunci cînd le văd/ pe ziduri sau pe trotuare”, ale propriilor căutări ale sinelui, ale începuturilor uitate, descoperindu-ne adevărul creaţiei: „cu orice epavă/ poţi cuceri poezia/ mai uşor decît cu un iaht/ orice zid ruinat/ te ajută să înţelegi/ rădăcinile timpului”. Adevărul creaţiei şi cel al Creaţiei, care este Dragostea, ne convinge lesne poetul, este singura care supravieţuieşte „odată cu tine”, odată cu învierea inevitabilă, trimitere evidentă la Samsara budistă. Sunt frumoase pagini rezervate nostalgiilor, amintirii şi regretului neîmplinirilor – „eram tânăr/ în acea zi depărtată/ când mă plimbam cu cezar/ pe strada silvestru/ atunci iaşiul era pentru mine/ o metropolă depărtată/[…] //cînd am ajuns la iaşi/ cezar era de cealaltă parte a cerului/[…]”. Este aici despre Cezar Ivănescu, sunt apoi strofe despre ploieşteanul Nino Stratan, în care apar şi Virgil Mazilescu, şi Nichita, („spune-le că scriem/ ca să-nvingem ursita”), Brumaru, alţi şi alţi poeţi dragi dispăruţi, „eu te aştept/ şi în orice condiţii/ o să bem o bere/ la tanti miţi// dacă nu poţi ajunge/ nu-ţi face probleme/ vin eu/ după cîtăva vreme”. Este remarcabilă seninătatea cu care adună laolaltă realitatea crudă a unei inevitabile dispariţii cu sentimentul de apartenenţă la o lume care nu va dispărea nicicând, aceea a artei, a creaţiei, a nemuritorilor scriitori dăruiţi cu har de către Cel de Sus. De asemenea, sunt poeme de o cuceritoare frumuseţe şi din pricina muzicalităţii şi a expresivităţii poetice, dar mai cu seamă subtilei trimiteri către avatarele destinului uman (v. scara).

Era de aşteptat ca secţiunea a treia, despre cer, să păstreze tonul profund al scripturilor, chiar se deschide cu un dialog cu îngerul, al cărui singur rost se dovedeşte a fi de a însoţi, a fi cu tine mereu, chiar, ori mai cu seamă, în vis – „trebuie să adorm/ o clipă măcar/ şi trecerea îngerului/ va fi ca un sigiliu/ peste versul/ pe care îl voi visa”. Îl iubeşti şi-ţi cere o lacrimă. El poate fi Vocea care te întreabă dacă suferi, da, suferi că te simţi singur, dar nu eşti singur cu adevărat, că vrei totul acum… Toate poemele de aici sunt cu şi despre înger, cu şi despre cer: „dragii mei/ voi încă nu aţi înţeles/ cerul este făcut pentru plăcere/ e desfătarea privirii// şi dacă pe el/ va trece şi un înger/ plăcerea va fi încă mai mare”. Esenţa este, totuşi, darul scrierii lirice, de acesta nu se poate despărţi niciodată: „mă simt un scrib/ uitat într-o piramidă/ şi aştept să se despice tavanul/ şi să intre lumina”. Lumina este Îngerul.