Derutant titlu ales de poeta cu nume parcă pre-destinat poeziei
florale, luminoase, sentimentale adesea, pătimaşe de cele mai multe ori,
angajante mai peste tot, în această carte prefaţată generos de Alex. Ştefănescu.
Camelia Florescu ştie bine ce face şi face cu dezinvoltură, se afirmă ca
personalitate solară, distinctă, puternică, diferită de o presupusă masă
gregară, hrănindu-şi talentul la izvoare clasice bogate şi semnificative,
exploatându-şi cu exuberanţă evidenta agilitate naturală pur coşbuciană de a
rima şi ritma în prozodii acaparante muzical, chiar metaforizând excedentar cu dezinvoltură,
veştejind viguros banalul rutinard. Ea vede poezia ca pe un spectacol al lumii,
ceea ce conduce la o seninătate accentuată a mesajului – toate poemele au un
mesaj, nimic nu este întâmplător, desfăşurarea este evident larg tematică – şi evidenţiază
invitaţia deschisă la implicare directă a cititorului, la hemolexie, ca să uzez
de un termen revitalizat de Christian Crăciun într-o excelentă apariţie
editorială recentă. Hai să privim/citim împreună lumea din toate unghiurile
posibile, pare a spune în subsidiarul cuvintelor bine potrivite: hai să iubim
lumea aşa cum este şi să ne umplem de frumuseţea ei!
Prima secţiune, Anotimpuri, lasă
să se desfăşoare încântarea fiinţei în faţa metamorfozelor naturii: „Din
sălbăticia de magnolii roată/ Tremură sub visul ierbii în aval/ primăvara asta,
aiurită toată,/ ce îmbracă tainic merii de pe deal” (p. 13), în clar lirism
coşbucian: „Se-aude a clopot, se-aude a vară/ Se sparg de ulucă zăpezi din
găoace/ Se-aude a mugur, se-aude pe-afară/ Cum iarna, cuminte, spre munte
se-ntoarce” (p. 15), „De unde să-ndur/ tot stropul de brumă,/ ce-adoarme în
mirişti/ De tâmple sub humă?” ( p. 18) ori dinspre erosul labişian: „Trupul
ardea ca un snop de bujori/ Se ridicau ceţuri dinspre pământ/ Scări fără trepte
ţesute din sfori/ Mai aminteau plânsul iernii plecând// Albul zăpezii urcase în
pruni/ Verdele crud ne-mbăta pe-amândoi/ ochii spărgeau călimara, nebuni,/ Şi
ne trădau ca-ntr-un veşnic război” (p. 16). Sunt pagini în care observatorul se
încântă de ceea ce vede şi de ceea ce spiritul său trăieşte deplin, transferă
în cuvinte potrivite, în emoţie pură. Exuberanţa dansantă se lasă să zburde
liber, cum se cuvine bucuriei de a trăi, scrierii cu sine, cum ar spune Nichita
Stănescu, chiar şi atunci când îndoiala îşi face loc, într-un remarcabil poem
de la pag. 21: „Mă ridic peste gări
prăbuşite-n beţii/ Mă ucide un gând cum că n-ai să mai vii/ Şi gândesc la
biserici cât dorul din noi/ Acatiste să scriu, să te-aduc înapoi// […]// Toată
spaima din noi, toată patima grea/ Ne coboară pe rând, ne măsoară şi ea/ Suntem
cai rătăcind în galop, fără drum,/ Ochiul toamnei ne bea din ulcioare de scrum”
(Beţia toamnei din noi).
Secţiune a doua, Rădăcini,
este dedicată familiei, poeziile au şi o componentă etică, pe lângă aceea
inerent reflexivă: „Bătrânii mei se mai întorc spre seară/ Sub uliţi troienite
de nămeţi/ Cu ochiul plâns şi gerul în pomeţi/ Bătrânii mei mai ies pe
ulicioară,// S-asculte vreun lătrat târziu de câine/ Să vânture oftaturi către
moară/ Unde-şi vărsau tot focu’ odinioară/ Bătrânii mei torc grâul pentru
pâine// […]” (p. 30). Întâlnim acelaşi potrivit ton elegiac labişian, care se
pare că îi stă bine Cameliei Florescu, amintindu-ne, totuşi, şi de poeţi
contemporani ai sărbăto(ri)rii omului şi pământului, precum Ştefan Mitroi ori
Emilian Marcu.
Secţiunea treia, Zona confuză a
dragostei, oferă o imagine puţin diferită a autoarei, o vedem pe alocuri şi
eliberată de constrângerea prozodică şi constatăm că se descurcă foarte bine şi
aici, unde e mult mai greu, pentru că nu mai ai muzica(litatea) să te ajute.
Desigur, nu face exces de vers liber, dar unde încearcă îi reuşeşte pe deplin. Poate
că erosul este „de vină”, el nu permite mereu cătuşele: „parcă/ urcam în
floare,/ despletită spre cuiburi de miere/ parcă/ erai în dreapta mea ca atunci
la început,/ arcuit de dorinţă/ şi pot să jur/ că era ceasul acela din noapte/
când luna plângea rotundă/ tânguindu-se/ ca nişte clopote de biserică/ bătrâne
şi răguşite.” (p. 40). Expresia metaforică relevantă iese mai des la rampă,
„timpul se răsuceşte ca-ntr-un film mut”, „Imposibila nuntă, imposibilul zar/
Răstignit peste mese îmbrăcate-n satin/ Zar jucat, rupt în gură sau pierdut la
cântar/ Timp ce nu se întoarce, mici uitaţi de destin”, „Dorinţe-mbibate cu
vinuri de cramă/ şi turme de goi, enigmatici iubiţi/ La ceas potrivit să
dezlege vreo dramă/ S-adulmece sângele celor grăbiţi”, şi nu este deloc rău să
auzim şi frumoase ecouri de Geo Dumitrescu.
Celelalte două secţiuni, Serpentine
şi Nelocuită, o continuă pe cea
precedentă, adâncind impresia scrierii cu sine şi partea de reflexivitate, de
judecată asupra rosturilor existenţei umane, asupra vieţii cotidiene. O poezie
mai accentuat de atitudine, de implicare, dar în aceeaşi atmosferă călduroasă,
elegiacă, uneori cu accente ironice: „Visele noastre deşirate/ ca nişte pietre/
care vor să fie drum,/ ca nişte lumânări/ care vor să fie lumină/ ca nişte
atrii/ care vor să fie inimă/ […]” (p. 76), „Mărşăluim cuminţi/ ca nişte trişti
roboţi/ ai unui prezent înfricoşător/ murdar ca dumicatul copiilor străzii” (p.
78), „Se ridică pe vârfuri/ conştiinţa,/ Să vadă dacă au plecat/ afurisitele
alea de remuşcări/ de la poarte sufletului” (p. 92).
Dacă autoarea nu-i o fată ca
oricare, nici cartea aceasta a ei nu-i o
carte ca oricare, îşi merită soarta de a fi citită şi răscitită, spre a ne
îmbogăţi şi a ne augmenta inteligenţa emoţională (Improving Emotional
Intelligence). Efectele nu pot fi decât benefice, ne vor îndemna să ne
întoarcem tot mai mult spre noi înşine, să ne înfrumuseţăm cu şi din aceste
minunate izvoare de miraculos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu