Călătoria se desfăşoară numai în ceea ce am numi, cu vorbele lui Spinoza, natura naturata, dar mai mereu cu invocarea directă a unei natura naturans, care nu poate fi decât Divinitatea. Anotimpurile nu lipsesc, momentele zilei, mai cu seamă zorii şi amurgul, toate mustind de viaţă, fără excese metaforice, cu enumerări de flori, fructe, copaci, pe alocuri păsări: „voi culege primii ghiocei, viorele, zambile/ şi voi prinde piciorul cocoşului/ să nu se mai laude înaintea zorilor. Altare ale florilor vor fi bogăţia sufletului meu”; „altele ca pomii roditori,/ îşi apleacă prunii, nucii poala/ copilei dăruind cu bucurie/ în mustul înghiţit în dulce/ în vis acea culeasă razachie”, „vin porumbeii albi”, „pădurile în care-şi au ascunzişurile cerbi/ purtători de coarne îmbătrânite,/ urmate de cerboaice pline de cerbişori”. În Mai alb, cu subtitlul Psalmul 61, „pe-o faţă căzută de ghindă”, „Ruga-i foc/ ce se arde dincolo de pământul călcat./ Cuvântul şopteşte în mine:/ Du-mă pe stânca ce n-o pot ajunge/ să fiu mai aproape de Cel Înalt”, aminteşte /reproduce parţial/ textul lui David: «Ascultă, Dumnezeule, strigătele mele,/ ia aminte la rugăciunea mea!/ De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic:/ „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”/ Căci Tu eşti un adăpost pentru mine,/ un turn tare împotriva vrăjmaşului.» În mare măsură, poeziile sunt dominate de prezenţa, discretă sau directă, a focului lui Serafim, fără a fi numit, dar omniprezent. Un Apus fierbinte devine depozit de metafore, de focuri, de lacrimi: „Şi-a scuturat secera/ de foc aprins, răzbunător,/ soarele ca un armăsar bătând din copite/ sub care se vedeau stelele aprinse... arată/ ca o mantie de foc de care se scăpase/ înainte de a i se pierde ultima linie subţiată de foc. / Am simţit ca un pumn de jar ce-mi era aruncat în piept,/ grăbit să ardă tot, / dar mai ales inima/ care începuse să plângă intr-un hohot de plâns dureros.../ în vale, o turmă fusese atacată de lupii flămânzi de inimi iertate...” Arderea este benefică, sunt arse păcatele, desigur, Isaia deja ne-a spus asta, dar şi o aflăm şi într-un Arc călător, „Are să-mi spună ceva la plecare,/ soarele foc, ca un arc călător?/ Arde intens în depărtare,/ ducând spre cer mulţumiri/ şi lacrimi care mai dor?/ Secera-n flăcări/ i-e coama ce arde/ se uită-napoi cu ochii de foc”.
Amprenta psaltică imprimată discursului liric beneficiază şi de Referinţe, un fel de texte inspirate din Scripturi. Poema Când, trimite la Proverbe 3:5-6: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” – două îndemnuri, o avertizare şi o promisiune glorioasă! Sau poema Cel care mă poartă, ce ne trimite la Psalmul 136: „Daţi laudă Domnului căci este bun!/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!/ Daţi laudă Dumnezeului dumnezeilor!/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!/ Daţi laudă Stăpânului stăpânilor,/ Căci în veac ţine îndurarea Lui!” Interesante aceste Referinţe, ce iscă poeme-comentariu dezvăluind interogaţii ale fiinţei umane pe care îndoiala o conduce înspre Credinţă. Poeta ne asigură că „Oamenii sunt flori cereşti dăruite pământului/ doar o parte dintre ei îşi păstrează mirosul dumnezeiesc”, aşadar e nevoie să cerem constant: „Întoarce-ne spre Tine, Doamne,/ că-n suflete suntem murdari şi goi...” Accente de critică social-politică apar pe alocuri, fără să îmbogăţească cumva discursul liric dominant creştinesc. Ceea ce contează în retorica lirică acestei cărţi este ascensiunea neostoită spre lumină, spre înalt, spre cerul originar, unde este Atelierul lui Dumnezeu: „flori care, privindu-le;/ le săruţi roua lacrimilor ascunse între petale/ ca semn că şi ele au rugile lor înlăcrimate./ flori care, privindu-le,/ te desprinzi de pământ/ şi n-ai vrea să trăieşti/ decât în cer, / acolo unde este atelierul lui Dumnezeu”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu