Nicole Sere - Serafim

 

Post-postmodernismul de care aminteşte Horia Gârbea pe coperta a patra îmi pare mai degrabă un reconfortant suprarealism, în poeziile din această carte: „locuiesc într-o hologramă/ şi sunt femeia violet ranversată,/ fireşte, de la nebunaticii poli magnetici/ care sătui de o moarte indecisă/ plâng şi au inversat sudul/ cu nordul de piatră”. Un argument solid este mărturisirea din poemul Mi-e toamnă, doctore, o adevărată ars poetica, ce pare a acoperi întreaga creaţie a autoarei. Nicole Sere ne şi trimite la textele din volumul ei de debut, în care „Femeia indigo” era „alcătuită din o mie de metafore” şi „se îmbrăca zi de zi/ cu o doză de nebunie/ de culoare violet”. „Îngerul moştenit de la tata” este, de astă dată, Serafim; „îmbrăcat într-un costum sepia cu papion,/ Serafim lua cina la restaurantul L’Ambroisie. / la masa vecină observă o rochie de foc./ minute în șir de liniște,/ apoi, privirile lor se întâlniră/ între albastru de yin și negru de yang.” Conform descrierii viziunii prorocului Isaia, serafimii au şase aripi: două ridicate deasupra capului, două în părţi şi două acoperind picioarele. Chipul lor, în pictura de gen, nu e acoperit, ci e zugrăvit ca al unui tânăr cu păr cârlionţat, care în mâna dreaptă poartă un toiag, în capătul căruia se află o tăbliţă pe care scrie: „Sfânt, Sfânt, Sfânt...”. Un asemenea personaj paradoxal a coborât (a căzut?) arzând în retorica eminamente suprarealistă a poemelor lui Nicole Sere. El se află „cel mai aproape de Dumnezeu” (Isaia 6, 2), aşadar, adus (invocat?) în preajma poetei, în preajma profunzimii erotice inerente, aprinde cele mai secrete iluzii şi dorinţe, pentru că, nu-i aşa?, „viaţa asta e mereu o consecinţă a dragostei”. Poeta aşteaptă un Cadou din cer care să satisfacă dorinţa: „o, mamă, o, tată/ mi-e dor de îngerii mei”. Cadoul vine! Limbajul colocvial al textelor lirice poate deruta, la început, dar constituie, de fapt, un fenomen generator, un captator şi un amplificator al emoţiei şi al sensurilor, la fel ca, să zicem, pâlnia lui Stamate din textul lui Urmuz, despre care Ioana Pârvulescu scria cândva că „nu e numai un personaj, ci şi o convenţie, însăşi convenţia feminismului. Ea este polul feminin al poveştilor de dragoste, [...] este frumoasa din cuplurile exemplare.” (cf. Gheorghe Păun). Aşa că „tristă, femeia încearcă să calculeze/ lungimea nuanţei himerice/ şi π unei secunde de iubire/ dintr-un spaţiu euclidian.../ ca o dramă a setei de nemărginire/ poate că ea l-a iubit mult prea mult/ şi l-a ascuns dinapoia tâmplelor sfâşiate/ de o lumină orbitoare” şi „peste toate, doarme timpul”. Serafim, multiînaripatul, este un cumul de personaje... masculine: „bărbatul care o caută/ în toate păsările văzduhului”, „născut direct Cartograf şi umbli desculţ”, „regele nopţii dinspre ziuă”, „bărbatul adevărat, doamnelor,/ este un potir cu o băutură exotică şi rafinată/ [..]/ o frenetică ispită/ a deveniri noastre”, „senatorul singurătăţii”, „un domn din ţara de piatră/ care zilnic înalţă răsăritul/ peste inima de lebădă/ şi din prea multă dragoste plânge mereu/ clătind cu idealuri aripile”, câtă vreme ea se prezintă a fi femeia care „a descoperit în oglinda barocă/ râuri cu decepţii desfrunzite/ mii de cascade de metafore ruginii”, „a îmbrăcat rochia indiferenţei”, „şi-a luat geamantanul cu melancolie”... Când are o „urgenţă medicală” – „sunt grav bolnavă/ sufăr de anotimpul suspinului poetic/ (mi-a ruginit până şi iarba  sufletului)/ şi simt o puternică durere dadaistă/ în furca pieptului” –, intră tot Serafim în rol, „doctorul fumează havane/ şi bea cognac Courvoisier XO/ la o masă alăturată două nimfomane/ îi fac ochi dulci practicantului de zboruri,/ e ca un joc de-a pierderea de timp şi dragoste”. Dar dacă declară că „locuiesc într-o reverie/ deschid fereastra dinspre miazăzi/ şi privesc lumea”, este însăşi Marea Preoteasă, care se întreabă pe sine la ce-i foloseşte „al 13 ceas la crepusculului”. Marea Preoteasă ştie că poate „esenţa trecutului şi-a pierdut parfumul”, căci „trăieşte învelită în frunze/ şi cu paşi indecişi părăseşte pădurea verde.../ inima ei este freamăt, ambră/ şi nu a putu învăţa niciodată să numere/ păcatele adunate odată cu urcuşul/ ori coborâşul de pe muntele tăcut”. Pare firesc şi potrivit obiceiurilor suprarealismului post-postmodernist practicat de Nicole Sere ca să se facă aluzii ori trimiteri mai mult sau mai puţin discrete, dar dintre cele mai surprinzătoare, în multe locuri din carte, către originile poeziei (feminine?...), adică la imnurile Enheduanei, cea mai veche autoare de poezii cunoscută vreodată, Marea Preoteasă a zeiţei Inanna (Ishtar) şi a zeului Lunii, Nanna, cu domiciliul în oraşul-stat sumerian Ur.

Acolo a condus-o, poate, înaripatul înger din preajma lui Dumnezeu, despre care povesteşte: „Serafim se aşează pe umărul meu drept/ şi mă întrebă pe ton oficial -/ «femeie, care  este vina ta?!»/ libertatea, îngere!” Esenţa poemelor aici se află, pentru Nicole Sere, în libertatea de iubi şi de a zbura, atunci când „condorii albaştri coboară cuminţi în palmă de femeie/ şi citesc enigma scrisă pe pagini de bulevard.” O carte de citit şi recitit, pentru bogăţia de imagini şi pentru abundenţa de emoţii induse oricărui cititor de călătoriile în lumi imaginare şi reale, aparent exterioare, dar eminamente interioare.