Violeta Anciu – migraţia inocenţei

 

O copertă roz bombon cu petale roz bombon (design: Mihai-Vlad Guţă) ne oferă Violeta Anciu odată cu paginile volumului migraţia inocenţei, editura Tribuna, Cluj-Napoca, f.a. Derutantă propunere, pentru că descoperim înăuntru poeme de dragoste „în carne şi oase”, puternice, directe, despre sentimentul acut al pierderii iremediabile a inocenţei şi nu despre migraţia ei spre nişte zări mai senine, poate, de ce nu?, ale memoriei. Personajul de faţă, într-un presupus dialog cu un partener/cititor şi mai cu seamă cu sine – de fapt, un dublu care joacă roluri diverse –, recunoaşte: „mă urmăreşte o alienare pentru care/ nu m-am pregătit de-ajuns” (p.13). Adevărul este, o ştim cu toţii, pentru alienare nu suntem niciodată pregătiţi! Chiar cum spune poeta: „râdem mult, râdem până uităm/ că zilnic purtăm pe umeri/ un sufleor miop cu umor negru” (p. 15). Ceea ce conduce lesne la ideea că rolul nostru în lume este mai cu seamă o improvizaţie. Dacă avem carne şi oase („îţi simt foamea cum taie carnea/ şi pătrunde în oase.// dacă ar străpunge dincolo de ele/ ar sfâşia şi consuma şi măcina tot// ajungând înapoi la tine/ ca o creatură veşnic flămândă/ tăvălindu-ţi-se la picioare/ […]” – p. 11) şi „cineva muşcă / bucăţi din trupul meu// iar ei se bucură/ aplaudă şi se înfruptă/dintr-o carne fragedă/ în care eu putrezesc liniştită” (p. 10), este firesc, pentru o copilă din foc (p. 14), să treacă /să improvizeze/ mai departe: „singură ai învăţat/ să muşti din jar/ ca dintr-o felie de cozonac/ să-ţi modelezi din cioburi şi jar/ un trup care să-ţi servească/ măcar cât de cât”. Balansul între existenţa ficţională în dorinţă/împlinire şi deşertăciunea adăstării în real, prăpastia pe care trebuie să o traverseze continuu fiinţa spre a se înţelege şi a se împlini sunt admirabil cuprinse în cuvinte: „ne facem de cap/ într-un scenariu prestabilit/ ni se pare complex/ cum ne închinăm nebunilor/ care mint cel  mai bine” (p. 15) ori „ştim prea puţin/ şi spunem prea mult/ ne minţim aşa ne place” (p. 20) când „gălăgia lumii te striveşte sub tălpi” (p. 24).

