Viorel Domenico - Poveşti din strada Putna

 

 „Luat în ansamblul său, omul este o fiinţă care nu numai gândeşte, ci şi, mai întâi imaginează. Pentru o determinare completă a fiinţei umane, trebuie să adunăm o fiinţă nocturnă şi o fiinţă diurnă. Trebuie să încercăm să găsim dinamica ce merge de la un pol la altul, între vis şi gândire.” (Gaston Bachelard, Nous sommes des dormeurs éveillés, des rêveurs lucides, 1954, Paris Inter)

 

O tradiţie complexă şi variată stă în sprijinul solid al poveştilor lui Viorel Domenico. Una ar fi harul de narator aflat parcă la gura sobei, înconjurat de familie şi vecini, ori pe banca de la poarta gospodăriei, care şi apare în textul de început. În citatul ales pentru coperta a patra a cărţii, Alexandru Piru numeşte unul dintre ecourile ce răzbat din materia poveştilor: Deşertul tătarilor de Dino Buzzati. Adaug, convins de realitate, celebrul teritoriu Macondo al lui Gabriel García Márquez, unde se-ntâmplă tot felul de evenimente miraculoase. Nu o întâlnim pe Remedios zburând spre cer cu cearşafurile de pe culme, dar este de remarcat Minunea din umărul ierbii, în care Zamfir şi femeia lui călătoresc prin grădină pe o placă de beton ce pluteşte pe iarba udată de ploaie. Tot pe-acolo se poate situa La cules de vrăbii, unde acelaşi Zamfir adună şi eliberează vrăbii prinse în plase de păianjeni. (Este cercetat de securitate pentru trafic ilegal de vrăbii!). Strada Putna este un Macondo personal al lui Viorel Domenico, spaţiul său plin de miracole, şi aceasta ar fi o altă tradiţie care-i ilustrează cu succes proza, un miraculos de totdeauna al spaţiului narativ românesc, de fapt şi de drept. De ce nu am remarca dimensiunea lirică, în ipostaza miraculosului, care a fost descoperită la D.R. Popescu, un univers în care ordinea firească şi miraculosul au o putere egală de seducţie? Sau la contemporanul nostru Ştefan Mitroi?

Viorel Domenico este un artist al creării de asemenea universuri, adesea paralele ori intersectându-se. Cartierul său, casa sa şi cele ale personajelor sale par aglomerări de stări şi situaţii aparent normale, fireşti, dar în care relaţiile, conversaţiile, acţiunile virează pe neaşteptate în zona unei ambiguităţi ceţoase şi semnificative, mai cu seamă etic. Filosofic, pe urmele lui Gaston Bachelard, „acasa” nu este pur şi simplu un adăpost fizic, ci un spaţiu al imaginaţiei şi reveriei, bogat în semnificaţii profunde şi simbolice. „Supradeterminarea” Casei la Bachelard se referă la modul în care acest spaţiu este investit cu multiple straturi de semnificaţie, dincolo de funcţia sa utilitară. Este un loc al memoriei, intimităţii şi proiecţiilor psihologice, unde găsim amintiri, emoţii şi dorinţe. Bachelard observă că atunci când încercăm să ne amintim locul naşterii sau o casă din trecutul nostru, este aproape imposibil să ne limităm la amintiri concrete, deoarece suntem rapid preluaţi de vis. Pe lângă amintirile noastre, depunem acolo toate imaginile reveriilor noastre desfăşurate în adăposturi de tot felul şi, în primul rând, pe cele ale reveriilor noastre din copilărie, în locul în care ne-am născut. Pe această bază, filosoful recunoaşte „permanenţa în sufletul uman a unui nucleu de copilărie, o copilărie imobilă, dar mereu vie”. (Gaston Bachelard, La Poétique de la rêverie, p. 85) Bachelardianul nostru Domenico robeşte emoţional lectorul cu astfel de alcătuiri ce ne dezvăluie obiceiuri pe care le-am uitat, comportamente care astăzi par ciudate în relaţiile dintre vecini, dintre rude. Se ştie că brezeanul pune mătura în uşă când e plecat de-acasă şi nimenea nu intră. Vasile „a spurcat mătura” şi a fost exclus din comunitate:  s-a dus la nevasta lui Paraschiv, care era plecat în armată, şi a pus mătura în faţa uşii. Un alt exemplu, şi mai relevant, este cel din schiţa Ajută-mă, să te ajut... pe care aştept să-l descoperi singur, cititorule. Sunt multe asemenea poveşti pline de substanţă lirică şi etică, să nu ocolim Trec cicliştii ori Duel aiurea, în care Pocitaru şi Dumitru se iau la bătaie pentru un salcâm de pe terenul Babei Zamfira, sau Cu oile-n salcâm, unde „oile se deplasau de pe o creangă pe alta, din salcâm pe jugastru, apoi în corn, se duceau pesemne la locul lor...” (care era locul lor, vei afla citind cartea lui Viorel Domenico!)

Lumea pe care scriitorul ne-o oferă inimii este foarte reală tocmai pentru că este mai cu seamă interioară, este trăită şi ne permite să o trăim. Dacă ne-o şi apropriem, cu atât mai bine nouă.