Carmen Secere - Insula apostaţilor

 

Cartea nefericirilor

 

Lumea pe care o locuieşte poeta Carmen Secere a fost dintotdeauna străină şi familiară. Ei şi nouă, cititorilor. Trăieşte Poezia intens clipă de clipă, e ca o mare care-şi loveşte valurile de ţărm, fură nisip şi-l returnează mai strălucitor. Linii axiatonale, despre care scriam altădată, o conectează cu reţelele energetice ale universului, de fapt, reconectează scânteia ei divină interioară cu sursa întregii creaţii. De aici, suferinţa perpetuă şi îndrăgostirea necontenită. Faţă de momentul acela (vol. viaţa pe gheaţă / carmen contra carmen/), a trecut la alte trepte de trăire interioară şi de cunoaştere, la modalităţi mai complexe, mai profunde de manifestare lirică. Poate de aceea poezia ei abundă, de astă dată, de lumină şi strălucire. Parcă ar vrea să argumenteze afirmaţia Doamnei Smith din piesa Cântăreaţa cheală a lui Eugen Ionescu: „În viaţă trebuie să priveşti pe fereastră”, referirile la fereastră/geam apar de vreo sută de ori. „Ştii câte sunt de învăţat de la o fereastră?/ Lumină-întuneric, afară-înăuntru, cer-pământ, somn-veghe,/ aproape-departe, bucurie-tristeţe, viaţă-moarte/ şi piatra din pumn.” (pag. 9). Evident, metafora este a privirii, a semnificaţiilor deschiderii spre ceea ce este afară, dincolo de limitele spaţiului care închid, izolează, căci „Coliviile ar trebui construite după mărimea zborului”, cum afirmă ca-ntr-un paradox autoarea noastră. Şi în aceeaşi idee, a spaţiului concentraţionar, cu totul semnificativă mi se pare şi frecvenţa prezenţei gardienilor: „Gardienii poartă mănuşi termorezistente./ Porţile infernului ard./ În locul de la geam scriu un poem despre un vis/ şi o marionetă bunraku./ Mâna îmi plânge, aşteptând./ În camera izolată totul e transparent.”; „Gardienii joacă şah. Îi privesc absentă, cu fruntea lipită de geam.”; „Gardienii încuie uşa şi habar n-am dacă sunt înăuntru sau am/ rămas afară.”; „Gardienii îmi strâng brăţările./ Nimic nu mă doare mai mult ca dorul de tine./ În mila cea mare, aud moartea plângând.”; „Gardienii se chinuie să înţeleagă ideea de absolut./ Regulamentul limitează înălţimea zborului.” Este firească această situaţie epică, vom afla de ce, într-un târziu (pag. 174):  „Camera mea este o temniţă şi un loc de joacă, în acelaşi timp.” Izolarea face imposibilă relaţia cu Celălalt, care chiar este o absenţă, o iluzie, pare a fi vorba de un spaţiu septic, în care „Femeile în alb îmi închid zilnic fereastra, spunând că sunt un/ pericol pentru mine/ Toţi învăţăm să trăim cu demonii şi să vorbim cu statuile.” Lipsa comunicării cere omniprezenţa monologului, aşa că poemele astfel sunt, niciunul nu reproduce un răspuns real, de vreme ce „Niciun răspuns este tot un răspuns.” (pag. 101) Şi acum, ca altădată, salvarea prin iubire este imposibilă, Femeile în alb (tot nişte Gardieni, se pare) au grijă să nu existe vreo cale de eliberare, să nu existe un Celălalt decât ca închipuire: „Tu,/ cu vocea ta legănată. Tu, cu atingerile tale moi. Tu, cu toţi/ licuricii târâş. Tu, purtându-mă pe unde nimeni n-a mai fost./ Femeile în alb aprind lanterna, îmi caută ochii, iar ochii mei/ sunt o rugă de noapte. Vino, strânge-mi inima! E un burete/ înmuiat în tine.” Enunţuri de felul „formula fericirii / e simplă // două periuţe de dinţi / într-un pahar de plastic” (din vol. mon amour ma tristesse) nu îşi mai au locul în această izolare strictă. Izolarea eului doar cu sinele, care pare a nu se fi înstrăinat încă, implică o bogăţie de trăiri inventate, de spaţii aglomerate, de o mişcare a lucrurilor într-o ordine mereu în schimbare. Carmen Secere pune în vers şi metaforă aceste trăiri eminamente interioare ale personajului său, ale renegatei, ale revoltatei, cerând(u-şi) confirmarea existenţei reale, o va obţine sau nu?, de vreme ce „femeile în alb poartă măşti şi spală perdelele de lacrimi/ în trei ape/ schimb perspectiva/ în locul de la geam măscăricii execută numere de dresură/ extrag din context epitetul depreciativ/ viaţa e perfectă/ sunt aici fără să fiu”. Coborât în Infern, personajul asistă la spectacole care nu clarifică nimic, care au un sens abscons, dacă-l au... Este locul unde se „experimentează tristeţea/ alb-negru/ podeaua e gri lacătul e gri oamenii sunt gri/ gri nu are opus/ este zgomotul de fond al lumii sunetul ce poluează/ gri rămâne întotdeauna gri”, unde „toţi au uitat unde sunt/ nu îi învinovăţesc şi eu mă uit/ în locul de la geam nu văd clar decât înăuntru/ malformaţii şi delir/ măcar s-aşez în ordine tot ce este posibil/ a început să-mi placă întunericul/ în întuneric sunt liberă nu dezvolt ataşamente/ şi mi se face milă uneori”. În insula apostaţilor, „Lumea mea e atât de largă încât încape între patru pereţi”, cum se numeşte una dintre secţiunile dinspre sfârşit, şi treptat, se pierde şi voinţa sau capacitatea de a comunica – „nu găsesc nicio metaforă pentru tăcere / nici pentru frigul din rochia mea eterică”, pentru ca singura concluzie finală să fie că „sunt mai multe ziduri decât ferestre”, iar aici dorinţele nu au şanse de a se împlini – „uneori vreau să mor mai puţin/ şi mă refugiez în alte vieţi/ caut oameni neînfrânţi de frică/ oameni care au de spus mai multe decât spun/ oameni care fac exerciţii de contopire cu alţi oameni/ până devin unul sau se fac bucăţi/ [...] / acum stau închisă între patru pereţi şi fac împărţiri exacte/ [...]/ apoi încui uşa de parcă nimeni n-ar trebui să vină vreodată/ uneori simt nevoia să plâng/ şi plâng”.

Insula apostaţilor este o nouă confirmare a forţei poetice de care dispune deplin Carmen Secere, nu numai har, ci şi ştiinţă a construcţiei unui edificiu complex şi cuprinzător; o carte completă, o bijuterie pe care dacă o citeşti cu o lacrimă în colţul ochiului înseamnă că ai reuşit să treci şi tu dincolo de graniţa suferinţei şi a purităţii dragostei.