Şi totuşi, eroticul este piatra unghiulară a acestei poezii, cum este, de fapt, a poeziei în general, el traversează ca un fir roşu coloana vertebrală a cărţii, e măduva re-generatoare (v. poemul întoarcere spre sine, p. 37), şi caută o ieşire posibilă din indecizia cotidianului: „păşeşti pe trupul meu cum ai păşi pe apă/ îmi păstrezi pielea curată şi netedă ca să/ ţină laolaltă un haos mic pe care-l creşti/ cu grijă în intimitatea toracelui meu/ mi-aş dori să te iubesc cu disperare cu sânge/ pe buze să-ţi sorb ultima gură de aer când/ te sărut iar tu să mă laşi pentru că vrei/ să vezi ce gust are o libertate neînchipuită.” (un haos mic, p. 22). Nu te aştepta să vezi erosul deodată strălucind peste tot, venind în faţă să te orbească, întrucât ţi se spune că „dragostea mea nu cunoaşte// ia forme fragile se ascunde/ opreşte respiraţia fără să vrea// îmbrăţişează sufletul/ înfloreşte în întuneric/ şi împarte liniştea în catrene.// dragostea mea ţine în viaţă/ un om care mă trăieşte.” (simbioză, p. 29). Explicaţia ar fi că poţi doar „să te cunoşti prin celălalt/ când te vei fi îndepărtat de lume/ la limita suportabilului şi înapoi/ o amorţire perpetuă lăsată la înflorit” (p. 31). În această relaţie amoroasă, prezenţa permanentă a dublului trimite inevitabil spre Freud – „dublul nu încorporează doar conţinutul respins de instanţa critică a eului, ci, de asemenea, toate posibilităţile nerealizate ale vieţii noastre, la care imaginaţia nu vrea să renunţe” –, aspect foarte explicit de-a lungul întregii poetici a volumului, care este, tot freudian, o evidentă negare a realităţii biologice a morţii, dar trimite şi către zicerea mai nouă, aproape identică, a filozofului marxist de orientare hegeliană, contemporanul nostru Slavoj Žižek: „Am putea spune că dublul mă întrupează pe mine însumi, dar fără dimensiunea castrată a Eului meu.” Cum ar fi în această despărţire în silabe (p. 38): „un străin adoarme/ pe pântecul meu/ visează şi/ nu ştie că-i sorb/ în somn/ o durere scursă-n/ colţul buzelor/ îi şterg fruntea/ de coşmaruri/ şi alerg oarbă/ odată cu el spre/ o iertare de orice/ nu ştie încă// […]”. De fapt, ştim că totul pleacă de la romantism şi post-romantism – Edgar Allan Poe, Dostoievski et alii –, ceea ce azi am numi destrucţia principiului identităţii – „eu nu sunt eu”, trecut, estetic, şi prin celebrul „ceci n’est pas une pipe” al lui Magritte ori sartrianul la fel de cunoscut „l'enfer, c'est les autres” şi multe altele asemenea. Constructul identitar este, aşadar, pus în chestie, în poezia Violetei Anciu: „când ai crezut ultima dată în tine?/ când ai crezut în Dumnezeu sau/ frumuseţe sau altceva în afară de tine?// când te priveşti în oglindă/ eşti întru totul prezent?// spune-mi// te-ai gândit să te trezeşti vreodată?” (alegorie, p. 21).

Se poate observa că arhitectura poemelor nu este ofertantă unei lecturi lejere, de plăcere, ea cere implicare a cititorului, autoanaliză comparativă şi mai mult chiar, completarea cu ceva din sine a tăcerilor, a spaţiilor de odihnă. Numai după ce „locuieşti împreună” cu personajul poţi pătrunde dincolo de expresia simplă şi, adesea, eliptică. Numai aşa poţi răspunde la îndemnul „primeşte bucăţi din mine/ ca pe o împărtăşanie zilnică/ […]/ cunoaşte-te ia-ţi datoria şi umblă// […] (decret, p. 39). Este exploatată din plin imaginea anatomică, cu subtext evident de sorginte spirituală: „[…]// ţi-aş mângâia măruntaiele/ le-aş ordona alfabetic/ aş fi uimită de felul/ cum s-ar împleti şi/ ar creşte în jurul meu/ […]” (inserţie, p. 45). Sinele ca hrană (ceea ce aminteşte de Isarlîcul barbian: „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el…”) accentuează semnificaţia dublului ca posibilă salvare a identităţii din rutina cotidiană: „la o masă goală/ un dumnezeu aşază/ pe categorii şi forme/ obiceiuri de unică folosinţă/ alţii le consumă/ sub o lumină galbenă/ sorb absenţi dintr-un/ pahar gol/ aşteptându-şi rândul” (de căutat, p. 55).

 Concluzia nu este deloc dintre acelea ce pot fi socotite optimiste, o (ipo)stază (p. 57) – a se vedea trimiterea către ambiguitate a titlului! – evidenţiază cu asupra de măsură situaţia fără de ieşire: „cel mai intim act al devenirii/ e supunerea ca formă de abandonare/ a sinelui”, cum se face şi mai încolo (p. 59): „ne consumăm unii pe alţii/ şi mergem mai departe”. Cartea cu coperte roz bombon nu este decât carne, oase şi sânge înăuntru, este suferinţă şi absenţă a speranţei, într-o lume în care haosul, mic sau mare, este atotstăpânitor. Violeta Anciu, cu măiestria-i recunoscută şi altădată, ne oferă un excurs poetic existenţial convingător, acaparant chiar, pentru că ne obligă la o coborâre poate relevantă în propriul nostru abis.