Anca Iulia Beidac - Amare

Nimic surprinzător ca această poetă să fie bine organizată, aşa cum a fost şi în celelalte cărţi ale domniei sale. Cinci părţi distincte are volumul de faţă: Amare, Intermezzo, Für s., Finalis, P.S. Aparenţa lucidităţii creaţiei sale lirice este, însă, sensibil „minată” de ambiguitatea indusă prin metafora bogată, mereu sugestivă şi semnificativă, de reflecţia ascunsă sub decorul bogat în imagini asumat derutante. Aventura acestei imagerii metaforice are drept sursă călătorii în lumi inventate, ce găzduiesc numeroase paradoxuri şi eroticoane mai mult ori mai puţin subtile, parte a unui spectacol fascinant al seducţiei. Dacă din primul poem, intitulat amo, ergo sum, aflăm că „scriu despre dragoste şi moarte/ peniţă-nmuiată în sângele zilei trecute/...// scriu despre dragoste/...”, este clar că şi titlul cărţii poate conduce lesne la semnificaţia latină şi italiană: Amare = a iubi. Avem aşadar, o sumă de poeme despre dragoste, în primul rând. Senzualitatea fină domină imaginile dintr-o realitate aparent comună, domestică: „pentru că am înţeles demult cât de erotic se desface o portocală”, „sunt o femeie felină cu mulţi chiar prea mulţi feromoni”, „eu ştiu că am un iubit în/ fiecare port din mine/ dragostea ne-ncape pe toţi”, dar este, în acelaşi timp, supusă unei serii de lovituri dinspre un evident sentiment al neîmplinirii, dinspre o continuă îndoială asupra sieşi, asupra existenţei sale reale şi asupra lumii reale - „ca mine nu-s nici măcar eu”, „ar trebui un manual/ de instrucţiuni pentru viaţă”, „suntem oameni de fum cu vise de fum/ speranţe deşarte/ nu-ţi fă planuri Dumnezeu e cu tine/ are simţul umorului/ suceşte clepsidra când te aştepţi mai puţin”, până la „credeam că am scăpat/ dar nu mai e timp/ eu/ nu/ mai/ sunt/ eu”. Perechea Eros - Thanatos nu putea fi evitată şi Anca Iulia Bendeac nu face niciun efort să scape de ea, ba o exploatează uneori cu delicateţea subtilă a metaforei: „nu foloseşte să legi/ gândurile cu sfoara/ spânzuratului se vor întoarce/ oricum// fac o hartă a durerilor aleg mereu/ între mine şi mine// când o să uit numele tău/ n-o să mai ştiu cine sunt”, „nu porţi lumea pe umeri nici ea nu te poartă în pântec/ după ce/ asasinezi toate/ cuvintele/ crede-mă uitarea e un dar pe care nu-l primesc mulţi/ dragostea nici atât”, uneori cu aluzii amintind de samsara, ciclicitatea nesfârşită a existenţei  - „din fluture pupă omidă apoi fluture iar// am tremurat toate zilele toate nopţile toate/ clipele când mă hrăneam doar cu aerul dintre/ noi// Muzica s-a oprit// nu mai mi-e teamă/ ard toate podurile/ toate podurile// nu mă privi”. Esenţială rămâne, însă, continua reflecţie asupra dragostei, într-un presupus dialog cu un partener ori cu sinele propriu. Erotica domină toate secţiunile cărţii, sub tot felul de forme, în tot felul de lumi imaginare - „m-am aşezat comod în liniştea ta/ când împărţeai planete nou inventate/ nimic mai mult” - şi este eminamente legată cu dependenţa de poezie, ceea ce creează posibilitatea exprimării unor artes poeticae cu totul speciale: „dependenţa de poezie te face să vezi cai/ verzi pe faianţa din baie/ [...]// joci alba-neagra cu doamna în negru/ nu te predai// dependenţa de poezie nu se tratează/ cu ea se moare/ în fiece zi”, „nu toate poeziile trebuie scrise/ pe unele le păstrezi în inimă/ acolo unde doar îngerul şi/ uneori tu/ locuiţi”.

Descoperind „surâsul clarobscur al lucidităţii”, când „fiecare simte că din viaţă nu scapă nimeni viu”, „lucidă/ ca lama bisturiului/ care taie din mine”, ştiind că „uneori/ aripile îţi sunt date/ doar ca să înveţi/ că/ zborul/ nu este pentru oricine” şi „sfârşitul nu e niciodată decât o construcţie/ mereu/ nedefinitiv...”, poeta doreşte ce e mai important pentru ea (pentru noi): intervenţia divină, singura salvatoare, singura a cărei dragoste este dincolo de orice îndoială - „la sfârşitul zilei aş vrea să fi venit Dumnezeu/ să-mi spună uite asta-i parola pentru nivelul următor/ poţi trece// acum”. Un manual al iubirii profunde şi complexe scris cu ardoare şi cu ştiinţa inducerii emoţiei reflexive şi plăcerii descoperirii unei locuiri posibile a sinelui oricărui cititor pretenţios - „o zi nouă se apropie şchiopătând/ în visul acesta am rămas/ singurul spectator”.